Aşa cum este scris în prefaţă, “Volumul oferă un material lingvistic bogat, extrem de preţios atât pentru cunoaşterea vorbirii românilor care locuiesc în teritoriile aflate în partea dreaptă a Tisei, cât şi pentru cercetările dialectologice sau pentru acelea privitoare la bilingvism (…) utilitatea publicarii acestei lucrări este indiscutabilă, date fiind bogăţia formelor mai putţn cunoscute în română literară actuală, numarul mare de sensuri speciale înregistrate, dar şi utilitatea culturală deosebită a muncii depuse de cei trei intelectuali maramureşeni”.

Eu, ca moroşan get-beget de prin părţile Maramureşului istoric, de pe Valea Vişeului mai exact, am descoperit cu drag, în acest dicţionar, cuvinte pe care le-am uitat şi de care mai uzitează doar ţăranii din satele “în care nu a intrat civilizaţia” (spun asta cu tot respectul cuvenit pentru tradiţiile străvechi).

Acest dicţionar este şi o sursă a limbii vorbite aici din vechi timpuri, fiind încă o dovadă certă că noi am fost şi suntem stăpânii acestor pământuri ancestrale.

Dicţionarul de faţă reprezintă o parte integrantă a istoriei şi tradiţiilor moroşenilor de pe ambele maluri ale Tisei, o garanţie (dacă se poate spune aşa) că “Numai Tisa ne desparte”.

Felicitări încă o dată Oamenilor prin grija cărora a apărut acest dicţionar şi mulţumiri, încă o dată, domnului Ioan Botoş pentru “îndămâna” făcută nouă prin donarea acestei mărturii a legăturii strânse dintre românii de pe ambele maluri ale Tisei, fraţi moroşeni.

Cum se zice pe la noi, “Dumnezău vă-mburde-n Rai!”

Bogdan de Vişeu de Maramureş

Aşa cum nu poţi traduce în cuvinte dragostea de mamă, aşa nu poţi să traduci sau să explici dragostea de Maramureş.

Cine nu a fost la noi şi nu a intrat într-o Biserică de lemn din Maramureş, fie ea veche sau nouă? Oare poate transcrie în cuvinte ce a simţit? Poţi să explici fiorul unei credinţe ancestrale, a legăturii dintre om şi lemnul din care s-a săvârşit Biserica? Adrenalina aceea care „circulă” în caz de pericol sau de excitaţie este prezentă atunci când intrăm într-o Biserică de lemn. Cum se poate explica aşa ceva? Cum poţi ca, atunci când intri să te rogi, într-o Biserică de lemn, să îţi „tresalte” sufletul?

Cine a fost în Maramureş, pe Văile Izei şi Marei, duminica sau în zi de sărbătoare, a văzut straiele populare pe care le-au îmbrăcat coconii noştri, nu a simţit un infinit de dragoste de copii? Aţi văzut cu câtă mândrie îşi poartă straiele coconii din Maramureş?

Dacă aţi fost pe la Săpânţa nu se poate să nu fi intrat şi la Cimitirul unde morţii râd după moarte de viaţa trăită aici, pe pământ. Acolo este o fărâmă din tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Puteţi voi să explicaţi asta?

Da oare „împtistrelile” de pe porţile maramureşene sau ale bisericilor de lemn, alături de acea „cruce celtică” – de fapt crucea maramureşeană – nu atestă oare că civilizaţia europeană are rădăcinile, dacă nu numai aici, măcar şi aici în Maramureş?

Multe se pot scrie dar, în concluzie, dragostea de Maramureş se poate doar simţi, nu se poate arăta; eventual se transmite din generaţie în generaţie. Odată ce ai fost pe la noi, nu uiţi „şohan”.

Bogdan de Vişeu

Sursa foto: www.holidaynews.ro

Asta avem în comun şi cei din graniţele României şi cei din afara lor, de dincolo de sârma ghimpată ce desparte fratele de frate: un neam şi-o limbă, cea românească.
Atunci când vom înţelege acest lucru, cu toţii, atunci vom fi cu adevărat liberi. Nu ne va păsa de graniţe, de sârma ghimpată, de fâşii de nisip, de râuri pe care nu avem voie să le trecem.
Atunci nu vor mai exista poduri („de flori”), nici drumuri, nici vamă, nici vameşi. Va exista doar familia românească, fraţi români care gândesc la fel, care simt şi trăiesc la fel; oriunde s-ar afla. Vor exista doar suflete care simt la fel.

Atunci când Moldovenii din „Republica” Moldova vor striga „Limba noastră e româna, nu moldoveneasca”, atunci când Secuii vor striga „Noi suntem Români, nu unguri”, atunci când Moroşenii de peste Tisa vor striga „Aici e casa noastră, Maramureş, România, nu Ucraina”, atunci când Bucovinenii din Ucraina vor striga „aici e casa lui Eminescu, Românul”, doar atunci vom fi cu adevărat liberi.

Atunci când religia va fi una singură, creştină, şi nu împărţită după bunul plac al cotropitorilor care au fost pe la noi, „în vizită de lucru” (adică noi lucram pentru ei şi ei luau roadele pământului, adunate cu sudoarea noastră, şi îşi făceau palate la naiba-n praznic şi ne dădeau lecţii de cum să fii civilizat, dar în sărăcie), doar atunci când va răsuna din toată România „Cred într-Unul Dumnezeu”, fără spirite şi duhuri, fără cruci făcute cruciş, doar atunci vom fi liberi, doar atunci îşi va întoarce Dumnezeu faţa către noi, fraţii de-un neam şi de-o limbă.
Asta trebuie să înţeleagă toţi românii: acesta este suişul pe Golgota, drumul către înviere, drumul către România Mare! Dacă înţelegem asta, pot să fie graniţe cu mii de garduri de sârmă ghimpată, ele vor fi deschise tot timpul pentru români, se vor da la o parte aşa cum Dumnezeu i-a îngăduit lui Moise să dea la o parte marea şi să treacă prin mijlocul ei spre libertate. Adevărata libertate o au acum doar martirii, Sfinţii noştri, strămoşii noştri canonizaţi sau nu, care şi-au dedicat şi / sau şi-au dat viaţa pentru tot ce înseamnă românesc.

Românii sunt creştini prin definiţie, însăşi ospitalitatea noastră fiind în concordanţă cu porunca „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, şi mai presus de toate iubeşte-L pe Dumnezeu! Să ne aducem aminte câţi dintre cotropitorii noştri nu au mâncat (iar urmaşii lor încă mănâncă) o pâine în casa noastră, România! Un popor mai tolerant şi mai iubitor de semeni ca şi românii nu există, garantat! Câţi dintre urmaşii cotropitorilor noştri nu au rămas aici, ivindu-se mai apoi căsătoriile interetnice, din care au rezultat cei care mănâncă aceeaşi pâine, bună, rea, aşa cum este?! Şi care acum tot români se cheamă că sunt. Martirii neamului nu s-au jertfit degeaba, s-au jertfit pe altarul pământului străbun ca noi să înţelegem un lucru: Noi suntem Români! Rumâni! Valahi! Volohi! Vlahi! Sau cum ne-or fi numind alte neamuri. Noi suntem Români! Cu sau fără voia lor! România este pretutindeni unde suntem acasă, unde pământul miroase a Român, unde iarba creşte Româneşte, unde Doina răsună pe munţi şi în văi, unde coconii strigă MAMĂ, unde lacrimile au gust de sare şi de aur, de grâu şi de struguri, de tristeţe şi de bucurie!
Nu suntem nici poporul ales, nici poporul respins. Suntem pur şi simplu Români!

„Înţelegeţi, neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!”

Mântuieşte, Doamne, şi miluieşte pe dreptcredinciosul tău popor!
Acum şi pururea în vecii vecilor!

Bogdan de Vişeu

“Vrei să ştii cât de veche este Biserica? Lasă pe istorici şi pe arheologi să afle! Noi ştim că Biserica nu este veche şi nu este nouă; Biserica este dintotdeauna şi pentru totdeauna; marea taină a Bisericii este cea din sufletul nostru!…” (Gheorghe Stanciu-Baca – sfintiiinchisorilor.wordpress.com)

Biserica. Pentru unii însăşi credinţa, pentru alţii doar un locaş de cult. Pentru majoritatea creştinilor, Biserica înseamnă dragostea faţă de Dumnezeu şi respectul faţă de străbuni.

Asta leagă Moroşenii de pe cele două maluri ale Tisei: credinţa în Dumnezeu, respectul faţă de strămoşi şi dragostea de neam, cel ce a fost şi cel ce va veni. De nu era credinţa în Biserică şi neam, graniţele impuse de regimurile de oprelişte ar fi distrus de mult identitatea românilor de dincolo de Tisa, din Ucraina. Să nu uităm că Sfântul Iosif Mărturisitorul, Episcop al Maramureşului de pe ambele maluri ale Tisei a propovăduit credinţa întru Dumnezeu.  Pe scurt, acest Sfânt a fost episcop al Maramureşului şi mărturisitor al dreptei-credinţe, fiind trecut în rândurile sfinţilor de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, alături de mitropoliţii Ardealului, Ilie Iorest şi Sava Brancovici. S-a născut în secolul al XVII-lea, într-un sat din Năsăud, într-o familie de creştini ortodocşi şi a dobândit învăţătură de la preoţii satelor şi mergând prin mânăstirile si schiturile Maramureşului. Este hirotonit preot, după care, în anul 1690 este ales episcop al Maramureşului, fiind hirotonit de mitropolitul Moldovei de la acea vreme, Dosoftei. Reşedinţa episcopală a fost la început în incinta mânăstirii Sfântul Mihail din Peri, dar când aceasta a fost desfiinţată, scaunul episcopal s-a mutat la mânăstirile Giuleşti şi Budeşti din Maramureş. Sfântul ierarh Iosif a fost un neobosit apărător al credinţei ortodoxe, îmbărbătându-şi fără preget păstoriţii să păstreze învăţăturile Bisericii, într-o vreme în care presiunile pentru uniaţie sau pentru trecerea la calvinism, venite din partea conducerii străine, erau tot mai numeroase. În anul 1701 a fost chemat la Viena, unde i s-a propus renunţarea la ortodoxie, în schimbul unor avantaje materiale. A refuzat categoric, ceea ce a dus la iscarea unui val de acuze injuste şi calomnii ce i s-au adus. În cele din urmă a fost arestat şi întemniţat, dar nu pentru multă vreme, deoarece la presiunile românilor maramureşeni, va fi eliberat. În anul 1705, este iarăşi adus la judecată şi condamnat, dar iarăşi intervin românii maramureşeni, aşa că la sfârşitul anului Sfântul va fi eliberat, interzicându-i-se însă dreptul de a mai rămâne în fruntea comunităţii ortodoxe din Maramureş. În anul 1711 va reveni însă în scaunul episcopal, dar fiind slăbit de atâtea suferinţe, îşi dă viaţa în mâinile Domnului, la scurtă vreme după aceea.

O astfel de credinţă păstrază vie în sufletele şi în cugetele noastre speranţa că Moroşenii, fraţii de pe ambele maluri ale Tisei, vor ajunge ziua în care nu vor mai exista “poduri de flori” (sau de beton, sau de lemn) ci pur şi simplu vom fi acasă la noi oriunde ne-am afla, pe oricare dintre maluri.
Din păcate, de-a lungul istoriei noastre zbuciumate, românii de pretutindeni au fost şi îs folosiţi ca şi carne de tun pentru diverse acţiuni, laice sau religioase, înrăind parcă şi mai mult condiţiile de viaţă de pe ambele maluri ale Tisei; nu mă refer aici doar la traiul material, ci şi la cel spiritual.

Acum, mai mult decât oricând, trebuie să ne unim forţele şi împreună să trecem peste necazuri; trebuie să ne educăm coconii în credinţa strămoşească, să-i creştem cu frică de Dumnezeu şi cu iubire de oameni; doar aşa vom reuşi să fim uniţi, indiferent dacă numai Tisa ne desparte. Dacă lăsăm necazurile şi pe cei ce ne prigonesc să ne distrugă istoria comună, atunci pentru copiii noştri nu mai este nici o scăpare: vom fi pe veci despărţiţi de sârmă ghimpată. Dar dacă încercăm să trecem peste greutăţi şi să ne mobilizăm să rememorăm istoria comună, de fraţi, de-un singur neam, atunci cu siguranţă avem şansa de a scoate sârma ghimpată de pe malurile Tisei precum şi din sufletele noastre.

Să fie bine înţeles: acest articol nu instigă la violenţă, ci la iubire de Dumnezeu şi de oameni. Acest demers al nostru, al Moroşenilor, este unul normal şi de bun simţ. Cei ce au urechi de auzit, să audă; cei ce au ochi de văzut, să vadă; cei ce au suflet de simţit, să simtă! Să simtă româneşte, să simtă moroşeneşte!

Am înfiinţat şi Asociaţia “Eternul Maramureş” tocmai pentru a veni în întâmpinarea fraţilor noştri români, de peste Tisa şi din străinătate, prin programe şi acţiuni comune care să aibă ca ţel tocmai păstrarea credinţei străbune şi a neamului românesc. Cu ajutorul moroşenilor şi al românilor încercăm şi vrem să reuşim să inspirăm coconilor noştri dragostea de neamul strămoşesc, să prezentăm istoria românilor aşa cum este, nu aşa cum încearcă unii a o promova.

Doamne-ajută!

Bogdan de Vişeu

Utilizarea resurselor de lemn de pe Valea Vaserului s-a iniţiat de la începutul sec. al XVIII-lea, sub imperiul austro-ungar. Coloniştii vorbitori de limba germană au pătruns primii în pădurile virgine şi cu ajutorul plutăritului au adus lemnul tăiat la gaterele din Vişeu de Sus.

În 1932 s-a început construcţia la Calea Ferată Forestieră, care în comparaţie cu plutăritul însemna un enorm progres tehnic.

Căile ferate forestiere s-au răspândit în acea vreme în toată Europa, în special în zona carpatică. Principiul lor de funcţionare era simplu: urmând cursul râului, a fost necesară o rază îngustă a curbelor (de aceea calea ferată are encartament îngust); era în aşa fel organizat încât trucurile goale pentru lemn erau trase de locomotivele mici în sus, pe când trenurile cu mare încărcătură coborau la vale, înspre gater, doar din când în când ajutate de locomotive şi înfrânate.

Deşi în majoritatea ţărilor europene, cel mai târziu după anul 1945 căile ferate foresiere au fost înlocuite cu drumuri forestiere, în România acestea s-au menţinut destul de mult.

În 1970 administraţia silvică publică se practica pe o distanţă de peste 3000 km, până în anul 1986 România chiar a mai fabricat noi locomotive cu abur pentru căile ferate forestiere şi în 1989 încă au mai existat peste 15 căi ferate forestiere cu puţin peste 1000 km de şină.

Schimbările economice de după ’90 au avut efecte fatale asupra CFF-urilor naţionale de atunci: pe parcursul a câtorva ani au fost toate scoase din funcţiune, demontate, locomotivele şi vagoanele date la fier vechi sau vândute. Singura cale ferată forestieră care astăzi mai funcţionează este Mocăniţa de pe Valea Vaserului. Ea îşi îndeplineşte până astăzi scopul său iniţial de cale ferată forestieră, transportul lemnelor.
Exploatarea feroviară este realizată din anul 2003 de firma română R.G.Holz Company S.R.L., căreia îi aparţine de asemenea şi suprafaţa depoului şi majoritatea vagoanelor şi locomotivelor. La fel ca şi înainte, calea ferată şi o mare parte din pădurile de pe Valea Vaserului sunt în proprietatea statului.

Din anul 2000 calea ferată forestieră este sprijinită şi din străinatate prin asociatia „Hilfe für die Wassertalbahn“ Cu ajutorul elveţienilor s-au repus în funcţiune locomotive care fuseseră retrase din funcţiune, s-au procurat noi vagoane de persoane şi s-au resturat depoul şi cladirea istorică a gării. În jurul gării din Vişeu de Sus există o infrastructură importantă care poate fi folosită pentru dezvoltarea turismului.

Din anul 2005 circulă pentru vizitatori vagoane de persoane conform unui program şi tractate de locomotive cu abur şi din 2007 Valea Vaserului face parte din Parcul Natural „Munţii Maramureşului“ şi este sub ocrotire europeană.

Încă mai există probleme la calea ferată de pe Valea Vaserului, nu a scos-o de tot pana la capat. Dar minuntata cale ferata are astazi multi prieteni in toata lumea si vor fi tot mai multi. Ultima cale ferata forestiera din Romania are un viitor, nu in ultimul rand datorita turismului.

Sursa: http://www.viseudesus.ro/