Prin deosebita grijă şi amabilitate a partenerilor şi prietenilor  noştri din cadrul Asociaţiei „Speranţa” din Slatina (Solotvino) – Maramureşul de peste Tisa, din Ucraina, în persoana domnului profesor Mihai Tocar – preşedintele asociaţiei şi a doamnei Elena Şiman cărora le mulţumim încă o dată şi pe această cale, am putut vizita orăşelul Slatina, primăria acestei localităţi şi împrejurimile, luând contact nemijlocit cu viaţa reală, de zi cu zi, a românilor noştri din aceste locuri. Ne-am străduit să înţelegem problemele cu care se confruntă ei, aspecte ale vieţii economice şi culturale din zonă, aspiraţiile, nădejdile şi dezamăgirile lor referitor la comportamentul oficialităţilor române şi ucrainene  faţă de ei, am discutat în mult prea scurtul răgaz pe care l-am petrecut acolo despre viitorul comunităţii româneşti din regiune şi am încercat împreună să găsim unele soluţii.

Un moment privilegiat care cu siguranţă ne va rămâne întipărit multă vreme în inimi l-a constituit reîntâlnirea cu domnul profesor ION HUZĂU, eminent istoric şi reputat lider intelectual şi cultural al fraţilor maramureşeni din Transcarpatia, care cu multă bunăvoinţă ne-a comunicat multe date şi informaţii istorice interesante cu vervă şi căldură sufletească intensă, transformând oarecum micuţa sală în care ne aflam în spaţiu de „conferinţă”, desigur într-o atmosferă extrem de caldă, prietenească.

Scurta noastră vizită ne-a prilejuit dorinţa arzătoare de a reveni la gazdele noastre, cât mai curând posibil, şi de a ne revanşa la rândul nostru pentru ospitalitatea perfectă de care  noi am avut parte.

Sperăm  din suflet că  cele discutate şi stabilite cu prietenii noştri să se concretizeze cât mai curând în proiecte palpabile şi să-si arate roadele  în planul realităţii materiale, tangibile, atât prin strădania şi vrednicia noastră, cât şi prin implicarea dumneavoastră, a celor care citiţi aceste rânduri  şi sunteţi dispuşi să ne sprijiniţi, după puterile şi posibilităţile dumneavoastră.

Fiindcă nu dintr-o măruntă vanitate deşartă v-am relatat cele de mai sus,  ci am făcut-o cu credinţa de nezdruncinat că o coardă sensibilă din sufletul unora dintre dumneavoastră rezonează  la problemele şi necazurile fraţilor români din Transcapatia.  Noi vă primim  cu totală deschidere, onestitate şi sinceritate.

DETALII DESPRE CUM NE PUTEŢI AJUTA ŞI DATELE NOASTRE DE CONTACT GĂSIŢI AICI: ttp://www.eternulmaramures.ro/contact/

Vom reveni cu noi informaţii şi veşti bune cât de curând.

F.V.C.

Pe lângă cuvântările protocolare, diplomele şi cadorile înmânate preşedintelui Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia DACIA, dr. Ioan Mihai Botoş, simpozionul s-a constituit într-un moment de bilanţ dar şi de angajare în stabilirea unor noi obiective care să contribuie la realizarea principiilor pe care şi le-au propus românii din Transcarpatia.  Din luările de cuvânt a reieşit că a fost şi este esenţială contribuţia administraţiei locale din Ucraina pentru asigurarea cadrului necesar în care românii să-şi desfăşoare activităţile specifice, dar că atât Guvernul României cât şi cel al Ucrainei mai au multe de făcut pentru cetăţenii români de etnie ucraineană din România, respectiv pentru cetăţenii ucraineni de etnie română din Ucraina, pentru ca aceştia să  beneficieze de condiţiile necesare conservării identităţii, elementelor culturale, exprimării libere.

Uniunea Regională a Românilor din Transcarpatia DACIA, a fost , mai ales în ultimii ani, organizatoarea unor evenimente culturale, pline de mesaj, emoţionante, cu impact direct în rândul comunităţilor româneşti de toate vârstele, dar în special în rândul copiilor şi tineretului.

Concursurile dedicate poetului naţional al românilor de pretutindeni, Mihai Eminescu, au constituit adevărate sărbători ale limbii române. La acestea s-au adăugat manifestările  dedicate Zilei Naţionale a României, unor personalităţi ale culturii născute în Transcarpatia, cele dedicate limbii materne sau valorilor culturii populare – cântecul, dansul, costumul popular, obiceiurile şi tradiţiile – precum şi expoziţiile tematice sau documentare şi nu în ultimul rand organizarea unor vizite în patria mamă.

Simpozionul dedicat aniversării a 10 ani de la înfiinţarea Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia DACIA, a avut şi un moment artistic susţinut de copii şi tineri, elevi ai şcolilor româneşti, avându-l ca invitat de onoare pe renumitul interpret al cântecului popular Nicolae Sabău şi un grup vocal din Cernăuţi.

Grupul de români, reprezentând Uniunea românilor din Ucraina s-a deplasat duminică 1 Mai în România, pentru a vizita municipiul Sighetu Marmaţiei, Cimitirul de la Săpânţa şi pentru a participa la Sâmbra Oilor în judeţul Satu Mare.

AUTOR: Ioan Dorel Mariş

Sursa: http://www.sighet-online.ro/

În numărul 2 al revistei „Dosarele Istoriei”, din anul 2003, Cristina Ţineghe, pe atunci arhivist drd., Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale, iar în prezent director al Direcţiei judeţene Ilfov a aceleiaşi instituţii menţionează că „dezmembrarea Maramureşului istoric reprezintă, în mare măsură, rezultatul deciziilor luate la Conferinţa de Pace de la Paris, for care a avut ca scop rezolvarea multiplelor probleme legate de dispariţia legică a Imperiului Austro-Ungar şi apariţia statelor naţionale”. Totodată, autoarea articolului din „Dosarele Istoriei” subliniază că rămâne deocamdată o dilemă cum a fost posibil ca Maramureşul pur românesc din secolul al XIV-lea să aibă, în secolul XX, o structură etnică majoritar ruteană.

„Protocolul cu privire la regimul proprietăţilor din zonele de frontieră”

Sărind puţin peste evenimentele care au avut loc de-a lungul timpului, aflăm că delimitarea frontierei româno-cehoslovace se definitivează la 4 mai 1921, odată cu încheierea, la Praga, a „Protocolului privitor la regularea unor amănunte ale frontierei între România şi Cehoslovacia”, prin care graniţa se stabilea pe Tisa. Pentru reglementarea problemelor ce decurgeau din fixarea graniţei pe Tisa, au fost încheiate acte bilaterale care statuau noua stare de fapt. La 6 aprilie 1925, se încheia, astfel, la Bucureşti, „Protocolul cu privire la regimul proprietăţilor din zonele de frontieră”. Conform prevederilor acestuia, trecerea frontierei se făcea pentru locuitorii din zona de frontieră pe baza unui certificat, iar pentru proprietarii de pământuri şi arendaşi, precum şi pentru personalul întrebuinţat la exploatarea agricolă, în virtutea unui carnet. Circulaţia proprietarilor şi a posesorilor de carnete de trecere era limitată la intrarea pe proprietăţilor lor şi la trebuinţele impuse de exploatarea acestor proprietăţi.

Este foarte important de menţionat că, prin delimitarea frontierei româno-cehoslovace, România a pierdut comunele curat româneşti de pe malul drept al Tisei: Slatina, Ocna Slatina, Biserica Albă, Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Lunca, Săpânţa, precum şi comunele cu populaţie jumătate română, jumătate ruteană: Brustura, Bedeu, Moora, Iholz, Apşa de Sus, Bogdan, Frasin, Remeţi etc; se pierdeau minereurile neexploatate şi apele minerale etc. Cei mai afectaţi de rezultatul acestor decizii au fost însă locuitorii comunelor Teceu, Bocicoiul Mare şi Lunca, cea mai mare parte a satelor rămânând peste Tisa.

Exprimându-şi părerea în legătură cu dezmembrarea Maramureşului, politicianul român Take Ionescu concluziona: „Dacă România, la Paris, ar fi avut înţelepciunea să discute frontierele noastre punct cu punct şi pe alte merite decât ale tratatului din 1916, sunt sigur că ar fi obţinut pentru Maramureş alte frontiere”.

Tot în revista “Dosarele Istoriei” sunt menţionate următoarele:

,,Diversitatea etnică a populaţiei din Maramureş era urmarea politicilor de colonizare, dusă de administraţia maghiară, şi de împământenire a evreilor”.

Rutenii – populaţie de origine slavă – s-au stabilit de-a lungul mai multor secole;

Germanii – prima şi cea mai masivă colonizare a lor s-a făcut între 1773 şi începutul secolului al XIX-lea;

Evreii sunt grupul etnic ce soseşte cel mai târziu, imigrând aici din Galiţia şi zone ale Poloniei şi Rusiei. Primul document ce aminteşte prezenţa lor este Conscripţia din 1728, când sunt amintiţi nouă evrei. La 1900 însă, ei reprezentau 18.8% din populaţie;

Ungurii sunt aduşi încă din secolul al XV-lea în zona Sighetului. Erau îndeosebi muncitori în saline sau funcţionari şi formau o populaţie compactă în plasa Şugatag şi la Sighet. Numărul lor se va reduce simţitor după Primul Război Mondial.

Aproape uitaţi

Despre comunităţile româneşti din dreapta Tisei, din regiunea ucraineană Transcarpatia (în limba ucraineană Zakarpatia), mulţi nici nu ştiu că există. Foarte puţini au fost cei care, după ce au aflat de existenţa românilor de acolo, au încercat cumva să-i ajute să-şi păstreze limba, portul şi tradiţiile româneşti. Însă, chiar şi fără ajutorul cuiva, maramureşenii de peste Tisa au reuşit să-şi păstreze toate aceste elemente cu ajutorul propriilor forţe şi dorinţei de a transmite urmaşilor ceea ce au primit şi ei, la rândul lor, de la bunici şi străbunici. De-a lungul timpului, populaţia maramureşeană din Transcarpatia s-a lovit de foarte multe greutăţi, însă a reuşit să treacă victorioasă peste ele.

Foarte puţini mai cunosc faptul că, la 1 decembrie 1918, alături de românii din întreaga Transilvanie, din Banat, din Crişana şi din Sătmar, la Alba Iulia au fost prezenţi şi cei de dincolo de Tisa, unde au făcut cunoscută dorinţa românilor de acolo de a constitui un întreg popor cu cel de pe malul stâng al Tisei. Atunci când s-a dat citire Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale, în care se vorbea despre întinderea României Mari „de la Nistru pân’ la Tisa”, aceştia s-au simţit uitaţi şi au protestat, cerând ca România Mare să se întindă „până dincolo de Tisa”. Cu toate acestea, doleanţele lor se pare că nu au contat, iar rezultatul este următorul: din 10.500 de kilometri pătraţi ai comitatului Maramureş, României i-au rămas doar 3.381.

Poate nu am fi ştiut toate aceste amănunte dacă nu s-ar fi născut, pe acele meleaguri, marele Ioan Mihali de Apşa, diplomatul care ne-a lăsat drept moştenire, întregului popor român, „Diplomele maramureşene din secolul XIV şi XV”. Iar el este doar unul din marele număr al românilor adevăraţi care vin din acele locuri de poveste, unde, potrivit istoricului Nicolae Iorga, s-a născut limba română. La Mănăstirea din Peri, între 1434-1437, s-a făcut prima traducere în limba română, constând în cărţi bisericeşti.

Mai mult de 30.000 de români, cât arată statisticile oficiale

Pe acele meleaguri, de-a lungul regiunii Transcarpatia, se întinde un şirag de sate şi comune româneşti deosebite, cu specific maramureşean. Printre cele mai frumoase şi bogate localităţi din imediata apropiere a României, incluse în raionul Teaciv, corespondentul satului Teceu din România, se numără Apşa de Jos, Slatina, Strâmtura, Topcino, Bouţu Mare, Bouţu Mic, Podişor, Cărbuneşti. Localităţi tot atât de frumoase sunt incluse şi în raionul Rahiv (Rahău): Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Plăiuţ, Dobric etc.

În urma recensământului din Transcarpatia, efectuat în 2001, s-a stabilit că populaţia românească din regiune alcătuieşte un număr de peste 30.000 de locuitori. Nu sunt cunoscute datele unui alt recensământ, mai recent, însă, cu certitudine, numărul românilor din Maramureşul de peste Tisa este, în prezent, mult mai mare decât cel stabilit la recensământul din 2001. Dacă luăm în considerare faptul că principalele comune româneşti de peste Tisa, Slatina, Apşa de Jos, Apşa de Mijloc şi Biserica Albă, au fiecare cel puţin câte patru mii de locuitori, putem să ne convingem că în regiune sunt mult peste 30.000 de locuitori, aşa cum arătau datele din 2001.

În toate aceste localităţi, oamenii vorbesc, simt şi trăiesc româneşte. Maramureşenii de peste Tisa îşi cresc copilaşii doinindu-le în limba veche, maramureşeană, o limbă care, spre deosebire de alte localităţi româneşti din celelalte regiuni ale Ucrainei, unde acestea există, în Transcarpatia s-a păstrat foarte bine. Cu toate acestea, în ultimii ani, politica statului ucrainean este de aşa natură încât începe să se simtă reducerea semnificativă a libertăţii de exprimare în limba română, pentru comunitatea românească din întreaga Ucraină, dar şi pentru celelalte minorităţi din această ţară, cărora li se îngrădeşte, prin diferite mijloace, libertatea de a „trăi” în limba maternă.

Tradiţii şi cultură

Dar, cu toate acestea, românii de peste Tisa, aşa cum am spus şi mai sus, nu se dau bătuţi, încearcă să facă totul pentru a salva, chiar şi în vremuri mai dificile, ceea ce este esenţial existenţei unui popor – limba şi tradiţiile. De-a lungul anilor, nimeni nu a reuşit să le ia religia, cultura, limba. Biserici vechi, de lemn, veghează de sute de ani, de pe dealuri înalte, Apşele de Jos şi de Mijloc, Slatina, Biserica Albă şi toate cătunele mici de pe lângă acestea.

Cea mai veche biserică de lemn din Apşa de Mijloc veghează de pe dealul satului încă de la 1428. O alta bisericuţă construită pe deal poartă hramul Sfantului Nicolaie şi datează din anul 1776. Monumentele de patrimoniu construite în stil maramureşean sunt acum închise, însă asta nu înseamna ca aici credincioşii nu mai au lacăşe de cult deschise. Alte doua mari biserici au fost ridicate în sat, arhitectura fiind precum cea de la marile mănăstiri. Şi la Apşa de Jos există două biserici vechi – una este de la 1561, iar cealaltă datează din 1776. Este foarte important de menţionat că toate aceste biserici sunt trecute pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

În ceea ce priveşte viaţa culturală a românilor din Maramureşul de peste Tisa, se poate spune că aceasta nu prea există, iar cauza este faptul că nu primesc, practic, niciun sprijin. În cazul în care vor să organizeze vreo sărbătoare, vreun festival folcloric, aceştia pun mână de la mână şi, cu resurse mai puţine, încearcă să rezolve situaţia. Dar se întâmplă foarte rar să aibă loc astfel de acţiuni. De exemplu, în fiecare an, în luna mai, maramureşenii de peste Tisa organizează Festivalul Creaţiei Populare a Românilor din Transcarpatia, care, prin rotaţie, ajunge în fiecare localitate românească din zonă. La eveniment, sunt prezenţi locuitori ai tuturor satelor din apropiere, dar sunt invitate persoane şi din România, Republica Moldova sau alte ţări unde trăiesc români. Aceasta se întâmplă doar o dată pe an.

O problemă a românilor din Transcarpatia o constituie lipsa informaţiei în limba română, aceştia având doar două ziare care apar o dată pe lună şi care, din cauză că nu au fonduri, este foarte posibil să fie închise, în viitorul apropiat, lucru care s-a mai întâmplat şi în anii precedenţi. De asemenea, neimplicarea autorităţilor române în viaţa fraţilor din Maramureşul de Nord este, în primul rând, şi cauza pentru care nici oficialităţile din Ucraina nu iau măsuri favorabile comunităţii româneşti de acolo. Sperăm însă că mesajul românilor din Maramureşul istoric de peste Tisa va fi auzit, iar cei din Ţară vor începe să se implice în viaţa lor, pentru că numai aşa va reuşi reîntregirea neamului românesc, chiar şi fără restabilirea graniţelor, ceea ce, în vremurile noastre, este imposibil, cu toate că sunt voci la Kiev care susţin că România ar dori, chipurile, să-şi revendice unele teritorii.

Ţin să aduc mulţumiri doamnei Cristina Ţineghe, director al Direcţiei Judeţene Ilfov a Arhivelor Naţionale şi editor al volumului ,,Dezmembrarea Maramureşului istoric”, pentru tot sprijinul pe care mi l-a acordat în aflarea multor detalii referitoare la Maramureş şi pentru punerea la dispoziţie a revistei ,,Dosarele Istoriei”, publicaţie din care m-am documentat pentru realizarea acestui material.

Bibliografie selectivă:

1.Ţineghe, Cristina (editor) – Dezmembrarea Maramureşului Istoric, decizii politice, reacţii şi consemnări în mărturii contemporane (1919-1923), Ed. Centrul de Studii pentru Resurse Româneşti, Bucureşti, 2009.

2. Marina, Mihai – Maramureşenii, portrete şi medalioane, Ed. Dragoş Vodă, Cluj- Napoca, 1998.

3. Românii – psihologie, identitate spiritual şi destin. Semne’ 94, 1995

Sergiu DAN în Dincolo de Tisa

Proiectul „Cultură urbană vs cultură tradiţională maramureşeană“ este finanţat de Consiliul Judeţean Maramureş şi vizează realizarea unor schimburi de experienţă culturală în comunităţile de români din Ucraina.

În cadrul proiectului „Cultură urbană vs cultură tradiţională maramureşeană“ au avut loc activităţi de schimb cultural şi de cercetare de teren  în localităţile cu populaţie majoritară de origine română din Ucraina.  Aceste acţiuni s-au desfăşurat în perioada 19-21 noiembrie, în completarea unor cercetări efectuate în Maramureşul Istoric şi în Ţara Lăpuşului în lunile septembrie-octombrie 2010. Ca urmare a acestor activităţi, vor fi realizate studii asupra modului de locuire maramureşean – cu aplicaţie pe casă şi poartă -, dar şi asupra obiceiurilor şi a tradiţiilor populare ale românilor din Maramureş şi din Transcarpatia. Studiile  vor fi realizate de către studenţii şi masteranzii de la specializarea Etnologie a UNBM, din cadrul Facultăţii de Litere, sub îndrumarea directă a cadrelor didactice.

Ansamblul folcloric studenţesc al Universităţii de Nord, coordonat de domnul Mircea Mureşan a susţinut la Şcoala Românească din Bouţu Mic spectacolul „Şezătoare Maramureşeană”. La rândul lor, elevii  acestei şcoli i-au întâmpinat pe studenţi cu un program de cântece şi jocuri populare româneşti. Activitatea a fost facilitată de către domnul Ioan Botoş, preşedinte al Uniunii Regionale din Transcarpatia „Dacia”, organizaţie care este  partener în acest proiect.

Următorul eveniment din cadrul proiectului este programat pentru data de 25.11.2010, când va avea loc o masă rotundă, unde se vor prezenta rezultatele cercetărilor din teren. Vor fi invitaţi şi reprezentanţi ai Universităţii Naţionale din Uzhgorod, precum şi personalităţi marcante din domeniul cultural ale judeţului nostru.

Sursa: http://www.adevarul.ro/locale/baia_mare

Din cei peste 6 mii de alegători din Slatina, 20 de procente se prezentaseră la vot înainte de “biserică”.  “Dacă nu ar fi alegeri pentru primari, cred că foarte puţini oameni ar veni la vot, era de părere Vasile Mihalca, unul dintre candidaţii români în Rada Raionului Teceu. Radă în care, în ultima legislatură au “încăput” vreo 8 români. Din cele  74  de fotolii de  deputaţi raionali, de exemplu, la Teceu, jumătate sunt aleşi de pe listele de partid, depuse, iar cealaltă jumătate din rândul candidaţilor uninominali pe circumscripţii majoritare. Cum românii şi-au depus mai mulţi candidatura, pe diverse liste uninominale sau de partid, în lipsa unităţii, şansele lor scad. De altfel, şi în Rada Regională  şansele sunt la fel, adică minime, întrucât chiar dacă toate localităţile cu populaţie românească se învecinează, ele au fost despărţite în două raioane. Astfel atât în Teceu cât  şi în  Rahău candidaţii români la raion sau regiune  obţin voturi înjumătăţite!

Din acest motiv, la precedentele alegeri parlamentare, din primăvară, din Ucraina, românii din dreapta Tisei au votat masiv Partidul Regiunilor al actualului preşedinte al ţării, care a promis multe minorităţilor. Inclusiv românii speră de foarte mulţi ani că  toate cele 12 aşezări româneşti (cătune, sate, comune plus oraşul Slatina vor face parte din acelaşi raion). Până atunci, pentru a avea şanse ca românii să aibă măcar un reprezentant în Rada Regională de la Ujgorod, dr. Ion Botoş şi-a depus candidatura în ambele raioane şi speră să-şi reînnoiască mandatul.

Duminică, în jurul amiezii, în Apşa de Mijloc am remarcat 3 zone în care lumea era adunată în păr. Am crezut că toate sunt secţii de votare. Dar era numai una. În celelalte locuri era o adunare a pocăiţilor, iar în alta, o cârciumă.

La Sanatoriul Mineral, managerul acestuia, dr. Nuţu Mihali, era mai mult ca sigur că primarul Negre va fi reales arătându-mi drumul recent betonat din comună. Drumuri care, au fost făcute şi cu contribuţia localnicilor. Harnici gospodari, apşenii au dovedit astfel că pot construi nu numai palate somptuoase  în curţile lor, dar pot face împreună şi ceva bun, durabil, pentru comunitate.

Ieri dimineaţă, la ora 9, se ştiau deja primarii din 4 localităţi  din cele 6, populate preponderent de români.

La Apşa de Jos, din cei 4 candidaţi, în funcţia de primar a fost reales Ion Negre. Reales a fost şi Vasile Buga, la Strâmtura, deşi a avut 2 contracandidaţi. Fără contracandidaţi şi fără probleme au fost realeşi şi primarii Gheorghe Berinde, la Biserica Albă, şi Mihai Dan, la Topcina.

Încă nu se ştiau, la ora 10, primarii  de la Slatina şi  de la Apşa de Mijloc, unde primarul Nuţu Şiman a ieşit învingător, deşi a avut 2 contracandidaţi puternici.

La Slatina,  primarul Gheorghe Uhali a avut 5 contracandidaţi. Dintre aceştia, doi au fost români, doi maghiari şi unul, evreu. (Cu cel din urmă, în oraşul din dreapta Tisei,  în care s-a născut unul din magnaţii presei, evreul Robert Maxwell, am realizat un dialog despre etnicii evrei, care odinioară locuiau în număr mare pe aceste meleaguri.)

Cei 3 candidaţi români la primăria Slatina au fost din partea aceluiaşi partid, al Regiunilor.

Prezenţa la urne a  fost sub 50 la sută, din cauza  numărului mare de locuitori plecaţi la lucru în străinătate  sau a sectelor religioase care nu recunosc statul şi nu votează.

La numărarea voturilor, la  cele 3 secţii, s-au situat în frunte Gheorghe Uhali şi  Gheorghe Dan, primul ieşind învingător, în cele din urmă, cu peste 300 de voturi în plus. Realesul primar Gheorghe Uhali a fost întâmpinat ieri, la ora 12, de un grup de slătineni,  cu ceteră, zongură şi dobă.

Sursa: http://www.graiul.ro

Asupra unor populaţii din Carpaţii Nordici planează misterul originii lor. Ele se deosebesc prin fizionomie, prin trăsături sufleteşti, port, obiceiuri, tradiţii sau arhitectură de masa slavă în care vieţuiesc. Unii cercetători au emis păreri, mai mult sau mai puţin argumentate, cum că aceste populaţii ar fi urmaşe ale triburilor dacilor liberi. Dincolo de păreri, opinii sau ipoteze, un lucru este cert: o vastă zonă din Carpaţii Nordici şi-a rânduit existenţa în urmă cu 500 de ani conform dreptului valah având şi un episcop propriu.

 Printre locuitorii Carpaţilor Nordici, astăzi pot fi remarcate cinci grupuri principale de populaţii diferite de cea slavă: huţulii, boikii, lemkii, goralii şi rusinii. Ei locuiesc, în principal, pe ramificaţiile Munţilor Beschizi, în zone care se întind pe teritoriile Ucrainei, Poloniei şi Slovaciei, precum şi în părţile muntoase din nordul ţării noastre. Numele acestor populaţii sunt de fapt porecle pe care şi le-au dat unii altora care, în timp, s-au transformat în supranume.

“Huţul” înseamnă “cel care se năpusteşte din munţi către locuitorii din vale”. Uneori, termenul avea sensul de “om care ucide”.

Ţinutul huţul începe din Bucovina noastră, cuprinde părţi din regiunea Cernăuţi, între localitatea Putila şi râul Ceremuş, ajunge apoi în Huţulşcina, din sudul regiunii Ivano Frankivsk, terminându-se la Dilove din Ucraina de astăzi.

Numele de “boik” vine de la polonezul “bâk”, care înseamnă bou, aceşti oameni fiind în mod predilect crescători de vite. Boikivşcina (Ţara boikilor) este cuprinsă în sud-vestul regiunii Lâviv, în nord-vestul regiunii Ivano Frankivsk, întinzându-se şi în sud-estul Poloniei şi nord-estul Slovaciei.

De o parte şi de altă a frontierei polono-slovace, între localităţile Sanok-Nowy Sacz din Polonia şi Presov din Slovacia, se întinde Lemkivşcina, adică Ţara Lemkilor.

“Lemki” este numele pe care boikii l-au dat în derâdere unei părţi a acestor crescători de vite, care foloseau în locul adverbului ucrainean “liş” (“doar”, “numai”) adverbul slovac “lem”.

Spre graniţa cu Cehia, se află “Ţara goralilor”. Numele de “goral” vine de la “gora” (“gura”), care înseamnă “munte”. Pentru oamenii de la şes, aceste populaţii sunt cu toţii munteni, adică locuitori ai munţilor.

“Rusinii” (rutenii) sunt o populaţie pe care o întâlnim în inima Europei Central-Răsăritene, cu o densitate mai mare în zonele Mukacevo şi Uzhorod, din Regiunea Ucraina Transcarpatică, situată la intersecţia frontierelor ucraineană, slovacă şi polonă. În afara teritoriului de baştină, rusinii trăiesc în nordul Serbiei, estul extrem al Croaţiei, în câteva sate maramureşene şi sucevene de la noi, precum şi în nord-estul Ungariei.

Pentru polonezi, nu mai este o curiozitate

Ustrzyki Dolne este un orăşel polonez din imediata apropiere a graniţei cu Ucraina. Aşezarea a fost întemeiată pe la 1509 de un român din Maramureş, blazonul roşu, cu săgeată şi sabie, al primilor valahi sosiţi aici, fiind şi astăzi foarte preţuit de localnici. În studiul “Familia Dragoş în Polonia”, istoricul polon Wyrostek spune că Dragoş a creat Episcopia de Halici, dorind să facă un principat între Maramureş, Moldova nordică şi Polonia meridională. Ştefan din Maramureş, fiul lui Sas Vodă, a sosit în Polonia pe la 1340, cu o mică armată, obţinând diplome şi privilegii considerabile. Istoria a consemnat în întregul spaţiu al Carpaţilor Nordici colonizări ale păstorilor valahi, începute la o dată incertă (sec. X-XIII) şi care s-au încheiat către secolul al XVIII-lea. Aici au fost atestate istoric peste 500 de aşezări întemeiate de urmaşii acestor păstori. Slavizaţi, după un secol şi jumătate, totuşi, urmaşii lor se disting de restul localnicilor prin particularităţi fizionomice şi sufleteşti, remarcate de cercetători încă din secolul al XIX-lea.

Augustyn Maciey, membru corespondent al Academiei Poloneze de Ştiinţe, cercetător la Centrul Internaţional de Învăţământ Ecologic din Cracovia şi un împătimit cercetător al zonei Ustrzyki Dolne, ne-a declarat că în Polonia sunt atât de multe sate întemeiate de români încât acest lucru nu mai este astăzi o curiozitate.

În regiunea moravă Valassko, zona Fridek Mistek, trăiesc valahi care se laudă şi astăzi cu originea lor, deşi autorităţile nu-i recunosc ca o etnie de origine română.

Marele arheolog Sulimirski susţine şi el, cu dovezi, că toate populaţiile enumerate mai sus sunt urmaşii dacilor, nu slavilor, ei fiind cei dintâi păstori în Carpaţi, ceea ce istoricii ucraineni, spre exemplu, nici nu vor să audă.

Dreptul valah şi propriul episcop, contra arc şi săgeţi

Domnul Augustyn Maciey ne-a vorbit şi despre dreptul valah, care a funcţionat în aşezările întemeiate de românii ajunşi în zonele montane ale Poloniei de astăzi.

Emigrările valahilor către aceste zone au început pe la 1334, din Transilvania, când principele Vladislav de Oppelin, căsătorindu-se cu Elisabeta, fiica domnitorului Basarab Vodă al Ţării Româneşti, a avut patru fiice care au fost măritate cu nobili polonezi. Pe vremea acestui principe se întemeiază cele mai multe sate româneşti în Polonia. Locuitorilor întemeietori ai acestor aşezări li s-a recunoscut un episcop propriu în persoana călugărului ortodox Chiril Românul.

Pe la sfârşitul veacului al XV-lea, documentele amintesc numele a încă cinci voievozi români refugiaţi în Polonia: Ştefan al Sapineţului, Nan şi Pascu ai Sanokului, Dinga din Stupinţa şi Giurgiu al Samborului.

Cei mai mulţi au plecat din Ardeal din cauza condiţiilor grele de acolo, dar şi pentru faptul că românii erau luptători de elită, fideli polonezilor. La sosirea în Polonia, ei primeau titlul de cneaz, şapte “lanuri” de pământ (“mensura valachias”), iar oamenii de rând, câte 30-40 de hectare, fiind scutiţi de dări (censuri), pentru 24 de ani, având dreptul să se mute oricând de pe o moşie pe alta, numai conform dreptului valah, “Jus valachicum”.

În virtutea acestui drept, cnezii puteau ţine pe lanurile lor două crâşme, mori, prive, prisăci sau pescării, erau liberi să-şi vândă pământurile sau să le dăruiască, pentru toate acestea fiind datori să meargă la război cu cal, arc şi săgeţi. Supuşii cneazului trebuiau să-i muncească acestuia şase zile pe an, să-i dea la sfârşitul anului cam o treime din censul cuvenit regilor Poloniei. De Crăciun şi de Paşti, dădeau un prinos numit “colindă”.

În Polonia, românii erau de neatins. Aveau dreptul de a se judeca singuri, cneazul şi scaunul de judecată al bătrânilor fiind singurele foruri juridice. În faţa oricăror acuzări, românii spuneau: “duceţi-mă la domnul meu, fiindcă eu posed dreptul valah!”.

Urmaşii acestor români, deşi se disting, cum am mai arătat, de populaţia slavă care i-a asimilat, se consideră, firesc, buni cetăţeni ai actualelor state pe teritoriul cărora vieţuiesc.

Sursa: Dumitru MANOLACHE, www.ziarullumina.ro

I. Maramureşul- patrie primitivă a limbii române literare

În regiunea Transcarpatia din componenta Ucrainei, este incorporat nordul fostului voievodat Maramures precum si alte foste comitate care au gravitat spre Maramures si erau populate de români.

De la începutul mileniului al II-lea si până la sfârsitul celui de al II-lea război mondial (când nordul a fost cedat Cehoslovaciei) Maramuresul a rămas unitar având ca hotare Carpatii Pădurosi, Muntii Rodnei, Lăpusului, Iasului si Bârjabei până la Teceu în câmpia Tisei.

Desi Maramuresul, puternică vatră a dacilor liberi (la sfârsitul sec.III d.H. Commodus strămută la sud de Somes 12.000 familii) *1 a rămas în afara Daciei romane, a fost totusi puternic influentat de cultura si civilizatia romană. Maramuresul e considerat ca patrie primitivă a limbii române literare de către N. Iorga în ,,Istoria literaturii religioase a românilor” unde sustine că Maramuresul a fost ,,Toscana” românilor, că el ne-a dat limba literară. *2

Prima mentiune documentară a Maramuresului ca loc de vânătoare regală este din 1299 iar ca domeniu regal din 1231, cu toate că un document din 1445 aminteste de o donatie făcută unei familii de către stefan cel Sfânt, deci în jurul anului 1000. *3 Prima amintire a unui conducător local din Maramures se face la 1299 când e pomenit Nicolaus Voivoda filius Mauricii. Mauriciu era comite de Ugocea si Maramures, dovadă că încă de pe atunci comitatele Ugocea si Bereg din prelungirea Maramuresului gravitau spre acesta după cum vom vedea mai jos. *4

Ghe. I. Brătianu a avansat ideea că Bogdan a încercat să obtină independenta întâi pentru românii din Maramures si neputând-o realiza aici a dus-o la totală biruintă în Moldova. Ca dovadă a miscărilor revolutionare ale lui Bogdan în Maramures e faptul că încă de la 1343 el apare în acte regale ca ,,noster infidelis” si că la 30 septembrie 1364 regina Elisabeta cedează în fata acestor miscări care se pare că au continuat dând diploma prin care reasează pe românii din Bereg si Maramures în dreptul de a-si alege liber voievodul.

Chiar istoricul maghiar Petrovay G.spune că: ,,Românii din Maramures si Bereg au fost investiti cu astfel de privilegii cum n-a putut avea niciodată un neam de păstori care ar fi imigrat pe încetul păscându-si turmele.” *5 Românii din Maramures si Bereg n-au fost supusi autoritătii comitelui si a altor dregători ai comitatului ci erau supusi voievozilor alesi de ei însisi, deosebit în fiecare comitat; acestia îi conduceau la război pe cei înarmati si-i judecau rezolvând procesele dintre ei precum si pârile începute de altii împotriva lor.Contributii trebuiau să dea numai a cinzecea parte din sporul turmelor lor.

Cea mai veche mentiune de înnobilare a unui cneaz român de către regele Ungariei este din 1326. Carol Robert dăruieste lui Stanislau pentru serviciile sale, mosia Zurduc. *6 Este certă ridicarea în rândurile nobilimii a mai multor cnezi maramureseni după anul 1360 adică după trecerea lui Bogdan în Moldova drept răsplată pentru credinta lor fată de rege în timpul răscoalei lui Bogdan. Începutul îl face Dragos urmat de cnezii Sarasău din Apsa. *7

Unii cnezi si voievozi maramureseni înnobilati se erijează în mari seniori cu veleităti de suzerani creându-si vasali prin danii altor cneji. Astfel, cnejii nobili Ambrosiu si Mihail de Dolha înnobilează la 1454 pe un văr al lor Simeon, pe fratele lui Ioan si pe uni veri ai acestuia pe jumătatea mosiei Cuhea *8 si aceeasi familie îsi ridică cetate din piatră fără încuviintarea puterii centrale. *9

Pentru că intentia acestei lucrări este de a trata despre vetrele românesti de dincolo de granitele României, trebuie să zăbovim asupra mănăstirii din Peri rămasă dincolo de frontiera fixată Maramuresului. Printr-un pelerinaj la Constantinopol în 1391 voievodul Balită, seful familiei Drăgosestilor a obtinut de la Patriarhul ortodox înăltarea la rangul de stavropighie, ceea ce înseamnă ,,înfigere de cruce” *10 a mănăstirii lor din Perii Maramuresului ca autoritate ecleziastică asupra românilor din tinuturile Maramuresului, Sălajului, Ardudului, Ugocei, Beregului,Ciceului, Ungurasului, Văii Beretăului în Bihor. *11

Egumenul din Peri devenea exarh al patriarhului Antonie de Constantinopol. După moartea lui, dreptul de alegere a succesorului revenea voievozilor ,,de prea bun neam” Balită si Drag împreună cu călugării mănăstirii si credinciosii din eparhie. În acelasi an 1 391 Balită si Drag obtin dreptul de a alege mitropolit al Haliciului dacă ieromonahul Simion ar fi decedat. *12

Mihai Viteazul va aseza si el în mănăstirea Sf.Mihai din Peri (de care aflase că fusese clădită în marginea Sighetului de fii lui Sas-Vodă si că avusese si înainte un vlădică cu drepturi de exarh) un episcop român dintre clericii cărturari ai tării sale, pe Sârghie, fost egumen de Tismana. *13

Privind cnezatele din tara Maramuresului ne vom opri doar asupra celor de la nord de actuala granită.
Cnezatul Câmpulungului situat pe valea Tisei si Tarasului cuprindea sate ca: Criva, Bedeu, Apsa, Biserica Albă, Taras, Bociocoi, Teceu cu centrul la Bedeu stăpânit de familia Codrenilor.

Cnezatul Talaborului situat pe apa cu acelasi nume cuprindea satele: Domnesti, Văineag, Dărmănesti, Talabor, Dulesti, Darva, Crisănesti, Drăgoesti, Uglea.

Cnezatul Bârjavei de pe valea omonimă a fost dominat de familia cnezilor de Bilca care erau în prima jumătate a secolului al XIV-lea si voievozi ai românilor din Bereg, dominantă devenind mai apoi familia cnezilor de Dolha. *14

În cnezatele de câmpie cu sol fertil se fac colonizări cu maghiari si sasi din 1271 aici sunt mentionati colonisti (hospites) veniti dinspre Valea Tisei. *15 În secolul XVI, din 100 sate maramuresene, 84 erau românesti, 7 cu oaspeti regali germani sau maghiari, 5 de ruteni si pentru 4 sate nu există date.De la 90% populatia românească a scăzut în secolul XV datorită colonizării rutene la 80%. *16 La 1451 chiar sate care erau zise rutene erau conduse de fii unui cneaz român înnobilat după dreptul românesc. *17

În prelungirea Maramuresului atât din punct de vedere etno-demografic cât si institutional erau comitatele Bereg, Ugocea, Ung si Arva. În secolele XIV-XVI, 60 000 români s-au stabilit până si în Moravia unde s-au slavizat păstrând însă chiar până astăzi la vreo 100 de cuvinte românesti. *18 Românii de pe domeniul Munkacs (Muncacevo) din comitatul Bereg se bucurau din vechime de dreptul de a-s alege anual voievodul, drept confirmat la 1493, 1506, 1523, 1562, etc.

Cnezatul satelor Rotunda si Cusnita arată documentele că este stăpânit la 1383 de Ioan Sandor si stefan, fii fostului voievod al românilor, iar la 1419 de stefan Românul.
Un alt cneaz era la Săliste.

Cnezi români sunt mentionati si în comitatul Ung: 1402 Inciu din Humena, 1409 Neag, 1400 Vanciu.
În 1530 în Maramures existau ca orase: Sighetul, Hust, Visc, Teceu, Câmpulung iar cetăti existau în: Apsa, Slatina, Sarasău, Ocnesti, Ieud, Criva. *19

Românilor de pe domeniile cetătilor Arva si Lypkova pe baza vechilor libertăti li se confirmă privilegiile de Matei Corvin la 1474, de Ludovic al II -lea la 1526 si de Ferdinand I la 1576 *20.

Identitatea si unitatea institutională dintre tara Maramuresului si comitatele învecinate mai ales Bereg se dovedeste si prin desfiintarea hotarelor celor două unităti politico-administrative în ce priveste stăpânirile voievodale. Familia Drăgosestilor Maramuresului, descendentii voievodului Sas al Moldovei, Balc, Drag si fratele lor Ioan Românul cu numeroase rude si familiari s-au distins în mai toate confruntările oastei transilvane de pe fronturi cuprinse între Dunărea de jos si Nistrul superior, dobândind înalte recompense pentru merite militare: Nylab de pe malul Tisei (1378) cu 6 sate românesti si 4 unguresti, Chioarul, Ariesul, Hustul (1392), Gherta, Ardud. Drăgosestii detin la finele secolului al XIV-lea autoritatea politică în Sătmar, Maramures, Ugocea, Bereg.

Influenta de care se bucurau voievozii români de la nord de Tisa o dovedeste si faptul că la 1414 Ioan Românul de Dolha se numără printre familiarii curtii regale, că la 1 418 aceeasi familie îsi apără cu oameni înarmati mosia de la confiscare, *21 că însusi Iancu de Hunedoara era frate devălmas cu Cândres castelan de Munkacs pe care-l numeste frate al său si că la 1454 la stăruinta nepotilor voievodului Stanislau sprijinită de Iancu de Hunedoara regele Ladislau al V-lea a încorporat domeniul Dolha cu 5 localităti din tinutul Bârjabei, comitatului Maramures. *22

NOTE
1.I. Căruntu, D.M Mircea, ,,841 Teste de istorie”, Bucuresti 1995, pag.10
2.Gavril Istrate, Originea limbii române literare, Iasi 1981, pag.147
3.X X X Judetele României Socialiste, Bucuresti 1969, pag.341
4.Ghe.I.Brătianu, Traditia istorică despre întemeierea statelor românesti Bucuresti 1980, pag.135
5.st.Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.III, Cluj 1986, pag.486
6.X X X Istoria României în date, Chisinău, 1992, pag.67
7.st.Pascu, op.cit., pag.484
8.st.Pascu, op.cit., pag.441
9.A.Filipascu, Patronime maramuresene, genealogia familiei de Dolha si Petrova, ed Albatros, Bucuresti, 2003
10.N.Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucuresti 1991, pag.84
11.X X X Istoria militară a poporului român, vol.II, Bucuresti 1986,pag.143
12.st.Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.III, Cluj 1986, pag.488
13.N.Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc, Chisinău, 1992,pag.130
14.st.Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.III, Cluj 1986, pag.481
15.X X X Istoria României în date ,Chisinău 1992, pag.58
16.st.Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.II, Bucuresti 1979, pag.444
17.st.Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.IV, Bucuresti 1989, pag.177
18.G.A.Pordea, Note asupra relatiilor româno-ungare, ,,Patrimoniu”, Chisinău, 2-1991, pag.44
19.st.Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol.II, Bucuresti 1979, pag.225
20.st.Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.III, Cluj 1986, pag.494
21. st.Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.III, Cluj 1986, pag.266
22. st.Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.III, Cluj 1986, pag.486

II. Împărtirea Maramuresului- o rană vesnică

În 1553 Maramuresul a fost inclus în principatul Transilvania. *23

Demn de mentionat că si Petru Rares viza stăpânirea cetătilor Muncaciu si Hust, prin urmare a Maramuresului de unde se coborâseră strămosii săi cu două veacuri în urmă si face demersuri în acest sens pe lângă Ferdinand. *24

Împăratul Rudolf al II-lea întoarce Transilvaniei în 1 606 comitatele Tokai, Bereg si Ugocsa cedate în 1570 Habsburgilor de către Ioan Sigismund care păstrase totusi Maramuresul cu Hustul. *25
O altă etapă în extinderea stăpânirii transilvane la nord-vest de Tisa este campania lui Gheorghe Rakoczi I care a tinut din primăvara până în toamna anului 1 644. Kosice a fost cucerită de trupele transilvănene la 11 martie punând pe fugă circa 14 000 soldati imperiali. Un atlas rusesc arată că Transilvania secolului XVI cuprindea si orasul Kosice (azi în Slovacia)39

În noiembrie au început tratativele de pace între Imperiul habsburgic si Gheorghe Rakoczi I iar în august 1645 prin pacea de la Linz, Transilvaniei i-a fost recunoscută stăpânirea comitatelor Barsod, Abauj, Zempleu, Ugocsa si Bereg, Satu-Mare si Szabolcs. *26

La schimbarea suzeranitătii turcesti cu cea austriacă, cei din urmă se vor instala în 1 688 în cetatea Hust.

O contributie însemnată în propăsirea cultural-natională a românilor maramureseni aflati sub monarhia habsburgică este înfiintarea la Sighet în 5 februarie 1 861 a ,,Asociatei pentru cultura poporului român din Maramures”. *27

Până în 1920, Maramuresul a rămas unitar în perimetrul numit la începutul lucrării cuprinzând 157 comune locuite în mare parte de români. Din 1920 Maramuresul de la nord de Tisa (6 873 km2) a intrat în componenta Cehoslovaciei, în hotarul României rămânând doar 3 381 km2 în stânga Tisei.

La Marea Adunare Natională de la Alba Iulia au participat si delegati 37 ai satelor românesti din Maramuresul de peste Tisa. În 14 noiembrie 1 918 s-au ales pentru a reprezenta oficial la Alba Iulia satele lor: D.Veres, I. Simon, (din Apsa de jos); G. Stet, I. Marina (din Apsa de Mijloc); P.Cozar, V.Pop, C.Pavel, P.Bota, (din Slatina) ;A . Darabath, G.Simon (Biserica Albă). Învătătorul I.Blitz din Slatina a reprezentat Reuniunea învătătorilor din Maramures iar I.Filip din Apsa de Jos si M.Dan din Apsa de mijloc sunt trimisi cu ,,credentionale”; la Alba Iulia. Când s-a proclamat ,,Trăiască România Mare de la Nistru până la Tisa”, maramuresenii au insistat să se revină si de la tribună s-a strigat ,,Trăiască România Mare de la Nistru până dincolo de Tisa”.

Consiliul Diligent trimite în 3 ianuarie 1918 un memoriu lui Brătianu în care se spune că vechiul Maramures se întindea până în Slovăcime si cuprindea comitatele Ung, Bereg, Ugocea si Maramures. Se spunea că românii au început să emigreze din Bereg si Ung de la 1354 când printul T. Koriatovici a schimbat cu Ludovic cel Mare mosia sa din Podolia în schimbul domeniului de la Muncaciu si a adus în tară pentru cultivarea mosiilor sale rusi, înfiintând pentru acestia biserică la Muncaciu. În 1310 Andrei III a adus la Visc, Teceu si Câmpulung “hospesi”. Se mai mentionau luptele dintre episcopii de la Peri si Muncaci (la 1498 regele Vladislav apăra dreptul episcopului din Peri). Aici unirea cu Roma a început din 1650. La 1710 “curutii” aprind mănăstirea Perilor secularizează averile, încât episcopii români se retrag la Moisei si Bârsana. Până la 1856 românii greco-catolici de aici erau sub stăpânire bisericească slavonă. În acest timp s-au slavizat si clericii dar si mult popor. Se cerea cuprinderea la România si a comunelor Bedeu si Chirva. Memoriul mentiona muntii din dreapta Tisei care erau în proprietatea românilor (Plăiucul, Măgura-Apsănescul, Curpanul, Oprisa, Săndreasca…) arătându-se diplomele din 1390, 1402, 1406, 1418, 1411, 1419, 1442, 1463 prin care le-au fost atribuiti. si din Galitia erau ai românilor muntii Păpădia, Ciursa si Prelucile. Se cerea o granită care dădea României 114.293 români (60%), 45.265 evrei, 34.210 ruteni, 17.872 nemti si 7.429 unguri. *38

În timpul primului război mondial, armata română ocupând linia Muncaci-Cop a constituit un tampon între armatele rosii maghiare si ucrainene.28 În 1919 existase o situatie favorabilă unirii întregului Maramures cu România dar guvernul Brătianu, preocupat de Banat, a abandonat tratativele în care partea cehă se arătase disponibilă în ceea ce priveste retrocedarea Maramuresului, cerând ajutorul României pentru a stabili ofensiva maghiară. În ultimele luni ale lui 1919 guvernul Văitoianu a făcut demersuri în urma cărora România urma să primească plasele Sighet, Tisa, Taras si Teceu. Au urmat trei luni de guvernare ale lui Vaida. Cehoslovacia acceptase cedarea întregului Maramures mai putin plasa Dolha. La căderea guvernului Vaida, cehii refuză semnarea acordului deoarece delegatia română nu avea împuternicirea noului guvern condus de Averescu care a ordonat armatei române să se retragă în stânga Tisei. *29

În 9 decembrie 1919 senatorii si deputatii din Maramures, Ugocea, si Sătmar adresează un memoriu *30 guvernului român în legătură cu fixarea granitei de nord a României ,,conform liniei de demarcatiune stabilită la 1919, iunie, de către Comandamentul trupelor române, de comun acord cu comandamentul trupelor cehoslovace,,- linie ce dădea întreg Maramuresul istoric, României. Se invoca faptul că în cazul unei partajări a Maramuresului s-ar pierde comunele curat românesti de pe malul drept al Tisei (Slatina, Biserica Albă, Apsa de jos, Apsa de mijloc, Lunca, etc.) si comune cu populatie semiromânească (Bedeu, Neresnita, Apsa de sus etc.) ,,Notăm că si celelalte comune rusesti care cad în zona noastră au fost si ele tot românesti dar în decursul timpului s-au rutenizat, n-au uitat originea lor si insistă toate să li se dea preoti si scoli românesti” spunea memoriul. Se mai invoca si pierderea salinelor renumite de la Slatina si Hust, a pădurilor de peste Tisa (681 000 iugăre) proprietate a comunelor românesti din stânga Tisei, calea ferată ce lega Maramuresul prin Hust cu Satu-Mare si păsunile a 12 comune românesti de la sud de Tisa.

Se solicita a se da ordin trupelor să nu se retragă din teritoriu întrucât cehi însisi au oferit românilor acest teritoriu fixând de comun acord si din ruga cehilor linia de demarcatie pe culmile muntilor de către experti militari ai ambelor state tinându-se seama de interesele locale, istorice si administrative.

Se amintea că rutenii au emigrat în comitatele Maramures, Bereg si Ung abia în secolul al XV-lea si al XVI-lea ca lucrători de pe mosiile românesti. Cu toate acestea nu se cerea tot ce a fost al nostru ci numai pământul românesc al Maramuresului unitar ce forma o unitate geografică indivizibilă.

De la Carpati la râul Tarackz, teritoriul este eminamente românesc iar în zona dintre Tarackz si linia democratională stabilită în iunie 1919 si chiar dincolo de linie, elementul românesc este reprezentat destul de pregnant dovadă numirile topografice si numele locuitorilor. Satul Hust a fost o cetate veche românească, orăselul Sălăusul Mare este încă românesc iar în Craia nu există nici măcar un singur rutean. *31

De caracterul românesc al Maramuresului au tinut cont chiar si ungurii. El a fost singurul judet în întreaga Transilvanie, în care erau prefecti, subprefecti si pretori de nationalitate română si în regiunile rutene până înainte de asta cu 25-30 ani.

În toamna lui 1919 la alegerile parlamentare din România a participat întrega populatie (si ruteană) care si-a ales deputati si senatori si de nationalitate ruteană. La 13 decembrie 1919 Orestie Ilniczki reprezentant al rutenilor în Maramures a făcut o declaratie în fata Adunării Deputatilor în care îsi exprima atasamentul fată de România. *32

La începutul lui ianuarie 1919 trupele ucrainene ocupă Valea Tisei, Sighetul si tinutul din dreapta Viseului până din sus de Leordina. Armata română intervine la 16 ianuarie când regimentul 14 din Roman trece Gutâiul si la 17 ianuarie zdrobeste trupele ucrainene în lupta de la Cămara-Sighet si controlează ambele maluri ale Tisei. Cu trupele bolsevice maghiare se duc lupte la Peri -30 martie si Hust-3 mai. *39

România era dispusă chiar să organizeze un plebiscit în zone cu majoritate ruteană. Se spunea înainte de conferinta de pace că ,,dacă nu s-ar acorda României acest mic tinut, el va forma o rană vesnică, un izvor vesnic de conflicte între România si Cehoslovacia”. Însă nu a fost să fie al nostru Maramuresul de Nord ci al cehoslovacilor.

În etape, în urma actelor de la 2 noiembrie 1938 si 15 martie 1939 Ungaria va anexa întreg teritoriul Ucrainei Subcarpatice. *34 După război Maramuresul de peste Tisa a intrat în componenta URSS-ului, respectiv în regiunea Transcarpatia (cu centrul la Ujgorod) din cadrul Ucrainei, situatie existentă si azi.

O delegatie de scriitori români în frunte cu Laurentiu Ulici au vizitat în 1990 Maramuresul din Ucraina la invitatia Societătii Culturale ,,G.Cosbuc” din localitatea ucraineană Slatina. Scriitorii nostri află că în regiune trăiesc peste 40.000 români, cele trei Apse, Biserica Albă, Peri si Slatina păstrându-si caracterul românesc. Se deschise în acel an la Universitatea din Ujgorod, o facultate de istorie cu 11 studenti care învătau în româneste. *35

Din nordul Maramuresului, din vechile judete Bereg si Ugocea care în evul mediu se întindeau peste creasta Beskizilor până în apropiere de Tatra au rămas astăzi doar 5 localităti cu populatie preponderent românească în imediata apropiere a Sighetului. Oronimia Carpatilor din zonă este net autohtonă: Tomnatic, Chicera, Zboru, Bârjava, Cuc, Trihotare, Gorgan, Strunga, Căputa, Groapa. Numele localitătilor au fost însă schimbate- Apsa a devenit Dibrova, Slatina în Solotvina, Biserica Albă în Bela terkva.

În 1992 românii se plângeau că trecerea de la limba rusă la ucraineană a dus la disparitia revistei ,,Prietenia română” dar că postul T.V din Ujgorod transmitea de trei ori pe săptămână si în limba română. *36

Statul român trebuie să asigure conditii învătământului si limba română în zonă pentru că ,,totdeauna noi am locuit în Limba Română” spunea învătătoarea Florica Hrit, româncă din oblastia ucraineană Zakarpatskaia.

NOTE
23.X X X Judetele României Socialiste, Bucuresti 1969, pag.341
24.N.Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc, Chisinău 1992, pag.98
25.X X X Istoria României în date, Chisinău 1992, pag.127
26.X X X Istoria militară a poporului român, vol.III, Bucuresti 1987, pag.265
27.X X X Istoria României în date, Chisinău 1992, pag.204
28.X X X În apărarea României Mari, Bucuresti 1994, pag.247
29.L.V.Szabo, De la Nistru până dincolo de Tisa, ,,Timisoara”, 8 I 1992, pag.5
30.X X X 1918 Desăvârsirea unitătii nationale statele, vol.V, Bucuresti 1986 pag.323
31. X X X 1918 Desăvârsirea unitătii nationale statele, vol.V, Bucuresti 1986 pag.325
32. X X X 1918 Desăvârsirea unitătii nationale statele, vol.V, Bucuresti 1986 pag.330
33. P. Bărbulescu, I.Closca, Repere de cronologie internatională, Bucuresti 1982
34.V.Georgescu, Istoria românilor, Bucuresti 1992, pag.225
35.I.Zubascu, Nordul poetic al limbii noastre, ,,Flacăra”, 24 octombrie 1990, pag.12
36.C.Ivanciuc, Prin tările române vecine, ,,Tinerama” 24-30 ianuarie 1992, pag.11
37.X X X Românii la 1918, vol.IX Bucuresti 1989,pag.4
38.X X X Atlas istorii srednih vekov, Moscova 1991, pag.1
39.A.Filipascu de Dolha, Istoria Maramuresului, ed Gutinul, Baia Mare, 1997, pag 203

Viorel Dolha

Sursa: gid-romania.com

„Iubiti frati romani!

Se adreseaza catre dumneavoastra romanii din dreapta Tisei – Maramuresul Voievodal Ucraina, urmasii dacilor liberi, urmasii lui Bogdan si Dragos-Voda in legatura cu izolarea noastra din partea Romaniei. Aici, in Romania Mica locuiesc de mii de ani romanii ramasi dupa impartirea Maramuresului integral – 4 iunie 1920. Atunci eram 11 mii, azi am ajuns la peste 50 de mii de oameni. Atunci romanii nostri au fost impartiti si dati uitarii. Dar s-au impacat cu soarta, cu mersul istoriei, bucurandu-se macar de faptul ca au avut posibilitatea sa se vada, sa se intalneasca unii cu altii, sa studieze in Romania, aflandu-se sufleteste alaturi de fii lor. Istoria a fost aspra – cehii au plecat, au venit maghiarii, am rabdat toti impreuna, dar nu am ingenuncheat, au venit rusii in 1944 si ne-au izolat si mai tare cu un gard de sarma ghimpata de GULAG stalinist, macar ca eram la un pas unii de altii si auzeam ciripitul pasarilor, sunetele clopotelor de la Sighet, radioul si televiziunea romana.

Am fost izolati fizic, dar nu sufleteste. Au trecut anii si noi credeam ca nu va sosi sfarsitul si ca Bunul Dumnezeu nu va lasa sa fie vesnic blestemul izolarii.Multa apa a curs pe Tisa, mult timp am asteptat ziua deschiderii punctului de trecere a frontierei Slatina-Sighet, care a coincis cu ziua de nastere a poetului national al Romanilor – Mihai Eminescu – 15 ianuarie 2007. Cu acest prilej, la Slatina, au fost prezenti cei doi presedinti – Presedintele Ucrainei – Viktor Iuscenko si Presedintele Romaniei – Traian Basescu.

Ne-am bucurat cu totii de ziua mult-asteptata, cu atat mai mult ca am fost vizitati la noi acasa de Presedintele Romaniei, dl Traian Basescu. In acea zi am auzit numai vorbe frumoase si multe promisiuni. Si le-am dat crezare. Dar ne-am inselat din nou. Dupa cateva luni, la 22 august 2007, punctul de trecere a frontierei Slatina – Sighet a fost inchis pe motiv ca podul de peste Tisa „Slatina-Sighet” cere reparatii urgente. Noi am cerut sa se gaseasca o modalitate de trecere a frontierei, macar pietonal, dar strigatul nostru n-a fost auzit si ascultat.

La putin timp dupa aceasta, Romania a inchis si punctul de trecere al frontierei „Campulung pe Tisa – Teresva”, motivand ca „trenul” face contrabanda. Din nou am ramas izolati de Patria-mama, suntem la un pas de Romania dar nu putem sa o vizitam, dimineata auzim cocosii cantand, ne auzim unii pe altii, din stanga si dreapta Tisei – dar raul din nou ne desparte.

Ne-am adresat la cele mai inalte institutii din Romania in legatura cu redeschiderea circulatiei pe podul de peste Tisa, dar nu suntem ascultati. Noi strigam, iar ei nu ne aud.Oare de ce Doamne? Cate odata ni se spune – Romania a aderat la Uniunea Europeana, Romania este tara straina pentru voi. Ne intrebam: de ce? Noi cu totii suntem increzatori ca acolo unde se vorbeste limba romana – acolo este Romania si atunci, de ce ne-ai izolat, Patrie-mama? Apelam la d-voastra, frati romani de Pretutindeni, ajutati-ne sa iesim din izolare, prin redeschiderea punctelor de trecere a frontierei dintre Romania si Ucraina – Transcarpatia, noi dorim sa ne aflam alaturi de poporul roman si de toti acei care poarta numele de roman.

Va cerem sprijinul D-voastra si va rugam sa fiti alaturi de noi.

Cu stima frateasca, Ion BOTOS” (foto, in picioare);

Presedintele Uniunii regionale a Romanilor din Transcarpatia „Dacia”, Ucraina Apsa de Jos

Vineri, 04 ianuarie 2008

Sursa: civicmedia.ro

Acest “manifest” a fost reluat de nenumărate ori, nu neapărat prin intermediul domnului Ioan Botoş, cât prin intermediul acţiunilor pe care încearcă (şi reuşeşte) să le întreprindă pentru fraţii noştri, Moroşenii de peste Tisa. În viitorul apropiat, noi, Moroşenii, vom continua să spijinim acţiunile fraţilor noştri din dreapta Tisei, pentru a demonstra fraţilor noştri că baza nu stă în organismele statului, ci în oamenii adevăraţi.

Doamne-ajută!

Cu multă dragoste de neam şi de ţară,

Semnează Moroşenii din Eternul Maramureş

Ce rău am făcut la lume… de nu-mi aud vorbe bune!?

Acei oameni din dreapta Tisei sunt urmaşii celor care au strigat la Unirea din 1918 „Trăiască România Mare de la Nistru şi până dincolo de Tisa!”, sunt oameni care nu au uitat că sunt despărţiţi cu sârmă ghimpată de fraţii lor de “dincoace de Tisa”, de moroşeni – fraţii lor.

Moroşenii de peste Tisa au nevoie, acum, mai mult decât orcând, de SPRIJINUL NOSTRU. Sprijinul trebuie să se materializeze în primul rând prin donarea de cărţi în limba română, în special pentru copiii din clasele I – IV, copii cărora trebuie să le insuflăm simţăminte româneşti, să-i ajutăm să gândească româneşte, să citească şi să scrie ROMÂNEŞTE. ABCdare, manuale de gramatică, manuale de istorie, cărţi pentru copiii şcolari, cărţi de rugăciune în limba română – sunt cele mai importante lucruri care lipsesc românilor din Transcarpatia.

Pentru cei ce nu au aflat, există insule de românitate în Ucraina, pământ unde nu au pătruns influenţele ucrainene, dar, din păcate, nu a pătruns nici bunăstarea (pentru cei ce sunt dornici de cunoaştere, vă prezint un link http://www.eternulmaramures.ro/2009/09/08/socant-%E2%80%9Cinsula%E2%80%9D-romanilor/). Fraţii noştri “au fost lăsaţi în pace”, dar şi în mizerie şi ignoranţă. Nu există în statistici ca “minoritate română”… Ce greu îmi e să spun “minoritate română” pe PĂMÂNT ROMÂNESC!!!!!

Alte zone din Transcarpatia o duc mult mai bine decât cei din “Insula” românilor, dar şi aici lipseşte accesul la educaţie, în oraşe ca Apşa, Slatina, Biserica Albă (vezi articolul de pe blogul Noua Dreaptă).

Majoritatea reprezentanţilor autorităţilor din Maramureş fac puţin, foarte puţin (sau nimic) pentru a-i susţine şi pentru a susţine efortul de a educa în spirit românesc pe cei din Transcarpatia.

Uniunea Ucranenilor din România se ocupă de bunăstarea minorităţii ucrainene de la noi, dar uită să spună despre umilinţa românilor din Ucraina. Aici strigă să li se asigure ucrainenilor accesul la educaţie, la informaţie, dar în Ucraina îi prigonesc sau “îi lasă în pace” pe români. Pe pământ românesc se întâmplă toate acestea, domnilor parlamentari!

Aşadar, în numele bunului simţ şi al iubirii de neam şi ţară, fac un apel la cei ce simt şi gândesc româneşte: vă rog să ne sprijiniţi în colectarea de materiale în limba română, materiale necesare pentru educarea ROMÂNILOR DE DINCOLO DE TISA. Dacă se va putea, se va strânge şi un fond bănesc pentru achiziţionarea de cărţi în limba română, cărţi ce vor fi trimise celor care au nevoie de ele. Oamenii de dincolo de Tisa sunt sătuli de demagogie, vor cărţi, nu vorbe, vor să aibă acces la cultura română.

Să nu uităm: SUNT FRAŢII NOŞTRI!!! Românii, din puţinul lor şi-au ajutat întotdeauna fraţii, şi-au cinstit dintotdeauna oaspeţii care le-au călcat pragul. Haideţi să demonstrăm, încă o dată, că ne cinstim neamul şi neamurile, limba ROMÂNĂ!

Incredibil! GAZETA de Maramures a descoperit, la doar 200 de kilometri de Maramures, o comunitate de romani care nu apare in niciun document oficial, nici din Romania, nici din Ucraina, si despre care nu stie nimeni nimic! Cei 1600 de romani complet izolati din Poroscovo (raionul Perecin) si-au pastrat limba, desi in sat n-a existat niciodata scoala sau biserica romaneasca. In mod bizar, se spune ca satul a fost descoperit abia prin anii ’90 si ca, tot in acea perioada, romanii din Poroscovo au aflat ca, undeva, peste granita, exista un popor care vorbeste o limba asemanatoare cu a lor. Niciunul dintre ei n-a fost niciodata in Romania, nu-si imagineaza unde este situata „Tara Mama” si nu stie nimic despre neamul din care face parte. Mai mult, in „insulita de romani” din Poroscovo, se traieste si se vorbeste in niste conditii care amintesc de Evul Mediu. Cele mai multe familii traiesc la limita saraciei si, pana la destramarea URSS, isi paraseau locuintele si plecau cu tot cu copii la munca, in Kazakhstan. Se spune ca satele Mircea si Poroscovo au fost descoperite de o delegatie care a ajuns in zona prin anii ’90, iar localnicii s-au identificat ca fiind de aceeasi origine cu fratii pe care ii auzeau la radio. Frecventa ascultata de romani era cea de la Radio Bucuresti. Altii au aflat ca sunt romani de la parinti si abia pe „stroica” (santier, n.red.), in Kazakhstan, au aflat ca exista si altii care vorbesc aceeasi limba cu ei. Romanii din Poroscovo spun ca, pana la vizita noastra, n-au vazut in carne si oase niciun roman din Romania. Si nu au fost cautati de nicio publicatie romaneasca! Mai mult, nu stiau nici de comunitatile de romani din dreapta Tisei sau din alte regiuni ale Ucrainei!

La circa 200 de kilometri de Sighet, la poalele Carpatilor Padurosi, s-au pastrat, in mod inexplicabil, niste „insulite de romani”, despre a caror provenienta nu se stie nimic! Una dintre cele mai mari comunitati de romani, porecliti de localnici „valahi”, „volohi” sau „rumani”, traieste la marginea satului Poroscovo. La marginea padurii, de-a lungul unui drum infundat si plin de noroi, se insira vreo 200 de case, cele mai multe, din pamant sau lemn. De cum intri pe straduta ingusta, strajuita la un capat de un autobuz ruginit, folosit, probabil, pe post de cotet, auzi un dialect ciudat, ce seamana cu limba romana veche, vorbita de stramosii nostri. Pe ulita plina de gropi si urme de copite, alearga prunci desculti. In curti, femeile spala rufe in „troci” (ligheane, n.red.). Comunitatea din Poroscovo detine, probabil, recordul absolut la natalitate, in intreg spatiul romanesc. La fiecare portita subreda, din lemn, stau minim patru copii blonduti. Cea mai numeroasa familie are 13 copii si exista case in care locuiesc chiar si 30 de persoane. Ileana Stancovici are 23 de ani, are deja doi copii si e insarcinata cu al treilea. Daca intrebi cat e media copiilor in Poroscovo, femeia rade si arata spre vecinii cu 10-12 sau chiar 13 copii. Misa Hanea, alta romanca din zona, e singura acasa, cu patru prunci in grija. Sotul sau e plecat la padure si vine numai seara. De altfel, singurul barbat intalnit pe ulita, Vasile Canalos, dupa ce ne-a atentionat ca „nu Konolos, ca-s roman”, si-a cerut scuze si a plecat grabit, cu drujba in spinare, spre padure.

Cele 1600 de suflete din Poroscovo se declara romani, dar la recensamantul din 2001, niciunul nu a fost trecut in acte ca facand parte din aceasta etnie. Cei mai multi nu stiu carte deloc, asa ca „domnii cu recensamantul” au scris ce au vrut… Din motive inexplicabile, romanilor li se spune insa „volohi” sau chiar „tigani albi”. Desi acestia explica faptul ca „magraunii traiesc la celalalt capat de sat si vorbesc rusa”. Prin anii ’90, in zona, abia locuiau vreo 120 de romani. Cele mai multe familii migrau, cu tot cu copii si neveste, la munca, in Kazakhstan. Din aceasta cauza, copiii nu erau trimisi la scoala, asa ca cei mai multi sunt analfabeti. Abia dupa destramarea URSS, „volohii” au inceput sa cumpere terenurile si casele rusilor si sa formeze, incet, un cartier compact. Acum, numai barbatii mai pleaca la padure sau la „stroica”. Femeile raman acasa si ingrijesc copiii si putinii batrani din sat. Din cauza conditiilor grele de trai, media de viata in zona este extrem de scazuta. Satenii ne spun ca satul are un singur batran. Restul s-a prapadit din cauza bolilor.

Un grup de femei gata sa „rodeasca” (insarcinate, n.red.), inconjurate de prunci, ne spun ca singurul care ar putea sti ceva de originea lor e „Laci Biraul”. Ocupati cu munca si cresterea copiilor, satenii n-au avut timp sa-si puna intrebari sau sa-si cerceteze trecutul. Stiu ca sunt romani si punct.

Laci Biraul locuieste la o straduta departare de intrarea in comunitate, in cea mai frumoasa casa din zona. In curte, o tanara spala haine. Initial, oamenii cred ca suntem reprezentantii vreunei autoritati ucrainene. N-au vazut romani din Romania in viata lor si se mira ca ne putem intelege: „batranii graiau mai tare (mai bine, n.red.) romaneste. Dar numa’ unul mai traieste. Pa unul, unchiul meu, l-am ingropat ieri”. Vasile Gorvat ne invita in casa si se uita hatru la abecedarul si cartile de religie donate de Ioan Botos, presedintele Uniunii Regionale din Transcarpatia „Dacia” si deputat in consiliul regional Transcarpatia. N-a mai vazut nicio scriere in limba romana si recunoaste ca nu stie citi in romaneste.

De altfel, „biraul” n-a auzit nici de palinca maramureseana, nici de Bucuresti, nici de Ceausescu… N-a auzit nimic despre Romania. Desi, din tata-n fiu, familia sa s-a declarat ca fiind una de romani, niciunul n-a vazut nici macar pe harta Romania si n-a auzit nimic despre istoria sau civilizatia tarii noastre: „acuma, suntem 1600 de romani, din care 360 is copii. Nu stim cum am ajuns in zona. Nu stiu nici batranii cum au ajuns aici. Ai nostri batrani ziceau doar ca sunt romani. De Romania, nu stim nimic. Nimeni din Poroscovo n-o fost in Romania. Noi am umblat numa’ in Kazakstan si Ucraina. Niciun voloh, niciun batran n-a fost in Romania”.

Laci spune ca multi din consatenii sai au aflat ca exista o tara in care se vorbeste o limba ca a lor pe santierele din Kazakstan. Acolo, mergeau la munca, cu tot cu neveste si copii, romanii, pana la destramarea URSS: „pe vremea cand mergeau la munca, i-au auzit si pe altii vorbind ca ei si, asa, au aflat ca-s romani. Batranii ziceau ca-s romani, dar ceilalti, pana prin ‘90 si ceva, n-au stiut ca-s romani. Noi am invatat limba fara scoala si fara biserica. Pe toti copiii ii invata parintii romaneste”. Dupa destramarea URSS, romanii din Poroscovo au renuntat la „migratia” anuala. Asa, si pruncii lor au ajuns sa invete carte. Cum scoala romaneasca nu exista in sat, copiii invata in rusa. Daca in urma cu cativa ani, abia daca erau vreo 2-3 copii intr-o clasa, care stateau in ultima banca si nu erau niciodata scosi la raspuns, acum, s-au format clase speciale pentru copiii „volohilor”. In total, la scoala din sat, invata 160 de prunci. Laci spune ca, in timpul alegerilor, romanilor li s-a promis o scoala cu predare in limba romana. Numai ca proiectul a tinut doar cat au tinut alegerile. Acum, in locul institutiei de invatamant, s-a ridicat o casa particulara.

Laci „Biraul” este si deputat in Consiliul Local din Poroscovo, alaturi de alti doi deputati volohi. Numai ca minoritatea lor nu e recunoscuta oficial de autoritati. Mai mult, Gorvat a inregistrat la primarie, in acest an, o prima asociatie a romanilor din Poroscovo. In loc de „Vorba romaneasca”, cum voia s-o boteze Biraul, in acte a fost trecuta de oficiali, „din greseala”, „Vorba Tiganeasca”. Singura solutie eficienta pentru reprezentarea romanilor din Poroscovo a fost propusa de Ioan Botos, care doreste infiintarea unei filiale a Asociatiei Dacia in aceasta localitate, urmand ca „Biraul” sa devina presedintele ei. Laci spune ca o alta problema este lipsa cadrelor didactice, care sa-i invete sa scrie si sa citeasca romaneste. Recent, 50 de copii din zona au fost in „lagar” (tabara, n.red.) internationala, la care au participat si alti romani din Ucraina, iar pruncii ar fi incantati sa invete in limba materna. Numai ca nu prea are cine sa-i invete. Barbatii sunt ocupati cu padurea si „stroica”, iar femeile, cu copiii. Laci spune ca fiica sa ar fi interesata sa-si continue studiile, eventual in Romania, dar deocamdata, si ea se afla in concediu de maternitate. Multi dintre romanii din Poroscovo nu stiu sa-si scrie nici macar numele. Asa ca, de multe ori, semneaza documente despre care nu stiu nimic si care ii trimit, uneori, chiar si la puscarie. Se spune ca, in schimbul unui pachet cu ciocolata, cafea si alimente, romanii sunt „momiti” sa semneze declaratii prin care le sunt puse in carca diferite infractiuni. Presa ucraineana ii acuza de furt de lemn, dar si de agresiuni impotriva padurarilor si chiar de fapte de coruptie. Cum nu stiu carte, nu se pot apara si nici nu-si cunosc drepturile.

Marie Gorvat, sotia Biraului, spune ca romanii de aici erau invatati din batrani sa faca linguri de lemn si troci (coveti, n.red.) pentru slanina: „Ne spuneau ca cine nu stie a face o lingura nu-i roman”.

Cei mai de seama lingurari traiesc insa in zona Vasnita si Obava, alte insulite de romani din zona. Laci spune ca acestia sunt singurii romani cu care tine legatura: „da’ ei rad de noi, de cum vorbim. Ei vorbesc mai tare romaneste si rad, ca zicem o cazut in sant. Ei zic ca-i corect o picat in arac”.

Matusa Biraului este, probabil, cea mai batrana femeie din sat. Iulia Volosin are 74 de ani si se declara, hotarata, „romanca”. Si ea a invatat de la stramosi limba, retetele si obiceiurile romanesti.

De Craciun, se colinda si aici colinde vechi, iar la nunti, se „lauteste pe lauta ori boian (acordeon, n.red.)”.

Ca sa-si demostreze afirmatiile, batranica ne-a cantat si „Tot am Doamne auzit-o/ Ca s-o nascut fiul sfantu’/ Da noi nu stim unde s-o nascut-o/ Pa sub cer, pa sub pamantu/ Sa fii gazda veseloasa/ C-am auzit zilele frumoase”. Bucuros de „prestatia” matusii, Biraul tine sa mai confirme o data orginea romana a comunitatii pe care o conduce: „Avem toti nume romanesti: Iancu, Vasile, Iosif, Jana, Ileana, Ion si nume de familie Volosin (de la valah, n.red.), Canalos, Horvat, Stancovici. Suntem romani si oameni harnici. Dar… Biraul ofteaza si continua cu regret: „Mi-i greu, ca al meu sange da inapoi. Cade inapoi si ma doare cand altii isi bat joc de el”. Ca la un semn, batrana incepe sa cante o doina: „Ioi, fost-o bine, fi-va iara,/ Numa’ capu’ meu nu piara/ Dirima, dirima mea,/ Fa dirima cum ii vre/ D-apoi de-oi fi in tara mea. Ati priceput ce am zas”. Pana sa apucam sa-i raspundem afirmativ, pe ulita plina de noroi, doua femei incep sa discute in ruseste si sa se planga ca, la rata de natalitate a romanilor, in cativa ani, satul va deveni in intregime de „volohi”. Si, totusi, dincoace de granita, nu s-a auzit nimic de ei…

Urmasi ai granicerilor volohi?

Documentele istorice din zona arata ca, pe la 1364, in zona Munkacevo, ar fi fost infiintate 10 puncte de graniceri, la care au fost adusi militari volohi. Tot in acea perioada, se spune ca si in zona Poroscovo au fost infiintate 7 puncte de graniceri, unde lucrau tot volohi. Pornind de la aceste date istorice putin cunoscute, s-a dezvoltat teoria ca „volohii” din Poroscovo ar fi urmasii militarilor adusi la aceste puncte. Potrivit altui scenariu, romanii de la baza Carpatilor Padurosi s-ar trage din ciobanii volohi veniti in zona.

Vin valahii!

Desi limba vorbita de „volohii” din Poroscovo este clar romana, un ziar ucrainean de la Ujgorod a sustinut, recent, ca o delegatie stiintifica care a efectuat o expeditie in zona a tras concluzia ca acestia nu sunt romani. Comunitatea din Poroscovo este descrisa ca una ciudata, „care vorbeste un dialect romanesc complicat, stapaneste ucraineana si duce un trai apropiat celui tiganesc”. Mai mult, presa ucraineana sustine ca romanilor de aici li se spune „tigani albi” si foloseste apelative de genul: „hoti”, din cauza unor incidente legate de furtul lemnului. In plus, ziarul „Starei Zamok” lasa sa se inteleaga ca romanii nu numai ca savarsesc infractiuni, dar mituiesc si oamenii legii, ca sa scape de pedepse.