Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Ambasada României la Kiev, Consulatului General al României la Cernăuţi, Primăria Slatina, Uniunea Regională a Românilor din Transcarpatia „Dacia”, au organizat în cadrul proiectului „ ZILELE CULTURII ROMÂNE ÎN UCRAINA” o manifestare culturală la care au participat în jur de trei sute de români din localităţile româneşti din drepta Tisei şi invitaţi din Baia Mare, Sighetu Marmaţiei, Satu Mare Negreşti şi Oradea.
Cu toate că în drepta Tisei se sărbătorea după tradiţie Sf. Gheorghe, românii prezenţi, au suportat cu răbdare decalarea programului şi au primit cu entuziasm spectacolul de excepţie susţinut de marele actor Florin Piersic.

Au fost prezenţi la manifestare ambasatorul României la Kiev, consulul general de la Cernăuţi, reprezentanţii administraţiei locale, directorul Centrul judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Maramureş, reprezentanţi ai presei şi ai radiolului din ţară şi de la Ujgorod.
În cadrul manifestării a avut loc vernisajul expoziţiei de artă tradiţională a Iulianei Corău şi a expoziţiei de fotografie documentară intitulată „Satul Maramureşean” realizată în cadrul proiectului „Fotoetnografica”. Cei prezenţi la vernisaj au subliniat importanţa schimburilor culturale dintre România şi Ucraina, necesitatea întăririi relaţiilor dintre cele două ţări şi mai ales păstrarea identităţii culturale a fiecărui popor. Discursurile cu „aer diplomatic” au uitat ce era mai important: evidenţierea conţinutului şi a măestriei fotografiilor şi mai ales a creatoarei de covoare în culori vegetale, Iulia Corău din Botiza, care sintetizează cele mai reprezentative motive populare întâlnite în tesăturile maramureşene, constituind o adevărată lecţie de artă populară.
A urmat momentul mult aşteptat: Spectacolul „Hoinărind printre amintiri” al maestrului Florin Piersic prezentat în marea sală a Complexului „Diana”. Gazdele l-au întâmpinat pe marele artist după tradiţie, cu pâine şi sare, cu cântec şi voie bună, cu un grup vocal-instrumental îmbrăcat în frumoase costume populare maramureşene. Au fost momente emoţionante, Florin Piersic fiind realmente copleşit de primirea excepţională a gazdelor. Cei prezenţi au trăit alături de Florin Piersic cele mai importante momente ale carierei de actor de teatru şi film, depănate în amintiri când triste când vesele, presărate cu glume şi poezii, cu demonstraţii de actorie, cu muzică interpretată live şi proiectarea unor scene din filmele şi piesele de teatru reprezentative pentru cariera sa artistică, de la piesa de debut la Teatrul Naţional, la rolurile de compoziţie ce ilustrau talentul şi măestria actoricească. Florin Piersic a evocat Maramureşul de care îl leagă frumoase amintiri : turnarea filmului „Pintea”, spectacolele prezentate la Sighetu Marmaţiei, întâmplarea care l-a făcut să ajute o fetiţă orfană să se împlinească în viaţă, acordarea titlului de cetăţean de onoare de către Consiliul Local Baia Mare etc., etc. Aşa cum a făcut-o întodeauna , actorul a dialogat în permanenţă cu sala, i-a salutat pe cunoscuţi, s-a fotografiat cu cei prezenţi, a dat autografe şi a primit numeroase buchete de flori din partea admiratoarelor. Florin Piersic nu şi-a uitat prietenii şi a evocat momente la care a fost martor jurnalistul Adrian Marchiş, spectacolele organizate de Dorel Todea şi Pătru Bârlea. Cântăreţul de muzică populară, Pătru Bârlea – primit pe vremuri cu dragoste de familia actorului – i-a trezit numeroase amintiri, ţinând să marcheze momentul reîntâlnirii cu un cântec maramureşean.
Pe la miezul nopţii, spectacolul „Hoinărind printre amintiri” al maestrului Florin Piersic s-a încheiat, urmând un recital de muzică populară susţinut de artiştii maramureşeni : Pătru Bârlea, Nuţu Leordean, soţii Maria şi Gabriel Arba şi un grup folcloric din dreapta Tisei.
Pentru întreaga activitate desfăşurată în cadrul comunităţii româneşti din Transcarpatia, şi pentru contribuţia la realizarea emisiunii „ Nu uita că eşti român” la Radio Sighet, medicului Mihai Botoş, i-a fost inmânată o Diplomă de excelenţă din partea S.R.R., Radio Cluj şi Radio Sighet.

Buna dispoziţie nu l-a părăsit pe Florin Piersic nici după ce a aflat telefonic – tot pe la miezul nopţii – că în noaptea următoare va avea filmări, că duminică va pleca la Bucureşti pentru un spectacol de teatru, că dimineaţa se va deplasa la Cluj Napoca, afirmând, de mai multe ori, că doreşte să se întoarcă în Maramureş, „unde oamenii sunt mai curaţi, mai puri, mai buni, mai verticali „. La 75 de ani, unul din cei mai mari actori ai teatrului şi filmului românesc, (cu peste 40 de lung metraje, zeci de roluri, mii de spectacole) îşi face proiecte, este plin de vitalitate şi priveşte viaţa cu mult optimism !
Autor: I.D. Maris  – Sursa: www.sighet-online.ro

Doina a fost inclusa in patrimoniul intangibil al UNESCO, alături de tango, scrie Mihnea Maruta, care remarca, pe blogul lui, ca autoritatile romane n-au găsit de cuviinţă sa comunice public aceasta reuşită. “E un exemplu edificator despre decalajul de notorietate al brandurilor, dar mai ales despre stiinta de a transforma un asemenea eveniment intr-o ştire de presa”, afirma el.

Decizia a fost luata in cadrul reuniunii de la Abu Dhabi, care s-a desfasurat in perioada 28 septembrie – 2 octombrie. Patrimoniul intangibil, uneori ameninţat de degradare sau dispariţie, este format din practici si cunostinte recunoscute de comunitati umane ca făcând parte din patrimoniul lor cultural.

Pe site-ul UNESCO, doina este descrisa ca un cântec liric, adeseori având un caracter improvizat, care poate fi interpretat solo sau cu acompaniament orchestral. Doina acoperă o gama larga de sentimente, de la tristeţe, bucurie, singuratate pana la conflicte sociale si dragoste.

Mihnea Maruta remarca faptul ca cea mai îngrijorătoare informaţie din documentaţia respectiva este ca au fost identificate doar 15 persoane reprezentative pentru diferitele tipuri de doina si ca, deci, este obligatorie crearea unui mediu cultural in care transmiterea acestei moşteniri sa fie restaurata.

Bulgaria a reuşit sa înscrie pe lista patrimoniului intangibil al UNESCO Panegiricul Sfinţilor Constantin si Elena, iar Ungaria carnavalul de la Mohacs. Croaţia are şapte tradiţii înscrise in acest patrimoniu.

Iată filmuleţul pe care Ministerul Culturii si Institutul de Etnografie “Constantin Brailoiu” l-au realizat pentru UNESCO.

http://www.youtube.com/watch?v=0260RBOsCOY

Efectele modernitatii

Ca sa ne intoarcem, mai prozaic, la Maramures, este absolut evident ca etnografii romani – Tache Papahagi si, mai tarziu, Mihai Pop -, la fel ca si etnografii straini (Jean Cuisenier, de exemplu) au refuzat, dupa caz (si nici unul nu seamana cu celalalt), sa ia in consideratie manifestarile distrugatoare aduse de patrunderea modernitatii, indiferent sub ce forma – razboi, capitalism, comunism. Tendinta, totusi, nu a fost generala. Unii cercetatori ajunsi mai tarziu in zona au stiut sa dea o interpretare judicioasa efectelor nocive ale modernului asupra acestor societati agropastorale.
Sa ne intelegem: efectele modernitatii erau perceptibile cu mult inainte de venirea antropologilor straini. Erau chiar si atunci cand tanarul Tache Papahagi facea prima ancheta etnografica veritabila in Maramures (Graiul Maramuresului, Bucuresti, 1925) si totusi ele nu au beneficiat din partea lui de atentia pe care ar fi meritat-o. Intr-adevar, prima fata a modernitatii li s-a aratat taranilor din Maramures in 1848, odata cu abolirea dreptului feudal si, apoi, dupa 60 de ani, in primul razboi mondial, cand, mobilizati in armata austro-ungara, au fost trimisi masiv fie pe frontul rusesc, fie pe cel italian, aruncati intr-un razboi care avea sa dureze peste patru ani, punandu-i in fata unei forme cu totul inedite de conflict, razboiul industrial si mobilizarea totala generala (Die total Mobilmachrung), sau, mai heideggerian spus, care avea sa-i prinda in valtoarea dezlantuirii tehnicii. Pentru unii, dupa grozaviile razboiului a urmat prizonieratul in Rusia, de unde, odata eliberati, aveau sa se trezeasca striviti de grozavia revolutiei bolsevice si a razboiului civil. Intorsi la casele lor, ei vor fi urmariti de amintirea acestor experiente care isi vor lasa amprente apasate pe obiceiuri si datini strabune, dar si pe psihologia actorilor si deci si pe realitatile sociale. Cea mai buna dovada ne-o furnizeaza lectura culegerilor de poezie populara, redactate uneori sub forma de caiete personale, alteori sub forma scrisorilor anonime trimise familiilor de simpli soldati romani (sau unguri, sau slovaci) si adunate de Constantin Brailoiu (Poeziile soldatului Tomut din razboiul 1914-1918, Bucuresti, 1944). Si totusi, in aceste descrieri ale infernului razboiului, percepem o modalitate – unde se pastreaza toata amprenta vechimii – de a enunta un discurs capabil sa dea un sens lumii in care se naste. Travaliu sincretic al gandirii, atat de caracteristic pentru toate societatile arhaice confruntate brusc si violent cu sfidarile fundamentale ale modernitatii.
Ceea ce imi displace profund in articolul doamnei Nagy este ca acesta se prezinta ca un colaj (foarte postmodern, nu-i asa?) de rezumate, franturi de informatii prost digerate, de fraze la moda si peremptorii care dau o imagine debila despre nivelul de cunostinte de istorie a antropologiei si despre reflectia asupra modernitatii in Romania. Nu pot sa nu-i amintesc autoarei ca Katherine Verdery (pe care o cunosc din 1973) nu a facut niciodata cercetari in Maramures si ca anchetele ei s-au desfasurat in regiunea Hunedoarei, mai exact intr-o zona masiv colectivizata si industrializata, in care modernitatea s-a reimpus dupa 1948, sub alte forme, cea a comunismului fiind in mod evident, ca ne place sau nu, una din intruchiparile modernitatii.
In plus, conform unei bune traditii romanesti, autoarea isi insuseste, fara sa le citeze, interpretari bine cunoscute, rezultate ale unor analize propuse de autori seriosi si vechi, uneori, de mai bine de un secol! Simpla deontologie sau decenta cerea mentionarea lor, chiar daca nu avem de-a face aici decat cu un obscur articol de ziarist. Astfel, critica folosirii folclorului ca mijloc de constructie a elementelor ideologiei statului-natiune a fost perfect formulata de Ernest Renan, in celebrissimul sau eseu Ce este o natiune?. In perioada interbelica au existat destule lucrari critice pe aceasta tema, datorate atat anglo-saxonilor, cat si francezilor (germanii orientandu-se, bineinteles, spre Volkgeist des Volksdeutchen). Cartea lui Fournol Natiunile romantice, publicata la Paris in 1931, reprezinta un remarcabil rezumat al acestei mize politico-culturale. Cat priveste ceea ce s-a publicat intre 1950 si 1990, ar mai fi oare ceva de adaugat dupa sinteza inegalata a lui A. Walicki (Philosophy and Romantic Nationalism, Clarendon Press, 1982), dupa aceea a lui J.C. Eade (Romantic Nationalism in Europe, Australian National University, Camberra, 1983) si, cu toata modestia, dupa cele cateva remarce facute de mine in eseul aparut in Revue de science politique (Vol. 36, nr. 6, dec. 1986) intitulat: O geneza alegorica a politicului: folclorul? Toate aceste texte nu au asteptat caderea comunismului pentru a vorbi despre instrumentalizarea, defel recenta, a folclorului in discursul politic despre statul-natiune si al statului-natiune, ca si despre modul in care, dupa perioada autentic stalinista, o parte din traditiile populare (sau definite ca atare) au fost recuperate de ideologii comunismului terminal in scopul relegitimarii sistemelor de putere in pierdere de viteza.

Destramarea traditiilor

In sfarsit, s-ar cuveni sa-i amintim doamnei Nagy ca, asa cum o prezinta domnia sa, interpretarea lui Henri Stahl pare oarecum simplista. Bineinteles, Maramuresul a fost colonizat in secolul al XVIII-lea de catre slovaci, cehi si alte popoare venite din centrul si de la marginile imperiului austriac. Dar aceste populatii s-au asezat in orasele existente sau au infiintat orase muncitoresti, prin esenta miniere, in timp ce maghiarii detineau majoritatea posturilor in administratia imperiala (mai tarziu imperiala si regala) civila si militara, ca si conducerea institutiilor de invatamant. Cat priveste satele, ele au ramas profund romanesti si chiar au devenit, multumita actiunii exercitate de iezuitii maghiari asupra elitelor lor nobiliare, o fortareata a greco-catolicismului (dupa ce aceleasi elite imbratisasera inainte reforma calvinista – alta similitudine cu Polonia). In fapt, romanii din aceasta regiune de margine de imperiu posedau o organizare sociala apropiata de sleahta poloneza, mica noblete rurala care se deosebea de clasele inferioare prin statutul ierarhic, si nu prin diviziunea muncii si acumularea de avutii. Desigur, existau cativa proprietari mai importanti (inclusiv cei cu vreo suta de hectare de paduri), dar nu vom gasi aici nimic comparabil cu mosiile din Moldova sau Muntenia. Aceasta este structura sociala care incepe sa se fisureze odata cu lunga agonie a feudalismului, intre 1848 si 1948. Cedand sub loviturile napraznice ale capitalismului mai intai forestier si agrar, apoi industrial, traditiile se destrama incetul cu incetul, se transforma, integrand semne-semnificanti adusi de modernitate: transformarea straielor (chiar daca unele gravuri din secolul al XVIII-lea ne ofera imagini care mai puteau fi intalnite la sfarsitul anilor 1960 in satele cuibarite in causul vailor celor mai indepartate), a obiceiurilor alimentare, a modurilor de a lucra si a produselor agricole. Lenta si inexorabila monetarizare a raporturilor socio-economice a modificat solidaritatile parentale si sistemele complexe de intrajutorare si de vecinatate si a ajuns sa le submineze puterea imperativa dupa 1900. Aceasta modernitate se numeste capitalism. Cealalta modernitate, comunismul, a reusit intr-adevar sa stavileasca monetarizarea relatiilor socio-economice, parand astfel sa reactualizeze solidaritatile arhaice, dar, pe de alta parte, a continuat opera de distrugere a traditiei (chiar daca nu era decat o traditie fara mare vechime!), ravasind structura sociala sateasca sau parohiala (baza a organizarii sociale arhaice a Europei rurale de la crestinarea ei), dand nastere, prin dezvoltarea masiva a invatamantului, unei promovari sociale ascendente fara precedent si efectului sau radical, exodul rural. In 1945, rata analfabetismului in Maramures, in sensul modern al termenului, depasea 85%, in timp ce in anii 1970 scazuse sub 10%.
Iata de ce, in cadrul acestor dinamici nelineare, ritmate de avansari rapide si regresii partiale, lucrari de antropologie ca acelea ale lui Gail Kligman si, permiteti-mi sa cred, cu toata modestia, ca acelea pe care le-am propus sagacitatii cititorilor, au contribuit (cu erori, desigur, dar cine nu greseste? Errare humanum est!) la demitificarea imaginilor parusiace ale Maramuresului. Incercand sa aratam, prin toate aceste sincretisme culturale si ritualice, nu numai agonia unei culturi si, lucru fundamental, prezentand o abordare de antropologie istorica, Gail Kligman si cu mine am cautat, pe cat se poate, sa reconstruim structura spirituala si intelectuala (i.e. die Weltanschauung) a acestei culturi intr-un timp in care functionarea ei trebuia sa se manifeste, cu siguranta, in plinatatea ei. Tocmai pentru ca nu mai era posibil sa cautam in discursul steril al etnogenezei dragi tuturor protocronismelor o origine de plenitudine imposibil de gasit in afara imaginatiei literare, tentativele noastre de deconstructie-constructie au vizat explicit demitizarea unei traditii instrumentate in scopuri care nu i-au apartinut niciodata si demistificarea acelor ideologi care isi insuseau fara rusine gloria ei spectaculoasa. In aceasta privinta, admit ca nu celor cativa etnologi straini care au lucrat in aceasta directie ar trebui sa le adresez esentialul acestor critici, ci acelor bravi romani din epoca comunista si postcomunista care, inchipuindu-si ca apara traditiile n-au facut altceva decat sa cladeasca mizanscene pentru versiuni postmoderne ale societatii, de dragul de a oferi clientilor agentiilor turistice niste jocuri de puzzle ce strang intr-o simultaneitate si o permutabilitate cvasi-infinite franturi de traditii de ieri, de alaltaieri, de azi, soi de ghiveci cultural in cadrul marelui spectacol mediatico-consumerist care, pe ritmuri de pop-rock-etno, hraneste miturile paradisurilor pierdute ale unei lumi ruralo-hedoniste care nu a existat vreodata altfel decat ca marfa turistica.

*cercetator la CNRS si fost profesor invitat de filosofie al Universitatii din Cluj (1991-2002)
**Referitor la articolul Ralucai Nagy aparut in suplimentul revistei 22 din 25 ianuarie 2005 consacrat Maramuresului neturistic si intitulat Opinii despre construirea “mitului Maramures”.

Sursa: Revista 22, de Claude Karnoouh

Pentru fiecare român, Maramureşul reprezintă un mit cu adânci reverberaţii sufleteşti, de fapt acest spaţiu profund tradiţional păstrător de mistere trecute trăieşte exaltat în sufletele noastre lăsând urme adânci cu semnificaţii ontologice în conştiinţa oricăruia născut în acest spaţiu. La mijlocul anilor ’90 am participat la câteva simpozioane de civilizaţie şi istorie maramureşeană, organizate de către Societatea Cultural Patriotică Pro Maramureş „Dragoş Vodă” în diferite localităţi din spaţiul mirabil al Maramureşului: Sighet, Ocna Şugatag, Borşa, Bogdan Vodă, Moisei, Săpânţa etc. Prin neobosita activitate organizatorică a d lui Vasile Iuga, preşedintele Societăţii „Dragoş Vodă”, s a reuşit ca la aceste întruniri ştiinţifice să ia parte importante personalităţi din lumea culturală şi istoriografică din ţara noastră, ca: Ştefan Pascu, Mircea Popa, Ioan M. Bota, Gh. Bodea, Gelu Neamţu, Mihai Dăncuş, Ioan Silviu Nistor etc. Produsul acestor interesante manifestări s a conturat în câteva culegeri de studii despre cultura şi istoria acestui străvechi ţinut românesc.

În urma acestor vizite ştiinţifice am rămas cu o neţărmurită dragoste faţă de oamenii şi meleagurile mustind a tradiţie ale acestui spaţiu geografic. Şi acum, am vie în memorie prima ieşire în Maramureş, din octombrie ’94 când, cu autocarul închiriat de Societatea Culturală „Dragoş Vodă” am urcat în huruit de motor dealul Ştefăniţei, străjuit de brazi falnici ce acopereau razele de soare. La un moment dat, când credeam că tusea obosită a motorului va opri autocarul am ieşit la lumină, pe vârful dealului, într o poiană pictată cu căpiţe cu fân, unde în mijloc, ca un post de observaţie se înălţa vechea cabană a cunoscutului cântăreţ local Petru Bârlea. Ne am oprit şi toţi turiştii am coborât din autocar trăgând în piept aerul tare şi am aruncat privirile spre impresionanta panoramă. Înspre Maramureş drumul cobora ca într o căldare, între două dealuri ascuţite, îmbrăcate de păduri virgine. După ce Petru Bârlea ne a cinstit cu câteva pahare de pălincă „tare ca focul”, în veselie, am urcat în autocar. Motorul a pornit şi am coborât într o lume miraculoasă, fascinantă, unde oamenii sunt îmbrăcaţi ca pe vremea dacilor, de fapt ne am întors în timp. Pe drumul spre Sălişte am întâlnit istoria falnică şi chinuită a moroşenilor – aceşti români care dincolo de vitregia vremurilor şi au păstrat românitatea intactă.

Pentru moroşeni originea lor nobiliară, venită pe filiera vechilor cnezi şi voievozi, este un motiv de mândrie. Şi astăzi moroşenii înstăriţi îşi afirmă filiaţia nobiliară dintr o familie de cnezi sau voievodală din trecutul medieval. Această recunoaştere a originii nobile, a unei familii, reprezintă un ascendent substanţial superior faţă de ceilalţi membri ai comunităţii. Urmaşii nobililor maramureşeni sunt din familie bună, adică mai înţelepţi, mai înstăriţi şi cuvântul lor mai ascultat de către simpli ţărani maramureşeni. Cu toate încercările, de a lungul timpului, de către regalitatea maghiară şi apoi de imperiul habsburgic, nu s a reuşit să se frângă spiritul de nobleţe, independent al maramureşenilor. Regalitatea maghiară, mult mai târziu decât în restul Transilvaniei, în a doua jumătate a secolului al XIV lea, a încercat să introducă modelele feudale de tip apusean în Maramureş. Regalitatea angevină a reuşit abia în secolul XV să transforme voievodatul Maramureşului în comitat, când apar numeroase documente latine care atestă situaţia socială a locului. Feudalitatea maramureşeană, în cvasitotalitatea sa, era de origine românească, şi era organizată pe baza legii româneşti, adică fără înscrisuri, pe cutumele tradiţionale transmise oral. Cnezii şi voievozii maramureşeni erau de religie ortodoxă şi centrul lor religios îl reprezenta mănăstirea Peri (astăzi în Ucraina). Conform teoriei lui Ioan Aurel Pop, expusă în cartea Instituţii medievale româneşti, se consideră că feudalitatea maramureşeană, din dorinţa de a şi păstra privilegiile, de a nu fi periferizată în propria ţară, cunoştea două orientări şi atitudini, adecvate scopului pe care şi l a propus: 1) o parte a ei, al cărui cel mai reprezentativ exponent era voievodul Bogdan din Cuhea, urma linia tradiţionalistă, de păstrare a rânduielilor româneşti, a voievodatului, a structurii cneziale şi a dreptului românesc; 2) cealaltă parte, condusă de Dragoşeşti, foşti cnezi înnobilaţi de rege, doreau înlăturarea imixtiunii nobililor străini, prin credincioase slujbe făcute regalităţii, pentru a fi recunoscuţi ca nobili.

După cum se ştie, partida naţionalistă a lui Bogdan a trebuit să se retragă în Moldova, întemeind acolo, prin luptă, un stat suveran, iar partida fidelă regelui, a Drăgoşeştilor îşi pierde valoarea după 1366, când Ludovic cel Mare considera nobil numai pe cel care a primit o diplomă de recunoaştere din parte regalităţii. Dacă în 1349 documentele vorbesc de Iuxta modum Olachorum, de fapt de adunările cneziale româneşti, cu putere de judecată şi de danie, precum şi cu drept de înnobilare prin recunoaştere orală; deja în 1368, pentru o procedură asemănătoare erau mandataţi comitele regal, juzii nobililor şi congregaţia nobiliară comitatensă. Deşi, pentru încă o perioadă de timp, voievozii Maramureşului din familia Dragoş erau şi comiţi ai Sătmarului şi Ugacei, de religie ortodoxă într un stat maghiar catolic. Maramureşul istoric, pământ pur românesc, prin oamenii săi mândri, cu spirit de independenţă, a reuşit să şi păstreze identitatea, deşi imixtiunea regalităţii maghiare era deosebit de insistentă. Regii unguri recunoşteau, la 1299, ca voievod al Maramureşului pe Nicolaus Voievoda, filius Maurici. După cum se observă în diploma latină, numele era însoţit de titlul de voievod, care însemna acela de stăpânitor al pământurilor cu drept de danie şi conducător de oaste.

Ceea ce este absolut interesant de relevat îl reprezintă faptul că, înainte de întemeierea statelor feudale româneşti, Moldova şi Ţara Românească, precum şi în Transilvania, românii erau organizaţi în cnezate şi voievodate. Iar sistemul lor juridic era întemeiat pe cultura orală şi pe adunările de stări, care fixau diversele orânduieli ale vremii. De fapt, putem vorbi în spaţiul carpato danubiano pontic de Jus valachicum, adică de o unitate a organizării sociale şi juridice a românilor. Astfel se poate vorbi la începutul Evului Mediu de unitatea instituţională a românilor, datorită unităţii de limbă şi credinţă românească. Consider că această organizare unitară, instituţională a întregului spaţiu românesc era consecinţa legăturilor de limbă, precum şi a celor sociale şi economice dintre românii de pe aceste meleaguri. Consider că românii acelor vremuri aveau o conştiinţă identitară a propriilor valori de limbă, religie şi organizatorice. Nu întâmplător reprezentantul partidei tradiţionaliste Bogdan din Cuhea, numit de regele ungar expresionist, la 1343, ca „noster infidelis”, deci rebel, a trecut în nordul Moldovei, înlăturând urmaşii lui Dragoş şi a întemeiat un stat suveran. Chiar Ludovic I şi a dat seama că expansiunea spre est şi oprirea ofensivei tătare, nu se putea face decât cu românii maramureşeni, care erau de un neam şi o religie cu locuitorii din Moldova. Chiar dacă documentele nu ne spun acest lucru, putem considera că numirea românului Dragoş (pe la 1340 1356) în fruntea nou înfiinţatei mărci de graniţă, în Moldova, se justifică prin faptul că era român şi putea fi acceptat de cnezimea şi boierimea moldovenească de pe malul Siretului, iar faptul că mai târziu Bogdan a reuşit să înlăture, oarecum uşor, autoritatea Drăgoşeştilor din Moldova, în 1359, s a datorat şi sprijinului dat de boierimea locală din Moldova, care dorea înlăturarea stăpânirii unui rege străin de altă religie. Regele Ludovic I a fost nevoit să constate că marca de graniţă întemeiată în Moldova devenea un stat suveran, de religie ortodoxă, sub conducerea unui fost supus de al său. Ca răzbunare, regele ungur a numit în anul 1365, în locul răsculatului Bogdan, un alt voievod al Maramureşului. Faptul că Moldova înaintea descălecatului lui Bogdan nu era nelocuită o dovedesc documentele bizantine, dar şi legenda purceasă de la Ureche, a lui Roman şi Vlahata. De asemenea, la începutul secolului al XIV lea, Moldova era străbătută de numeroşi negustori şi aici funcţiona Episcopatul de Milcov. Este fapt cunoscut că legenda întemeierii statelor feudale Moldova şi Ţara Românească se bazează pe ideea „descălecatului” din Transilvania, fapt ce dovedeşte tradiţia de unitate în gândirea românească. Transilvania, datorită ocupării de către unguri, nu s a putut dezvolta firesc din nucleele cneziale şi voievodale într un stat de sine stătător românesc. Dar feudalitatea românească, după toate încercările de a şi păstra identitatea, ce devenise aproape imposibilă, a emigrat în valuri, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova. După cum se ştie în Muntenia este foarte cunoscută legenda „descălecatului” lui Radu Negru. Se pare, spun unii cercetători, că acest voievod ar fi existat undeva în Făgăraş, la cumpăna anilor 1300. Deci, Moldova şi Ţara Românească sunt copiii feudalităţii româneşti prigonite din Ardeal. Aceşti nobili transilvăneni, ipoteticul Radu Negru şi realul Bogdan au reuşit să întemeieze state de sine stătătoare şi să se rupă „de facto” de suzeranitatea Ungariei. Ei nu puteau reuşi dacă nu aveau de partea lor sprijinul cnezilor şi boierilor din Ţara Românească şi Moldova, care se identificau, prin neam, limbă şi credinţă ortodoxă, cu aceştia. Iar aceşti transfugi ardeleni nu plecau peste Carpaţi datorită prigoanei apostolice a Coroanei Sfântului Ştefan, dacă nu erau conştienţi că pe aceste tărâmuri locuiau oameni de aceeaşi limbă şi credinţă cu ei. Şi ei ştiau acest lucru, pentru că românii comunicau între ei pe acest spaţiu, dovadă este organizarea lor instituţională identică şi religia ortodoxă majoritară în sec. al XIII lea.

Maramureşul istoric nu a fost numai izvor de statalitate românească, dar şi un factor de iradiere spirituală creştină venit pe filieră bizantină, prin celebra mănăstire Peri (astăzi, din păcate, ruinele acesteia se află în Maramureşul aflat sub dominaţia ucraineană). Prin scrierile creştine în slavonă au pătruns şi cuvinte româneşti din graiul mara¬mureşean, care au ajuns mai târziu, ca manuscrise, la Braşov, pe mâna diaconului Coresi, care le a valorificat, traducându le în româneşte. După cum se ştie, la baza scrierii române stau traducerile biblice tipărite de diaconul muntean. Astfel, au pătruns în limba şi scrierea româ¬nească literară cuvinte specifice graiului românesc al Maramureşului. Despre această inedită interpretare a scris o carte interesantă, însumându se unei astfel de teorii elaborate, părintele profesor greco catolic Ioan M. Bota, Începuturile culturii scrise în limba română. Fascinaţia actului istoriografic constă tocmai în interpretarea inedită, nouă, bine argumentată, a unor fapte şi date istorice ce par arhicunoscute.

Rolul mănăstirii Sf. Mihail din Perii Maramureşului, localitate cu populaţie românească, a avut un rol deosebit de important în cultura scrisă din România medievală. Această mănăstire a fost ridicată la rangul de stavropighie, de către patriarhul constantinopolitan Antonie al IV lea, la 1391, cu ştirea regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei. Faptul că înaltul ierarh de la Constantinopol era unit cu Roma, pentru întărirea frontului creştin antiotoman, s a pus, deseori, de către istorici, problema: care era statutul călugărilor mănăstirii Peri? Ioan M. Bota înclină balanţa pentru considerarea călugărilor de la Peri a fi uniţi cu Roma.
Există în istoriografia românească contemporană istorici ca părintele profesor Ioan M. Bota şi arhimandrit Ioan Marin Mălinaş care consideră că au existat uniţi, adică ortodocşi, ce recunoşteau supremaţia Papei, înaintea celebrelor uniri recunoscute ale rutenilor de la începutul secolului al XVII lea şi cea din Transilvania de la 1700. Mălinaş şi Bota cred că insule de ortodocşi din Transilvania au recunoscut întâietatea urmaşului lui Petru de la Roma, tocmai pentru că creştinismul nostru a fost originar, de sorginte apostolic, dezvoltân¬du se gradual în timpul Imperiului Roman şi apoi în timpul migraţiilor. De fapt, teoria aceasta marşează pe existenţa unui creştinism originar românesc, care a devenit mai târziu de rit bizantin, şi cu propensiune, prin filiaţie latină (romană), spre Roma. Astfel, Maramureşul, prin mănăstirea Peri, a fost un spaţiu de confluenţă a spiritului religios românesc. Conform lui Ioan M. Bota, Apostolul, Psaltirea şi Codicele Voroneţean au fost copiate şi traduse din slavonă şi latină de copiştii de la mănăstirea Peri, care prin popa Bratu au ajuns la Şcoala română din Scheii Braşovului. De la popa Bratu, diaconul Coresi le a preluat şi tipărit în condiţii excepţionale. Atât Apostolul, cât şi Psaltirea tipărite de Coresi vădesc o înrudire cu textele rotacizante din nordul Transilvaniei, care au circulat la Braşov înainte de Coresi. Prin analiza acestor texte de către celebri lingvişti şi filologi români, ca: I. Candrea, O. Densuşianu, N. Drăganu, Sextil Puşcariu, I.C. Chiţimia, s a ajuns la concluzia că în aspectul fonetic al limbii primelor texte româneşti primau roticizantele (adică trecerea lui n intervocalic în cuvintele de origine în r, nazalizarea etc.) specifice graiului românesc al Maramureşului. În acest sens, putem concluziona că înaintea Scrisorii lui Neacşu de la Câmpulung (1521), în Maramureş se scria româneşte. Din păcate, dacă Scrisoarea lui Neacşu ni s a păstrat, textele româneşti maramureşene s au pierdut.

Maramureşul, prin mănăstirea Peri, a fost un focar de credinţă creştină unificatoare şi izvor de limbă scrisă românească. Cred că la baza limbii literare româneşti stau şi textele maramureşene folosite la Braşov, cu sprijinul burgheziei româneşti. Textele din Maramureş, arată unitatea de religie şi limbă a spaţiului românesc. Românii evului mediu, indiferent în ce spaţiu şi stat locuiau, conlucrau şi erau conştienţi de unitatea lor de credinţă şi limbă. În Evul Mediu, în Ţările Române anumite regiuni erau amintite în documente cu titulatura latină de terra, adică de ţară.

Astfel, existau, aşa cum ni le a amintit şi Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae, numeroase ţări: Loviştei, Făgăraşului, Haţegului, Maramureşului etc. Aceste zone geografice speciale poartă şi astăzi aceleaşi apelative. Aceste „ţări”, indiferent că erau în Ţara Româ¬nească, Moldova sau Transilvania, reprezentau nişte spaţii cu o majo¬ritate absolută românească şi cu o organizare oarecum autonomă, specifică în cadrul statului, mai ales în Transilvania. Şi prin aceste organizări, existenţa „ţărilor”, specific românesc, putem vorbi de o originalitate organizatorică, care ne explicitează unitatea instituţională românească şi faptul că românii comunicau între ei şi îşi împărtăşeau, prin comunicare, din experienţa lor juridică cutumiară. Organizarea Ţării Făgăraşului, a ipoteticului voievodat al lui Radu Negru, are nume¬roase puncte comune cu Ţara Maramureşului a voievodului Bogdan. Maramureşul, Făgăraşul au fost centre spirituale creştine şi naţionale de rezistenţă faţă de ocupantul străin de neam şi lege. Până în sec. XV, în Maramureş, legea românească, prin creştinismul de rit bizantin, a condus „de jure” şi „de facto” ţara. După acest secol regalitatea de tip apusean s a impus „de iure” în Maramureş, dar românii mara¬mureşeni până în 1918, „de facto” şi au păstrat tradiţia instituţională, limba şi religia aşa cum au dorit o. Prin dârzenia şi dorinţa lor de libertate, maramureşenii şi au păstrat spiritul de independenţă, răbufnind în secole împotriva opresiunii maghiare prin Pintea Viteazul (începutul secolului al XVIII lea) şi prin lupta împotriva tătarilor, de la Borşa, din 1717, când moroşenii conduşi de căpitanul racoţian Lupu Alexandru Sandor au repurtat o strălucită victorie. Maramureşenii, până astăzi, au păstrat tradiţia nobiliară şi voievodală românească. Aproape în fiecare sat sau comună mai mare vei găsi un moroşan mândru de originea sa nobiliară sau voievodală românească ce şi trage sevele din Dragoş. Bogdan, Seneslau, Ioan de Rozavlea etc.

Prin ultimele cercetări istoriografice, Vasile Iuga, preşedintele Societăţii Culturale Pro Maramureş „Dragoş Vodă” a scos în evidenţă originea lui Ioan Buteanu – eroul tribun al lui Avram Iancu, de la 1848 1849, originar din Sighetul Marmaţiei, capitala Maramureşului modern. Casa în care s a născut, la 12 mai 1822, Ioan Buteanu, poate nu întâmplător ca un semn divin, astăzi este, prin transformare, o frumoasă biserică ortodoxă. Datorită calităţilor sale excepţionale de militar şi conducător de oameni, Ioan Buteanu este numit de Avram Iancu, prefect al Zarandului unde a dus lupte eroice împotriva ungurilor. Într unul din momentele mişeleşti ale lui L. Kossuth, Ioan Buteanu şi Petru Dobra sunt prinşi de maiorul Hatváni, la Abrud, în pline negocieri de pace între români şi unguri. La 23 mari 1849, după o noapte de chef, ungurii, din ordinul lui Hatváni, îl spânzură de un copac, pe moroşanul Ioan Buteanu.

Maramureşul a fost întotdeauna un izvor nesecat de eroi ai neamului românesc. Credinţa şi setea de libertate fac parte din structura de conştiinţă românească a maramureşenilor. Ei sunt un exemplu de trăire şi credinţă creştină românească. Maramureşenii nu şi au trădat niciodată credinţa creştină ortodoxă. Mănăstirea Peri a fost un focar de iradiere spirituală, o stavilă împotriva catolicismului nivelator, promovat de regalitatea maghiară şi apoi de către habsburgi. De exemplu, Nicolae Iorga, într un studiu din 1913 – Ceva despre episcopul maramureşean Iosif Stoica – vorbea despre un episcop ortodox în Maramureş, la 1693, pe nume Iosif Stoica, care a fost hirotonisit ca episcop de către mitropolitul Moldovei, Dosoftei ce era atunci în exil, datorită unei anateme a patriarhului Constantinopolului. Conştient de importanţa mănăstirii Peri, episcopul Iosif Stoica se intitula în 1693: „Din mila lui Dumnezeu episcop ortodox al Mara¬mureşului, exarh al stavropighiei Constantinopolitene (mănăstirea Peri), administrator al mitropoliei din Bălgrad, din Ardeal”. Reşedinţa lui a fost intinerantă la Huşi, Peri, Giuleşti şi Budeşti. A refuzat trecerea la catolicism, când Atanase Anghel cocheta la Unirea cu Roma. Probabil că de la episcopul Iosif Stoica a avut mitropolitul Dosoftei, actul din 1391, când mănăstirea Peri a fost ridicată la rangul de stavropighie şi la folosit pentru celebra sa Psaltire în versuri. Astfel, ortodoxia românească a fost un vas spiritual comunicant care a contribuit substanţial la formarea unei conştiinţe unitare româneşti. Dar, ceva din acest spirit specific de mândrie şi independenţă românească vine şi pe filiera ariană indo europeană.

Simbolul soarelui sculptat pe celebrele porţi maramureşene, precum şi pe biserici şi alte lucruri din lemn îşi au originea din spaţiul arian indo european, din zona euroasiatică cu irizări până în Nepal şi India. Despre această lume originară, de început de lume, a scris Nicolae Densuşianu, Vasile Pârvan, Nicolae Miulescu şi, nu în ultimul rând, lituanianca Marija Gimbutas. Din această societate primară ne au rămas, în timp, insule de originalitate şi spirit de independenţă, precum şi un spirit religios prin profunda idee de credinţă pe care s a pliat zalmoxismul şi apoi creştinismul. Soarele şi crucea încârligată (svastica) sunt semne milenare ale luminii şi a masculinităţii fecunde. Şi acum oamenii le mai folosesc ca semne tradiţionale în Maramureş şi Munţii Hymalaya.

Soarele maramureşean a fost la vechii daci simbol al credinţei. Ne a rămas de la daci, în capitala Sarmizegetusa, celebrul soare de andezit, loc sfânt de cult. Maramureşul nefiind ocupat de legiunile romane, aici au vieţuit dacii liberi care au păstrat, mai târziu, simbolul soarelui şi în religia creştină. Maramureşenii sunt urmaşii direcţi ai dacilor liberi, iar trăsăturile lor viguroase, spiritul de libertate, predominanţa ochilor albaştri şi a părului blond, precum şi a costu¬melor populare ca şi cele de pe Columna lui Traian, confirmă această concluzie despre daco românismul locuitorilor de pe malurile Tisei şi Izei. Creştinismul maramureşenilor este profund şi s a păstrat dincolo de vitregiile vremii şi a ofensivei catolice, ca o credinţă arhaică, auten¬tică, asemenea primilor creştini.

Numeroasele biserici de lemn, de o vechime milenară, confirmă vechimea credinţei creştine în aceste locuri, de fapt, că românii maramureşeni s au născut creştini. Maramureşul este un loc al destinului şi o expresie autentică a românismului. Pentru Maramureş, secolul al XIV lea a însemnat, oarecum, un vârf de existenţă istorică. Atunci, Maramureşul a fost izvorul principal de stabilitate românească medievală. Dar cred că rolul Maramureşului în istoria României nu s a încheiat. Maramureşul trăieşte mai departe cu speranţă prin „coconii” săi voievodali. Maramureşul este o cetate a rezistenţei tradiţionale româneşti. Şi zidurile lui nu vor cădea niciodată datorită oamenilor, ci numai atunci când Iisus ne va chema la Judecata de Apoi.

Ionuţ Ţene