Anul acesta, cu ocazia Zilei Naţionale a tuturor Românilor, nu am „încropit” şi nu am fost prezent la nici o manifestare. Motivele sunt prea puţin importante.

Am sărbătorit pur şi simplu văzându-i pe alţii cum sărbătoresc. Şi, ca în nici un an de până acum, am văzut cele mai multe drapele tricolore, de diferite dimensiuni, arborate timid la geamurile blocurilor de prin Baia Mare, la balcoane şi la colţurile caselor.

Pentru prima dată din 2004, de când sunt pe meleagurile de „dincoace de deal”, am văzut arborate pe la casele românilor drapelul naţional într-un număr foarte mare, semn că imnul României nu este cântat în fiecare an degeaba. Desigur, instituţiile statului, bisericile, au arborate obligatoriu drapelul, deşi pe la unele biserici de prin oraşe, cu toate că li s-a atras atenţia, drapelul României este arborat în bernă tot timpul, de parcă e doliu naţional în „amintirea” crizei care există prin buzunarele unora; dar, deh, „lipsesc mijloacele de arborare corectă”. Fără comentarii.

Se pare că şi în românii de pe aceste meleaguri începe să se trezească spiritul naţional, mai bine mai târziu decât niciodată.

Dacă manifestările organizate de mai-marii din instituţiile statului au o anumită monotonie, an de an fiind aproape aceleaşi discursuri insipide, incolore şi inodore care ne spun să fim mândri de înaintaşii noştri şi să suportăm cu stoicism (doar noi) criza, în mintea lor, românii, realizează din ce în ce mai corect că în sufletele şi în mâinile lor se află viitorul, dacă nu al lor, măcar al copiilor lor; românii acceptă „tradiţionala” fasole cu cârnaţi (la modă printre pomenile electorale), dar urmează îndemnul caragialesc „pupă-l în bot şi papă-i tot, că sătulul nu crede la ăl flămând…”, aşteptând alegerile la care pot să dea cartonaşe galbene şi roşii unei clase politice care ne înştiinţează că e criză doar pentru noi.

În orice caz, cu sau fără manifestările sau manifestaţiile de Ziua României, românul simte că este român şi că acolo sus, Cineva ne iubeşte.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Ioan B.

Măgoaja, Cluj, România

Nu pot începe să scriu acest articol fără a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru tot ce s-a întâmplat în preajma zilei de 14 august 2011 – prima zi a proiectului „Drumul lui Pintea”.

Împreună cu Georgiu Augustin, alături de soţia (Alex)Andra, noi, cei din Asociaţia „Eternul Maramureş”, ne-am propus să realizăm un proiect din suflet pentru suflete, proiect pentru care am fost luaţi în râs de cunoştinţe, dar şi de către unii pe care îi consideram prieteni. Doar că, aşa cum a spus şi Gusti, cine râde la urmă râde mai bine. Acest proiect presupune realizarea unui grup statuar şi postarea, mai apoi, a statuilor realizate, de-a lungul unui drum pe care, spune legenda, a „haiducit” Pintea Viteazu.

Având un ajutor nesperat din partea unui Român cu suflet, Aurel Ţiplea care, din Dragomireştii Maramureşului istoric ne-a asigurat PÂINEA şi COLACII pentru Parastas şi avându-i ca parteneri media pe cei din Grupul de presă AlCeRo şi Ziarul Naţiunea, respectiv (în ordinea numerelor de pe tricou) domnul Cezar Mihalache, redactor şef şi domnul Romeo Tarhon, redactor şef adjunct, alături de un grup serios şi inimos de membri şi simpatizanţi ai „Eternului Maramureş”, din Baia Mare şi Baia Sprie (adică de acolo pe unde o făcut Pintea „prăpăd”), însoţiţi de scriitorul Horia Muntenuş, duminică dimineaţa, pe la ora slujbei de la biserica ortodoxă din satul Măgoaja, ne-am îndreptat cu drapelele tricolore către locaşul păstorit în numele lui Dumnezeu de către preotul Gavril-Ioan Gretinuc.

Ajunşi la „beserică”, nu mică ne-a fost mirarea să vedem copii, tineri şi bătrâni în costume populare, oameni coborâţi parcă de pe pereţii muzeelor de artă populară neaoş Românească, oameni care cântau într-un glas Slavă lui Dumnezeu. Cu preot tânăr, oamenii nu au uitat ce înseamnă credinţa strămoşească şi tradiţiile. După un Te-Deum şi Parastas în memoria lui Grigore Cupşa Pintea, zis şi „Haiducu’ Pintea Viteazu”, ne-am îndreptat alături de săteni, cu mic cu mare, la bustul ce-l întruchipează pe Pintea, bust postat acum vreo douăzeci de ani de către Georgiu Augustin (Gusti) în mijlocul satului Măgoaja, în faţa Căminul Cultural din sat (acum doar o umbră revendicată de ploaie, vânt şi distrugere).

Aici, la statuia străjuită de un pluton de gardă de la Garnizoana Armatei Române – U.M. 01020 Dej, coordonat de dl. Maior Sorin Tarţa, preotul a ţinut o scurtă rugăciune şi a sfinţit bustul şi placa comemorativă făcute de Gusti, apoi, cum îi şade bine românului, s-au spus şi fo’ două vorbe.

După depunerea de coroane, aşa cum ne-am priceput noi mai bine, gestul fiind pornit din suflet, nu repetat sau învăţat, Gusti, cu mari emoţii, ne-a făcut o scurtă incursiune în istoria Pintii apoi, a mulţumit tuturor celor prezenţi alături de noi cu trup şi cu suflet. O scurtă cuvântare a fost ţinută şi de dl. Romeo Tarhon care nu a uitat să aducă aminte de ideea de Românitate şi ce presupune ea.

Mai pe urmă am avut parte de două scurte momente de suflet, respectiv câteva cântece „zise” cu sufletul de fraţii Ţigoan, Alex şi Relu alături de tatăl lor Ioan la acordeon, care ne-au (în)cântat „Balada lui Pintea”, „Cântec pentru tata” şi „Are mama doi feciori” precum şi Gabriel Cupşa, un descendent din neamul lui Pintea, cu chitara, care ne-a doinit câteva balade haiduceşti – „În umbra marelui URSS” (a celor de la Phoenix) şi „Amintire cu haiduci”.

„Să filmaţi şi căminu’ aiesta (n.n. cultural). Să-daţi la TeVeu. Să videţi şi să vadă şi alţii ce o rămas din el. Am făcut muncă volontară pă vremuri să îl ridicăm, noi, oamenii din sat, cărămidă cu cărămidă. Şî uite ce o ajuns, că nu mai interesază pă nime de el, tăt îi în paragină” mi-a spus cu lacrimi în ochi unul dintre bătrânii înţelepţi ai satului, înainte de a ne îndrepta către gospodăria gazdei noastre, familia Georgiu.

Odată ajunşi aici, după o rugăciune de mulţumire rostită de preotul satului, am gustat şi mâncat din ciorba şi din sarmalele de post, bucate gătite cu atâta drag şi gust de socăciţele ce au „sărit” să îşi ajute consătenii, pregătite la foc haiducesc. Am „pus ţara la cale” cu matriţele pe baza cărora se vor realiza statuile ce îl vor întruchipa pe Pintea şi lupta lui în diverse ipostaze, iar mai apoi ne-am „strâns” încetuc şi ne-am dus către casele noastre cu promisiunea de a ne revedea ori de câte ori va fi nevoie.

Acum, la sfârşitul acestui articol, eu, Bogdan Ţicală (că Gusti nu tare îndrăzneşte, nu că nu ar vrea, ci din respect faţă de consăteni), mulţumesc Primăriei şi Consiliului Local al comunei Chiuieşti (din care face parte şi satul Măgoaja) că, dacă nu ne-au ajutat cu nimic în realizarea acestui proiect, măcar nu ne-au încurcat (deşi a s-a încercat din partea domniilor lor, intenţie minimă de a ne încurca); tot să ne încurce a dorit şi şeful de Post al Poliţiei din Chiuieşti care, până la urmă, şi-a dat seama că ar fi făcut o gafă monumentală de ne-ar fi băgat beţe în roate. Nu de alta, da, aşa cum se spune şi la slujba căsătoriei, „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”, aici fiind vorba de unitatea celor ce au participat la demararea acestui proiect.

Încă o dată noi, Asociaţia „Eternul Maramureş”, mulţumim gazdei noastre, familia Georgiu din Măgoaja, socăciţelor (bucătăreselor) din Măgoaja, lui Aurel Ţiplea din Dragomireşti pentru tot ajutorul, precum şi domnilor „de la Bucureşti” Cezar Mihalache şi Romeo Tarhon de la Alcero, domnului Horia Muntenuş, membru al Uniunii Scriitorilor – filiala Cluj pentru prezenţa la această manifestare din suflet pentru suflete. Totodată îi mulţumesc şi soţiei mele, Cristina, membru fondator al „Eternului Maramureş”, pentru răbdarea şi sprijinul acordat în timpul pregătirii proiectului şi a proiectului propriu zis.

Semnează cu drag, respect şi frică de Dumnezeu, al dumneavoastră Bogdan Ţicală, de Vişeu de Maramureş, Preşedintele Asociaţiei „Eternul Maramureş”

Pe lângă cuvântările protocolare, diplomele şi cadorile înmânate preşedintelui Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia DACIA, dr. Ioan Mihai Botoş, simpozionul s-a constituit într-un moment de bilanţ dar şi de angajare în stabilirea unor noi obiective care să contribuie la realizarea principiilor pe care şi le-au propus românii din Transcarpatia.  Din luările de cuvânt a reieşit că a fost şi este esenţială contribuţia administraţiei locale din Ucraina pentru asigurarea cadrului necesar în care românii să-şi desfăşoare activităţile specifice, dar că atât Guvernul României cât şi cel al Ucrainei mai au multe de făcut pentru cetăţenii români de etnie ucraineană din România, respectiv pentru cetăţenii ucraineni de etnie română din Ucraina, pentru ca aceştia să  beneficieze de condiţiile necesare conservării identităţii, elementelor culturale, exprimării libere.

Uniunea Regională a Românilor din Transcarpatia DACIA, a fost , mai ales în ultimii ani, organizatoarea unor evenimente culturale, pline de mesaj, emoţionante, cu impact direct în rândul comunităţilor româneşti de toate vârstele, dar în special în rândul copiilor şi tineretului.

Concursurile dedicate poetului naţional al românilor de pretutindeni, Mihai Eminescu, au constituit adevărate sărbători ale limbii române. La acestea s-au adăugat manifestările  dedicate Zilei Naţionale a României, unor personalităţi ale culturii născute în Transcarpatia, cele dedicate limbii materne sau valorilor culturii populare – cântecul, dansul, costumul popular, obiceiurile şi tradiţiile – precum şi expoziţiile tematice sau documentare şi nu în ultimul rand organizarea unor vizite în patria mamă.

Simpozionul dedicat aniversării a 10 ani de la înfiinţarea Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia DACIA, a avut şi un moment artistic susţinut de copii şi tineri, elevi ai şcolilor româneşti, avându-l ca invitat de onoare pe renumitul interpret al cântecului popular Nicolae Sabău şi un grup vocal din Cernăuţi.

Grupul de români, reprezentând Uniunea românilor din Ucraina s-a deplasat duminică 1 Mai în România, pentru a vizita municipiul Sighetu Marmaţiei, Cimitirul de la Săpânţa şi pentru a participa la Sâmbra Oilor în judeţul Satu Mare.

AUTOR: Ioan Dorel Mariş

Sursa: http://www.sighet-online.ro/

M-a împins „foamea” să trec cu un prieten graniţa în Ucraina, în căutare de produse alimentare mai ieftine pentru masa de Paşti.

Nu pot să vă explic ce sentimente m-au încercat într-o dimineaţă de primăvară de dinainte de sărbătoarea creştină Învierea Domnului Iisus Hristos când, pentru prima dată în viaţă am pus piciorul pe pământ românesc din afara graniţelor impuse cu forţa. Simţi că eşti acasă şi, cu toate astea, nu (mai) e casa ta. E un loc unde străinii dictează ce vorbeşti şi în ce limbă. E un loc în care „un leu” a devenit moneda naţională pentru miliţie, vameşi şi „frontieriştii” ucraineni. Cei ce au fost pe acolo ştiu despre ce vorbesc.

Am ajuns dimineaţa pe la 6 în Slatina, un orăşel românesc din Ucraina, de peste graniţă şi, cum magazinele se deschid duminica pe la ora 8,30 – 9,00, iar „casa de schimb valutar” unde se schimbă lei în moneda ucraineană, grivni sau hrivni (că tot n-am reuşit să îmi dau seama care e oficial) se deschide tot pe la acea oră, am zis să fac câţiva paşi pe la periferie, nu de alta, da fiind pentru prima dată în Slatina, să nu ne rătăcim. După ce trece „şocul” vizualizării denumirii pe indicatorul de localitate „Solotvino, Slatina”, eşti de fapt în Ucraina, dar de drept în România. Casele sunt ca pe la noi, drumurile sunt şi ele tot ca pe la noi, cât despre construcţiile vechi sau noi(?)…

În scurta perioadă de timp petrecută acolo, am intrat în vorbă cu Ileana, o vânzătoare de la un magazin. O româncă tânără ce vorbea româneşte într-un grai neaoş care îmi încânta sufletul. Mi-a spus că au o afacere înfloritoare, că îi place ceea ce face şi îi place de oamenii care trec pragul magazinului. Spre deosebire de magazinul de peste drum, magazin în care angajaţii vorbeau într-o română destul de stâlcită doar cu clienţii, iar între ei vorbeau în ucraineană, Ilenuca noastră vorbea cu toată lumea româneşte, fie angajaţii magazinului, fie clienţi. Cu toate că se vedea că limba rusă / ucraineană şi-a pus accentul pe vorbire, cuvintele rostite apăsat sunt specifice moroşenilor. Când un client i-a cerut castraveţi muraţi, ea a întrebat-o pe mătuşa ei, care (cred) administrează magazinul, ce sunt aceia castraveţi, iar mătuşa i-a răspuns „pepeni”.

În schimb, la două benzinării pe unde am poposit, fie ele de „stat” sau particulare, angajaţii vorbeau ucraineană, cu excepţia unora care răspundeau „vorbind în barbă”, mai mult bolborosind în româneşte, vorbind cu teamă de a nu fi auziţi de ceilalţi.

Dacă la pe la ora 6, când am trecut noi, nu era aproape nimeni la graniţă, la ora 9 magazinele erau pline deja de români care se grăbeau să cumpere şi să se întoarcă în ţară. M-a mirat să văd şi maşini cu numere de Bistriţa, de Cluj, în afara celor de Maramureş. Pesemne că merită efortul de a face atâta drum pentru unele produse la preţ de cel puţin jumătate faţă de România, precum şi pentru combustibil mai ieftin cu peste un leu pe litru faţă de cel de acasă.

Şi cum unii dintre românii „de acasă” nu se pot abţine nici peste hotare să nu facă mizerie pe unde trec, am zărit şi „urmele” românilor prin şanţurile de pe lângă benzinării sau de pe lângă drum.

Cam atât despre ştirile „de pe frontul nevăzut” din afara graniţelor, dar promitem că vom reveni în oraşele şi satele de peste Tisa şi vom încerca să luăm legătura cu autorităţile „româneşti” pentru a putea să vedem cu ce putem să ne ajutăm între noi, ca fraţi ce suntem.

Doamne-ajută!

Semnează un maramureşean cu sufletul pe ambele maluri ale Tisei, B.I.

În timp ce Sergiu flutura steagul României în poiana Varniţei din Ucraina, Tăniuşa îşi făcea semnul crucii la mânăstirea Putna.

Sute de tineri au participat vineri, în Ucraina şi în România, la o comemorare istorică: 70 de ani de când trupele sovietice au împuşcat, în satul ucrainean Fântâna Albă, aproximativ 3.000 de români.

Ce crede generaţia născută în democraţie despre evenimentele de la 1 aprilie 1941, despre ucraineni, români şi ruşi, despre bolşevici şi naţionalism, despre democraţie şi totalitarism?

Pentru că “au fost probleme cu transportul”, Sergiu Barbuţa (22 de ani) din satul ucrainean Costiceni a ajuns la 1 aprilie cu greu în poiana Varniţei din Fântâna Albă (în ucraineană Біла Криниця) sat din raionul Adâncata, regiunea Cernăuţi, acolo unde, anual, se comemorează incidentul din 1941. Doar de către români şi moldoveni. Ucrainenii neagă varianta românească.

Continuarea si sursa articolului sunt aici .

Este un act de curaj să fii român în Ucraina şi să ceri cetăţenia română. Sergiu Dan (25 de ani) a făcut acest gest, a scăpat de Ucraina, dar plăteşte un preţ: Kievul îl vede acum ca pe un trădător şi când se duce acasă se declară turist de frica repercusiunilor asupra părinţilor. (foto: Sergiu Dan)

Sergiu spune că nu vrea să se întoarcă în Ucraina, deşi a trăit în Maramureşul istoric primii 17 ani din viaţă. Spune că Kievul este puternic orientat spre Moscova şi că etnicii români din sudul Basarabiei şi din Cernăuţi trăiesc sub atenta supraveghere a securităţii ucrainene.

Sergiu, cum ai ajuns în România?

Vin din Maramureşul istoric, Ucraina, Transcarpatia. Este o regiune cu foarte multe localităţi româneşti, care de-a lungul timpului au fost când în Austro-Ungaria, când în Cehoslovacia, dar după destrămarea Cehoslovaciei au rămas în Uniunea Sovietică. Am stat în această regiune 17 ani cu familia, apoi am făcut studiile la Bucureşti şi am ales să rămân aici pentru că sunt mult mai multe oportunităţi.

Se vede timpul petrecut în URSS în ceea ce priveşte limba maternă în şcoli, biserici?

În localitatea din care vin eu pot sa spun că nu prea, pentru că sunt doar români. In schimb, sunt alte localităţi în care mai sunt unguri, ruşi şi ucraineni, acolo mai găseşti inscripţii în ucraineană sau chiar în rusă. Şi în maghiară. De exemplu, într-un orăşel aflat la frontiera cu România, se numeşte Slatina, în ucraineana se numeşte Solotvino, e singura localitate în care pe primărie poţi să vezi drapelurile României, Ucrainei, Ungariei.

De ce ai ales să vii în Bucureşti şi nu te-ai dus la Kiev?

Mi-ar fi fost mai greu să îmi termin studiile în Kiev, pentru cî eu am avut şansa să fac şcoala în limba romană, ceea ce acum este mai greu în Ucraina pentru minoritatea românească. Ucraineana am făcut-o aşa…ca limbă de stat, cum învaţă maghiarii limba romana în România, şi cunoştinţele mele despre România au fost mult mai mari decât cele despre Ucraina. Am vorbit acasă româneşte, am citit cărţi în limba română şi din totdeauna am vrut să vin aici să devin român şi cu acte în regulă.

Părinţii te-au sfătuit să alegi Ucraina?

Nu.

Ai fost vreodată evaziv când ai spus că eşti român?

Nu, dimpotrivă, părinţii m-au susţinut, dar au fost unele situaţii în care existau unele semne de întrebare. Se ştie că ucrainenii. în relaţia cu România, sunt cam…au nişte dubii, pe care nici eu nu pot să le înţeleg. Vorbim despre zona Maramureşului, care a fost din totdeauna locuită de români.

Deci au început să se facă verificări, asta prin 2003-2005, erau trimişi de la Kiev, voiau să afle dacă îmi este bine în România, ce vreau sî fac după ce o să îmi termin studiile, dacă o sa mă întorc în Ucraina, de ce vreau să rămân la Bucureşti.

În celelalte regiuni din Ucraina în care sunt români, situaţia este chiar dramatică, de exemplu în sudul Basarabiei, la Odessa, sau la Cernăuţi. Securitatea ucraineană este pe urmele românilor zilnic.

De unde ştii asta?

Din ce am citit, de la prietenii mei veniţi la studii în Bucureşti, ne-am întâlnit şi cunosc foarte bine situaţia de acolo. Iar bunica mea din partea mamei este originară din sudul Basarabiei. S-a căsătorit cu bunicul meu care este din Maramureş şi pe vremea aia, acum 40-50 de ani, îşi spuneau români, nu moldoveni. Acum, bunica, în 2011, este mirata când îi povestesc că acolo se vorbeşte în moldovenească şi nu în română.

Pe site-ul MAE scrie că nu ai voie să intri cu tipărituri străine în Ucraina. De ce?

Personal nu am văzut informaţia asta pe site. Dar cred, pentru că ucrainenii sunt în stare de aşa ceva. Eu cât am fost la şcoală şi în vacanţă, am fost acasă cu cărţi în limba română. M-au întrebat pentru ce le am şi a fost în regulî. Dar în celelalte părţi, Cernăuţi şi Odessa, am înţeles că sunt probleme.

Şi chiar nu pot să înţeleg de ce. Chiar nu pot să înţeleg de ce le este frică ucrainenilor. La cererea Kievului s-a luat aceasta decizie, să nu intre români cu tipărituri româneşti în Ucraina.

Cea mai gravă situaţie este legată de cetăţenie. Majoritatea etnicilor români din Ucraina, care vin în România, vor să obţină cetăţenia ca să poată să lucreze aici cu acte în regulă şi în general se simt români.

Dar obţinerea cetăţeniei reprezintă un risc foarte mare. Ucraina nu permite dubla cetăţenie.

În momentul în care depui dosarul pentru a obţine cetăţenia românească, peste 6 luni sau maximum un an iţi vine un rezultat. Se întâmplă ca acel rezultat să fie trimis în Ucraina, prin poştă. La mine, în zona mea, nu au fost probleme, în schimb în Cernăuţi, în Odessa, acele scrisori de la Ministerul Justiţiei din România, au fost luate de la poştă şi nu au mai ajuns la destinatari. Bănuiesc că securitatea ucraineană a făcut asta.

Ai cetăţenie română?

Da.

Cum ai obţinut-o?

După 6 luni. Am fost un caz fericit. Alţii aşteaptă ani la rând.

Te-a întrebat cineva de ce o vrei?

Acasă, după ce au aflat autorităţile ucrainene, au fost situaţii în care ai mei s-au trezit cu telefoane în care au fost întrebaţi daca băiatul are cetăţenie. Daca le spuneai că nu are, îţi spuneau ei că ştiau că are, daca le spuneai că are, nu este permis.

V-a fost vreodată frică din cauza asta?

Mie nu, dar părinţii bineînţeles că au o anumita frică pentru mine, să nu mi se întâmple mie ceva.

Ai spus că ai fost întrebat de autorităţile ucrainene ce vrei să faci mai departe. Povesteşte mai pe larg acest episod.

Mi se pare normal ca autorităţile care te-au trimis într-o altă ţară să se intereseze de tine, daca ţi-e bine aici. Dar intenţiile lor nu cred că au fost tocmai bune, pentru că am observat nişte dubii în întrebările pe care mi le-au pus.

Când vine cineva aici, în România, ei considera că începi să fii trădătorul statului ucrainean, că începi să promovezi românismul în zona în care te-ai născut, lucru care nu ar trebui să fie o problema, pentru că prin Constituţia Ucrainei, autorităţile sunt obligate să promoveze identitatea româneasca, maghiară, rusă, în funcţie de zonă.

A fost odată sau de doua ori, să mă întrebe dacă rămân aici, dacă mă întorc acasă. În cazul meu nu a fost grav. Dar în cazurile multor prieteni, situaţia a fost alta. În Odessa au fost unii şi ameninţaţi, nu cumva să lucrezi pentru statul român.

Tu cum intri în Ucraina când te duci acasă?

Ca cetăţean român şi spun că sunt turist. Până nu demult, completai un formular, în care menţionai că eşti un turist şi scriai unde mergi. Eu omit să trec acolo că merg la ai mei, că nu voiam într-un fel să le fac probleme, cine ştie, pentru că ucrainenii işi dau seama că am dubla cetăţenie. Ei vad că ăsta apare Dan Sergiu şi în România, apare Dan Sergiu şi în Ucraina.

Te simţi mai apropiat de Ucraina sau de România?

De Ucraina practic nu mă leagă nimic. E ţara în care am făcut şcoala şi am stat 17 ani şi atât, român m-am simţit din totdeauna.

Cum îţi explici faptul că românii din localitatea ta nu au probleme, spre deosebire de ceilalţi români din Ucraina?

În sudul Basarabiei, sau în Cernăuţi, au fost probleme odată cu apariţia moldovenismului în Republica Moldova. Daca ei au spus că sunt moldoveni şi nu români în Republica Moldova, atunci şi cei din Odessa care au aparţinut odată de Moldova, a trebuit să se declare moldoveni pentru că ei au aparţinut de acel teritoriu. În Cernăuţi la fel.

Ori la noi, în Maramureş, nu aveam cum să ne spunem moldoveni, pentru că acolo am fost români din totdeauna. Şi nu puteau să ne spună nici autorităţile că voi nu mai sunteţi români, sunteţi moldoveni. Cred ca din cauza asta.

Si se poate să mai fie faptul că autorităţile de la Kiev se ghidează foarte mult după ce face Moscova, sau la indicaţiile Moscovei. Şi ar fi deci şi politica Moscovei, care şi-ar fi dorit şi o zonă populată de români în care să existe o stabilitate. Pentru ce, nu se ştie exact, dar se ştie cp aproape toţi românii de acolo muncesc în Rusia.

Deci foarte multi spun că, din moment ce Rusia ne dă un loc de muncă, avem un salariu de acolo, cu toate că muncesc în construcţii, în condiţii foarte grele, dar accesul în România este foarte greu, ajung foarte greu aici şi aleg să meargă acolo. Şi oferindu-le această portiţă, Rusia îi ţine într-un fel sub aripa sa.

Deci românii din zona de unde vii tu sunt recunoscători Rusiei?

Da. Cum sunt de fapt toţi ucrainenii, pentru că ei ajung foarte greu pe piaţa europeană a muncii.

Mai există vreo minoritate etnică în Ucraina cu aceleaşi probleme cu ale românilor?

Nu cred, pentru că, de exemplu, pe ungurii din zona de unde vine eu, nu i-am auzit să aibă probleme. Iar ruşii, ei au doar avantaje. Problemele cele mai mari legate de români sunt în Cernăuţi şi în Odessa.

Ai acasă muzee, biblioteci, la biserică slujbele sunt în limba romană, sunt spectacole, manifestaţii româneşti?

Sigur că da. Anual are loc un festival al creaţiei populare româneşti din Transcarpatia, la care participă români din toate localităţile româneşti din Maramureşul istoric. La mine, în Apşa de Mijloc, slujbele sunt în limba română şi la biserica ortodoxă şi la cea catolică.

Eşti supărat pe România că nu face mai multe pentru românii din Ucraina?

Era o perioadă în care pot să spun că am simţit o supărare, dar nu am ştiut care sunt motivele pentru care România nu făcea unii paşi pe care eu consideram că trebuie să îi facă. Dar, pe parcurs, mi-am dat seama că nu poate să facă multe şi din cauza autorităţilor de la Kiev care nu sunt foarte dispuse să răspundă unor cereri venite de la Bucureşti. Au fost de multe ori situaţii în care Bucureştiul ar fi vrut să organizeze întâlniri între preşedinţi.

De ce adversitatea asta faţa de români? Au revendicat vreodată românii din Ucraina un teritoriu? Au cerut ei autonomie teritorială?

Au cerut în 1918, la Marea Unire. Maramureşul din dreapta Tisei, care acum este în Ucraina, a avut reprezentanţi la Alba Iulia. Când s-a spus “Trăiască România Mare de la Nistru până la Tisa”, cei de partea cealaltă au spus “Şi cu cei de peste Tisa ce facem?”. Oficialii de la Alba Iulia au spus că se va găsi o soluţie. Nu s-a mai întâmplat nimic.

De atunci nu a mai fost vreo revendicare.

Atunci, dacă românii nu revendică teritorii şi nu au acţiuni prin care să sfideze statul ucrainean, de ce crezi tu că este această adversitate?

În mare parte datorită politicii promovate de fosta Uniune Sovietică şi de actuala Rusie şi de pro-ruşii din Ucraina, care văzând că România este o poartă spre UE pentru Ucraina, încearcă, fiind şi Ucraina mult mai mare decât România, încearcă să pară măcar că are o influenţă în unele teritorii.

Frica asta legată de revendicarea unor zone se vehiculează foarte mult în ultimii ani. Cum că Bucureştiul vrea unele teritorii, când Maramureşul, când sudul Basarabiei, când Cernăuţiul….La Kiev, toate acestea sunt percepute ca fiind cereri oficiale.

Presa ucraineana cum se raportează? Promovează aceeaşi politică a autorităţilor?

Unele ziare da. Apropo de ziare, obişnuiesc să mă uit la comentariile ucrainenilor de pe diferite forumuri şi o părere bună despre români nu pot să spun că am văzut în Ucraina. Asta şi datorită faptului că ei nu ştiu, mă refer la teritorii, că teritoriul respectiv a fost locuit de români, că românii nu au ocupat niciodată sudul Basarabiei sau Cernauţiul, că România nu a cerut vreodată oficial teritoriile respective după înfiinţarea statului ucrainean, pentru că ei tot timpul consideră ca cineva vrea să le ia ceva. Dar, repet, o părere foarte bună despre români nu pot să spun că există în Ucraina.

Ce ar trebui să se întâmple astfel încât părerea ucrainenilor să se schimbe? România să facă ceva? Ucraina să îşi schimbe politica? Rusia să nu mai intervină? Tu cum vezi situaţia?

România ar trebui să facă mult mai mult. Încearcă să facă câte ceva. Au fost în ultimii ani organizate în Ucraina diferite evenimente organizate de ICR, de MAE, de DRP, deci este un început. Dacă ar fi mult mai multe astfel de evenimente, cred că măcar puţin s-ar rezolva situaţia.

Dar chiar şi cu ele, anul trecut cred, ICR a mers la Odessa cu un teatru de păpuşi şi într-o localitate din sudul Basarabiei nu i s-a permis trupei de păpuşi să intre în şcoala respectivă, pe motiv că nu ştim cine sunteţi, aţi venit să faceţi ceva, trebuia să ne informaţi. Deşi directorul şcolii ştia de vizită, la fel şi profesorii.

Cu alte cuvinte, o trupă de păpuşi a fost văzută ca o ameninţare la adresa siguranţei naţionale a Ucrainei.

Da. Văzând asta, unii profesori din şcoala respectivă i-au scos pe copiii care voiau să vadă spectacolul respectiv şi i-au dus într-o localitate din apropiere cu un autobuz. În presa ucraineană au apărut informaţii cum că românii de aici au răpit un grup de copii, fără să explice de fapt situaţia.

Cum ţi se par lucrurile astea?

Mi se par absurde şi nu pot să le înţeleg. Înteleg situaţia de acolo, dar nu pot să îmi dau seama de ce ei nu vor să înţeleagă. Nu a trimis România o trupă de teatru în Ucraina vrând să anexeze un teritoriu.

Poate că istoria predata in Ucraina e altfel?

In cărţile de istoria Ucrainei nu sunt menţionate date referitoare la actualele zone locuite de români.

S-a uitat cineva lung la tine, în Ucraina, că eşti român?

La ceilalţi, din alte regiuni, li se spune că sunteţi moldoveni, că nu ştiţi să faceţi mare treabă….În urmă cu doi ani, când preşedinte era Iuscenko, şeful statului s-a adresat unui ucrainean, care monta un televizor şi nu i-a ieşit ceva, cu apelativul “Măi moldovene”. Deci nu sunt priviţi foarte bine nici moldovenii de acolo.

Ai fost în Rusia?

Da, la Moscova.

Şi cum îi văd ruşii pe români?

Nu îi văd cu ochi buni. Am vorbit chiar şi cu moldoveni plecaţi la muncă în Rusia. Şi cei mai mulţi dintre cei care aleg să meargă la muncă în Rusia sunt pro-ruşi şi anti-români. Ei spun că România nu îmi dă nimic, de ce să vreau să mă declar roman.

Iar cetăţenii ruşi, neştiind istorie, neştiind care a fost situaţia românilor din Ucraina, nu poţi să discuţi cu ei, să le explici, că nu ai de ce să urăşti un român, să îi explici că acolo s-a născut acel roman şi nu vrea altceva decât să fie respectat de statul ucrainean.

Pe tine de ce nu te-au convins ucrainenii să iubeşti Rusia?

Cred că asta ţine şi de suflet, eu nu m-am gândit niciodată că sunt altceva decât român. În 2003, când am venit în România, nu prea ştiam mare lucru, pentru că informaţiile pe care le aflam erau din Ucraina, sau ce mai vedeam pe la un post român de televiziune.

Am făcut un an de pregătire la Crevedia, lângă Buftea, în afara Bucureştiului, era o zonă mai ciudată şi nu am avut acces la lumea civilizată. Şi atunci mă gândeam că poate mă întorc acasă, poate că nu ăsta e locul în care vreau să trăiesc.

Venind la facultate în Bucureşti, mi-am dat seama că situaţia este alta şi Ucraina nu mai reprezenta niciodată ţara care să îmi spună că astea sunt motivele pentru care merită să rămâi aici sau trebuie să rămâi aici. România mi-a dat o bursă, un loc de muncă, cămin pe timpul studiilor şi nu am de ce să nu vreau să rămân aici.

Prietenii tăi ce intenţionează să facă?

Foarte mulţi din cei care au venit în România rămân aici sau pleacă mai departe în UE. Unii s-au întors acasă, dar acasă nu prea ai ce să faci. În Ucraina nu ai ce să faci, mai ales cu o diplomă obţinută în România, pentru că nu este recunoscută. Statul ucrainean nu recunoaşte diplomele obţinute aici. Şi nu ai unde să lucrezi, dacă termini aici ASE-ul, în Ucraina poţi doar să fii contabil într-o primărie, deci nu îţi oferă oportunităţi.

Tu crezi că ar trebui ca Moldova, sudul Basarabiei, Cernăuţiul, să se unească cu România?

Exista motive. În mare parte eu aş vrea să fie uniţi, dar nu cred că o să se întâmple asta vreodată, pentru că e altă lume, sunt alte generaţii, politica e alta şi oamenii nu mai sunt aceiaşi care erau cu 40 de ani în urmă.

Iar mulţi dintre ei nu şi-ar dori. Dar daca ar şti că aici nu îi aşteaptă un pericol, că nu îi ameninţă nimeni, probabil şi-ar dori să fie mai aproape de România. Dar cum la ei nu ajung informaţiile care trebuie să ajungă, nu au cum să îşi dea seama că România le vrea binele.

Sursa: http://www.adevarul.ro

Asta avem în comun şi cei din graniţele României şi cei din afara lor, de dincolo de sârma ghimpată ce desparte fratele de frate: un neam şi-o limbă, cea românească.
Atunci când vom înţelege acest lucru, cu toţii, atunci vom fi cu adevărat liberi. Nu ne va păsa de graniţe, de sârma ghimpată, de fâşii de nisip, de râuri pe care nu avem voie să le trecem.
Atunci nu vor mai exista poduri („de flori”), nici drumuri, nici vamă, nici vameşi. Va exista doar familia românească, fraţi români care gândesc la fel, care simt şi trăiesc la fel; oriunde s-ar afla. Vor exista doar suflete care simt la fel.

Atunci când Moldovenii din „Republica” Moldova vor striga „Limba noastră e româna, nu moldoveneasca”, atunci când Secuii vor striga „Noi suntem Români, nu unguri”, atunci când Moroşenii de peste Tisa vor striga „Aici e casa noastră, Maramureş, România, nu Ucraina”, atunci când Bucovinenii din Ucraina vor striga „aici e casa lui Eminescu, Românul”, doar atunci vom fi cu adevărat liberi.

Atunci când religia va fi una singură, creştină, şi nu împărţită după bunul plac al cotropitorilor care au fost pe la noi, „în vizită de lucru” (adică noi lucram pentru ei şi ei luau roadele pământului, adunate cu sudoarea noastră, şi îşi făceau palate la naiba-n praznic şi ne dădeau lecţii de cum să fii civilizat, dar în sărăcie), doar atunci când va răsuna din toată România „Cred într-Unul Dumnezeu”, fără spirite şi duhuri, fără cruci făcute cruciş, doar atunci vom fi liberi, doar atunci îşi va întoarce Dumnezeu faţa către noi, fraţii de-un neam şi de-o limbă.
Asta trebuie să înţeleagă toţi românii: acesta este suişul pe Golgota, drumul către înviere, drumul către România Mare! Dacă înţelegem asta, pot să fie graniţe cu mii de garduri de sârmă ghimpată, ele vor fi deschise tot timpul pentru români, se vor da la o parte aşa cum Dumnezeu i-a îngăduit lui Moise să dea la o parte marea şi să treacă prin mijlocul ei spre libertate. Adevărata libertate o au acum doar martirii, Sfinţii noştri, strămoşii noştri canonizaţi sau nu, care şi-au dedicat şi / sau şi-au dat viaţa pentru tot ce înseamnă românesc.

Românii sunt creştini prin definiţie, însăşi ospitalitatea noastră fiind în concordanţă cu porunca „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, şi mai presus de toate iubeşte-L pe Dumnezeu! Să ne aducem aminte câţi dintre cotropitorii noştri nu au mâncat (iar urmaşii lor încă mănâncă) o pâine în casa noastră, România! Un popor mai tolerant şi mai iubitor de semeni ca şi românii nu există, garantat! Câţi dintre urmaşii cotropitorilor noştri nu au rămas aici, ivindu-se mai apoi căsătoriile interetnice, din care au rezultat cei care mănâncă aceeaşi pâine, bună, rea, aşa cum este?! Şi care acum tot români se cheamă că sunt. Martirii neamului nu s-au jertfit degeaba, s-au jertfit pe altarul pământului străbun ca noi să înţelegem un lucru: Noi suntem Români! Rumâni! Valahi! Volohi! Vlahi! Sau cum ne-or fi numind alte neamuri. Noi suntem Români! Cu sau fără voia lor! România este pretutindeni unde suntem acasă, unde pământul miroase a Român, unde iarba creşte Româneşte, unde Doina răsună pe munţi şi în văi, unde coconii strigă MAMĂ, unde lacrimile au gust de sare şi de aur, de grâu şi de struguri, de tristeţe şi de bucurie!
Nu suntem nici poporul ales, nici poporul respins. Suntem pur şi simplu Români!

„Înţelegeţi, neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!”

Mântuieşte, Doamne, şi miluieşte pe dreptcredinciosul tău popor!
Acum şi pururea în vecii vecilor!

Bogdan de Vişeu

Utilizarea resurselor de lemn de pe Valea Vaserului s-a iniţiat de la începutul sec. al XVIII-lea, sub imperiul austro-ungar. Coloniştii vorbitori de limba germană au pătruns primii în pădurile virgine şi cu ajutorul plutăritului au adus lemnul tăiat la gaterele din Vişeu de Sus.

În 1932 s-a început construcţia la Calea Ferată Forestieră, care în comparaţie cu plutăritul însemna un enorm progres tehnic.

Căile ferate forestiere s-au răspândit în acea vreme în toată Europa, în special în zona carpatică. Principiul lor de funcţionare era simplu: urmând cursul râului, a fost necesară o rază îngustă a curbelor (de aceea calea ferată are encartament îngust); era în aşa fel organizat încât trucurile goale pentru lemn erau trase de locomotivele mici în sus, pe când trenurile cu mare încărcătură coborau la vale, înspre gater, doar din când în când ajutate de locomotive şi înfrânate.

Deşi în majoritatea ţărilor europene, cel mai târziu după anul 1945 căile ferate foresiere au fost înlocuite cu drumuri forestiere, în România acestea s-au menţinut destul de mult.

În 1970 administraţia silvică publică se practica pe o distanţă de peste 3000 km, până în anul 1986 România chiar a mai fabricat noi locomotive cu abur pentru căile ferate forestiere şi în 1989 încă au mai existat peste 15 căi ferate forestiere cu puţin peste 1000 km de şină.

Schimbările economice de după ’90 au avut efecte fatale asupra CFF-urilor naţionale de atunci: pe parcursul a câtorva ani au fost toate scoase din funcţiune, demontate, locomotivele şi vagoanele date la fier vechi sau vândute. Singura cale ferată forestieră care astăzi mai funcţionează este Mocăniţa de pe Valea Vaserului. Ea îşi îndeplineşte până astăzi scopul său iniţial de cale ferată forestieră, transportul lemnelor.
Exploatarea feroviară este realizată din anul 2003 de firma română R.G.Holz Company S.R.L., căreia îi aparţine de asemenea şi suprafaţa depoului şi majoritatea vagoanelor şi locomotivelor. La fel ca şi înainte, calea ferată şi o mare parte din pădurile de pe Valea Vaserului sunt în proprietatea statului.

Din anul 2000 calea ferată forestieră este sprijinită şi din străinatate prin asociatia „Hilfe für die Wassertalbahn“ Cu ajutorul elveţienilor s-au repus în funcţiune locomotive care fuseseră retrase din funcţiune, s-au procurat noi vagoane de persoane şi s-au resturat depoul şi cladirea istorică a gării. În jurul gării din Vişeu de Sus există o infrastructură importantă care poate fi folosită pentru dezvoltarea turismului.

Din anul 2005 circulă pentru vizitatori vagoane de persoane conform unui program şi tractate de locomotive cu abur şi din 2007 Valea Vaserului face parte din Parcul Natural „Munţii Maramureşului“ şi este sub ocrotire europeană.

Încă mai există probleme la calea ferată de pe Valea Vaserului, nu a scos-o de tot pana la capat. Dar minuntata cale ferata are astazi multi prieteni in toata lumea si vor fi tot mai multi. Ultima cale ferata forestiera din Romania are un viitor, nu in ultimul rand datorita turismului.

Sursa: http://www.viseudesus.ro/