Asta avem în comun şi cei din graniţele României şi cei din afara lor, de dincolo de sârma ghimpată ce desparte fratele de frate: un neam şi-o limbă, cea românească.
Atunci când vom înţelege acest lucru, cu toţii, atunci vom fi cu adevărat liberi. Nu ne va păsa de graniţe, de sârma ghimpată, de fâşii de nisip, de râuri pe care nu avem voie să le trecem.
Atunci nu vor mai exista poduri („de flori”), nici drumuri, nici vamă, nici vameşi. Va exista doar familia românească, fraţi români care gândesc la fel, care simt şi trăiesc la fel; oriunde s-ar afla. Vor exista doar suflete care simt la fel.

Atunci când Moldovenii din „Republica” Moldova vor striga „Limba noastră e româna, nu moldoveneasca”, atunci când Secuii vor striga „Noi suntem Români, nu unguri”, atunci când Moroşenii de peste Tisa vor striga „Aici e casa noastră, Maramureş, România, nu Ucraina”, atunci când Bucovinenii din Ucraina vor striga „aici e casa lui Eminescu, Românul”, doar atunci vom fi cu adevărat liberi.

Atunci când religia va fi una singură, creştină, şi nu împărţită după bunul plac al cotropitorilor care au fost pe la noi, „în vizită de lucru” (adică noi lucram pentru ei şi ei luau roadele pământului, adunate cu sudoarea noastră, şi îşi făceau palate la naiba-n praznic şi ne dădeau lecţii de cum să fii civilizat, dar în sărăcie), doar atunci când va răsuna din toată România „Cred într-Unul Dumnezeu”, fără spirite şi duhuri, fără cruci făcute cruciş, doar atunci vom fi liberi, doar atunci îşi va întoarce Dumnezeu faţa către noi, fraţii de-un neam şi de-o limbă.
Asta trebuie să înţeleagă toţi românii: acesta este suişul pe Golgota, drumul către înviere, drumul către România Mare! Dacă înţelegem asta, pot să fie graniţe cu mii de garduri de sârmă ghimpată, ele vor fi deschise tot timpul pentru români, se vor da la o parte aşa cum Dumnezeu i-a îngăduit lui Moise să dea la o parte marea şi să treacă prin mijlocul ei spre libertate. Adevărata libertate o au acum doar martirii, Sfinţii noştri, strămoşii noştri canonizaţi sau nu, care şi-au dedicat şi / sau şi-au dat viaţa pentru tot ce înseamnă românesc.

Românii sunt creştini prin definiţie, însăşi ospitalitatea noastră fiind în concordanţă cu porunca „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, şi mai presus de toate iubeşte-L pe Dumnezeu! Să ne aducem aminte câţi dintre cotropitorii noştri nu au mâncat (iar urmaşii lor încă mănâncă) o pâine în casa noastră, România! Un popor mai tolerant şi mai iubitor de semeni ca şi românii nu există, garantat! Câţi dintre urmaşii cotropitorilor noştri nu au rămas aici, ivindu-se mai apoi căsătoriile interetnice, din care au rezultat cei care mănâncă aceeaşi pâine, bună, rea, aşa cum este?! Şi care acum tot români se cheamă că sunt. Martirii neamului nu s-au jertfit degeaba, s-au jertfit pe altarul pământului străbun ca noi să înţelegem un lucru: Noi suntem Români! Rumâni! Valahi! Volohi! Vlahi! Sau cum ne-or fi numind alte neamuri. Noi suntem Români! Cu sau fără voia lor! România este pretutindeni unde suntem acasă, unde pământul miroase a Român, unde iarba creşte Româneşte, unde Doina răsună pe munţi şi în văi, unde coconii strigă MAMĂ, unde lacrimile au gust de sare şi de aur, de grâu şi de struguri, de tristeţe şi de bucurie!
Nu suntem nici poporul ales, nici poporul respins. Suntem pur şi simplu Români!

„Înţelegeţi, neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!”

Mântuieşte, Doamne, şi miluieşte pe dreptcredinciosul tău popor!
Acum şi pururea în vecii vecilor!

Bogdan de Vişeu

Utilizarea resurselor de lemn de pe Valea Vaserului s-a iniţiat de la începutul sec. al XVIII-lea, sub imperiul austro-ungar. Coloniştii vorbitori de limba germană au pătruns primii în pădurile virgine şi cu ajutorul plutăritului au adus lemnul tăiat la gaterele din Vişeu de Sus.

În 1932 s-a început construcţia la Calea Ferată Forestieră, care în comparaţie cu plutăritul însemna un enorm progres tehnic.

Căile ferate forestiere s-au răspândit în acea vreme în toată Europa, în special în zona carpatică. Principiul lor de funcţionare era simplu: urmând cursul râului, a fost necesară o rază îngustă a curbelor (de aceea calea ferată are encartament îngust); era în aşa fel organizat încât trucurile goale pentru lemn erau trase de locomotivele mici în sus, pe când trenurile cu mare încărcătură coborau la vale, înspre gater, doar din când în când ajutate de locomotive şi înfrânate.

Deşi în majoritatea ţărilor europene, cel mai târziu după anul 1945 căile ferate foresiere au fost înlocuite cu drumuri forestiere, în România acestea s-au menţinut destul de mult.

În 1970 administraţia silvică publică se practica pe o distanţă de peste 3000 km, până în anul 1986 România chiar a mai fabricat noi locomotive cu abur pentru căile ferate forestiere şi în 1989 încă au mai existat peste 15 căi ferate forestiere cu puţin peste 1000 km de şină.

Schimbările economice de după ’90 au avut efecte fatale asupra CFF-urilor naţionale de atunci: pe parcursul a câtorva ani au fost toate scoase din funcţiune, demontate, locomotivele şi vagoanele date la fier vechi sau vândute. Singura cale ferată forestieră care astăzi mai funcţionează este Mocăniţa de pe Valea Vaserului. Ea îşi îndeplineşte până astăzi scopul său iniţial de cale ferată forestieră, transportul lemnelor.
Exploatarea feroviară este realizată din anul 2003 de firma română R.G.Holz Company S.R.L., căreia îi aparţine de asemenea şi suprafaţa depoului şi majoritatea vagoanelor şi locomotivelor. La fel ca şi înainte, calea ferată şi o mare parte din pădurile de pe Valea Vaserului sunt în proprietatea statului.

Din anul 2000 calea ferată forestieră este sprijinită şi din străinatate prin asociatia „Hilfe für die Wassertalbahn“ Cu ajutorul elveţienilor s-au repus în funcţiune locomotive care fuseseră retrase din funcţiune, s-au procurat noi vagoane de persoane şi s-au resturat depoul şi cladirea istorică a gării. În jurul gării din Vişeu de Sus există o infrastructură importantă care poate fi folosită pentru dezvoltarea turismului.

Din anul 2005 circulă pentru vizitatori vagoane de persoane conform unui program şi tractate de locomotive cu abur şi din 2007 Valea Vaserului face parte din Parcul Natural „Munţii Maramureşului“ şi este sub ocrotire europeană.

Încă mai există probleme la calea ferată de pe Valea Vaserului, nu a scos-o de tot pana la capat. Dar minuntata cale ferata are astazi multi prieteni in toata lumea si vor fi tot mai multi. Ultima cale ferata forestiera din Romania are un viitor, nu in ultimul rand datorita turismului.

Sursa: http://www.viseudesus.ro/