Acestea sunt faptele.

Impresionant poate nu a fost discursul Omului liber, ci desfăşurarea de forţe pentru „identificarea şi reţinerea infractorului” care şi-a permis să vorbească, în public, despre problemele de zi cu zi ale societăţii actuale (şi viitoare), care este.

Sunt curios de acuzele care i-au fost aduse şi dacă i-a fost întocmit proces verbal de contravenţie, fie el şi soldat doar cu avertisment.

Din ultimele mele informaţii (eronate, se pare) România era o ţară liberă (măcar în gândire, că financiar suntem de mult sclavii foaie verde UE… ie), dar din ceea ce se vede pe „televizorul” cu care „aţi” (cu i cu cratimă) minţit poporul, situaţia e alta: nici măcar să vorbim nu ne mai permit(em). Înainte, pe vremea „odiosului” se mai făceau bancuri cu el, acum, cu ăstalalt odios, nici măcar în gând nu poţi să spui bancurile, că deja te condamnă, apoi (poate) te acuză.

Ce se poate spune mai mult despre acest caz (că în scurt timp va rămâne doar un caz izolat) … decât că ar trebui să ne trezim mai mulţi şi să vedem unde or băga 20 de milioane de Români (de orice etnie) care or începe să strige adevărul pe străzi. Ăştia, „on meleon” sau câţi ne conduc (prost), la ce se vor deda doar să nu îşi piardă scaunele (moi) de sub poponeţ? Să ne împuşte nu vor putea, că le trebuie în continuare sclavi. Aşa că… „vă mai dau 100 de lei”…

Aici e link către “discursul” omului

http://youtu.be/RP4r5qgb0Rg

Prin deosebita grijă şi amabilitate a partenerilor şi prietenilor  noştri din cadrul Asociaţiei „Speranţa” din Slatina (Solotvino) – Maramureşul de peste Tisa, din Ucraina, în persoana domnului profesor Mihai Tocar – preşedintele asociaţiei şi a doamnei Elena Şiman cărora le mulţumim încă o dată şi pe această cale, am putut vizita orăşelul Slatina, primăria acestei localităţi şi împrejurimile, luând contact nemijlocit cu viaţa reală, de zi cu zi, a românilor noştri din aceste locuri. Ne-am străduit să înţelegem problemele cu care se confruntă ei, aspecte ale vieţii economice şi culturale din zonă, aspiraţiile, nădejdile şi dezamăgirile lor referitor la comportamentul oficialităţilor române şi ucrainene  faţă de ei, am discutat în mult prea scurtul răgaz pe care l-am petrecut acolo despre viitorul comunităţii româneşti din regiune şi am încercat împreună să găsim unele soluţii.

Un moment privilegiat care cu siguranţă ne va rămâne întipărit multă vreme în inimi l-a constituit reîntâlnirea cu domnul profesor ION HUZĂU, eminent istoric şi reputat lider intelectual şi cultural al fraţilor maramureşeni din Transcarpatia, care cu multă bunăvoinţă ne-a comunicat multe date şi informaţii istorice interesante cu vervă şi căldură sufletească intensă, transformând oarecum micuţa sală în care ne aflam în spaţiu de „conferinţă”, desigur într-o atmosferă extrem de caldă, prietenească.

Scurta noastră vizită ne-a prilejuit dorinţa arzătoare de a reveni la gazdele noastre, cât mai curând posibil, şi de a ne revanşa la rândul nostru pentru ospitalitatea perfectă de care  noi am avut parte.

Sperăm  din suflet că  cele discutate şi stabilite cu prietenii noştri să se concretizeze cât mai curând în proiecte palpabile şi să-si arate roadele  în planul realităţii materiale, tangibile, atât prin strădania şi vrednicia noastră, cât şi prin implicarea dumneavoastră, a celor care citiţi aceste rânduri  şi sunteţi dispuşi să ne sprijiniţi, după puterile şi posibilităţile dumneavoastră.

Fiindcă nu dintr-o măruntă vanitate deşartă v-am relatat cele de mai sus,  ci am făcut-o cu credinţa de nezdruncinat că o coardă sensibilă din sufletul unora dintre dumneavoastră rezonează  la problemele şi necazurile fraţilor români din Transcapatia.  Noi vă primim  cu totală deschidere, onestitate şi sinceritate.

DETALII DESPRE CUM NE PUTEŢI AJUTA ŞI DATELE NOASTRE DE CONTACT GĂSIŢI AICI: ttp://www.eternulmaramures.ro/contact/

Vom reveni cu noi informaţii şi veşti bune cât de curând.

F.V.C.

Pe lângă cuvântările protocolare, diplomele şi cadorile înmânate preşedintelui Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia DACIA, dr. Ioan Mihai Botoş, simpozionul s-a constituit într-un moment de bilanţ dar şi de angajare în stabilirea unor noi obiective care să contribuie la realizarea principiilor pe care şi le-au propus românii din Transcarpatia.  Din luările de cuvânt a reieşit că a fost şi este esenţială contribuţia administraţiei locale din Ucraina pentru asigurarea cadrului necesar în care românii să-şi desfăşoare activităţile specifice, dar că atât Guvernul României cât şi cel al Ucrainei mai au multe de făcut pentru cetăţenii români de etnie ucraineană din România, respectiv pentru cetăţenii ucraineni de etnie română din Ucraina, pentru ca aceştia să  beneficieze de condiţiile necesare conservării identităţii, elementelor culturale, exprimării libere.

Uniunea Regională a Românilor din Transcarpatia DACIA, a fost , mai ales în ultimii ani, organizatoarea unor evenimente culturale, pline de mesaj, emoţionante, cu impact direct în rândul comunităţilor româneşti de toate vârstele, dar în special în rândul copiilor şi tineretului.

Concursurile dedicate poetului naţional al românilor de pretutindeni, Mihai Eminescu, au constituit adevărate sărbători ale limbii române. La acestea s-au adăugat manifestările  dedicate Zilei Naţionale a României, unor personalităţi ale culturii născute în Transcarpatia, cele dedicate limbii materne sau valorilor culturii populare – cântecul, dansul, costumul popular, obiceiurile şi tradiţiile – precum şi expoziţiile tematice sau documentare şi nu în ultimul rand organizarea unor vizite în patria mamă.

Simpozionul dedicat aniversării a 10 ani de la înfiinţarea Uniunii Regionale a Românilor din Transcarpatia DACIA, a avut şi un moment artistic susţinut de copii şi tineri, elevi ai şcolilor româneşti, avându-l ca invitat de onoare pe renumitul interpret al cântecului popular Nicolae Sabău şi un grup vocal din Cernăuţi.

Grupul de români, reprezentând Uniunea românilor din Ucraina s-a deplasat duminică 1 Mai în România, pentru a vizita municipiul Sighetu Marmaţiei, Cimitirul de la Săpânţa şi pentru a participa la Sâmbra Oilor în judeţul Satu Mare.

AUTOR: Ioan Dorel Mariş

Sursa: http://www.sighet-online.ro/

În timp ce Sergiu flutura steagul României în poiana Varniţei din Ucraina, Tăniuşa îşi făcea semnul crucii la mânăstirea Putna.

Sute de tineri au participat vineri, în Ucraina şi în România, la o comemorare istorică: 70 de ani de când trupele sovietice au împuşcat, în satul ucrainean Fântâna Albă, aproximativ 3.000 de români.

Ce crede generaţia născută în democraţie despre evenimentele de la 1 aprilie 1941, despre ucraineni, români şi ruşi, despre bolşevici şi naţionalism, despre democraţie şi totalitarism?

Pentru că “au fost probleme cu transportul”, Sergiu Barbuţa (22 de ani) din satul ucrainean Costiceni a ajuns la 1 aprilie cu greu în poiana Varniţei din Fântâna Albă (în ucraineană Біла Криниця) sat din raionul Adâncata, regiunea Cernăuţi, acolo unde, anual, se comemorează incidentul din 1941. Doar de către români şi moldoveni. Ucrainenii neagă varianta românească.

Continuarea si sursa articolului sunt aici .

Oare aşa să fie fraţii noştri din afara graniţelor impuse de o istorie nedreaptă? Dacă nu e aşa, atunci de ce din majoritatea hărţilor care circulă în diverse medii lipsesc Maramureşul de Nord, de peste Tisa, o bună parte din Bucovina de Nord precum şi aproape jumătate din Crişana sau Cadrilaterul sau alte zone rupte din trupul ţării? De ce ne e frică să arătăm adevăruri istorice? Oare de ce ne e frică să spunem „Ei sunt fraţii noştri!”….

Unii ar spune, poate, „din raţiuni diplomatice”, de politică externă, alţii ar spune că nu le pasă, alţii spun că „şi aşa avem noi destule probleme în ţară” şi că ar trebui să ne grijim de problemele noastre. Noi nu suntem nici Burebista sau Mihai Viteazu sau Cuza Vodă, sau Ferdinand I sau… Gigi Becali (glumesc, desigur) să ne apucăm să înfăptuim unirea teritoriilor româneşti din afara graniţelor. Noi dorim doar unirea spirituală, culturală, mi ales că există o unire de limbă şi neam (pe asta nu ne-o poate lua nimeni).

Oameni buni, dacă le recunoaştem dreptul (căci se pare că până la urmă asta este) de a fi fraţii noştri, nu înseamnă că acum ne apucăm acum să emitem pretenţii teritoriale pentru pământul românesc din afara graniţelor. Am înţeles, în condiţiile de acum nu ne permitem „să supărăm” vreo naţie vecină (care ne poate da ceva – că despre asta e vorba), dar oare de când a devenit rostirea adevărului ceva enervant?

Nu putem decât să sperăm într-o reaşezare a pământurilor româneşti în graniţele lor fireşti, dar, dacă tot nu sunt „băgaţi în seamă”, de către autorităţile ţării în care vieţuiesc acum comunităţile româneşti, fraţii noştri, măcar să fim lăsaţi să ne ajutăm fraţii, să nu ni se pună „beţe în roate” de către autorităţile de tot felul (vamă, ministere de interne, de externe, ambasade, consulate şamd). Vrem să fim lăsaţi să ne ajutăm fraţii aşa cum ştim şi cum credem de cuviinţă. Ne-am bucura să fim lăsaţi să transportăm abecedare, carte românească, ajutoare de care au nevoie comunităţile româneşti din afara graniţelor. Domnilor parlamentari, diplomaţi, facem un apel la motivul pentru care aţi fost aleşi, să ne ajutaţi ca naţiunea aceasta să prospere.

Toată lumea vorbeşte în România de discriminare, dar când e vremea să ne uităm peste graniţă, la comunităţile româneşti, toţi îşi întorc capetele în altă parte, parcă fiindu-le ruşine de situaţia fraţilor noştri. De fapt nu e ruşine, ci ignoranţă, nepăsare.

Oare unde a rămas porunca aceea „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”? A, da, cred că a rămas doar în cărţile de religie şi filozofie, că „practica ne omoară”.

Dacă tot nu faceţi domniile voastre nimic pentru fraţii noştri, măcar lăsaţi-ne pe noi să facem, nu de alta, da la fiecare alegeri spuneţi că veţi face şi drege, doar pentru capital electoral, apoi…. sunt lăsaţi în plata lui Dumnezeu. Dar când e vorba de drepturile „minorităţilor” din România, toată lumea se bate pe proiecte şi acţiuni.

Mă întrebam unde e dreptatea, dar mi-am adus aminte: Dreptatea e la Dumnezeu şi… până ajungi la Dumnezeu te mănâncă toţi Sfinţii.

Şi totuşi…

Asupra unor populaţii din Carpaţii Nordici planează misterul originii lor. Ele se deosebesc prin fizionomie, prin trăsături sufleteşti, port, obiceiuri, tradiţii sau arhitectură de masa slavă în care vieţuiesc. Unii cercetători au emis păreri, mai mult sau mai puţin argumentate, cum că aceste populaţii ar fi urmaşe ale triburilor dacilor liberi. Dincolo de păreri, opinii sau ipoteze, un lucru este cert: o vastă zonă din Carpaţii Nordici şi-a rânduit existenţa în urmă cu 500 de ani conform dreptului valah având şi un episcop propriu.

 Printre locuitorii Carpaţilor Nordici, astăzi pot fi remarcate cinci grupuri principale de populaţii diferite de cea slavă: huţulii, boikii, lemkii, goralii şi rusinii. Ei locuiesc, în principal, pe ramificaţiile Munţilor Beschizi, în zone care se întind pe teritoriile Ucrainei, Poloniei şi Slovaciei, precum şi în părţile muntoase din nordul ţării noastre. Numele acestor populaţii sunt de fapt porecle pe care şi le-au dat unii altora care, în timp, s-au transformat în supranume.

“Huţul” înseamnă “cel care se năpusteşte din munţi către locuitorii din vale”. Uneori, termenul avea sensul de “om care ucide”.

Ţinutul huţul începe din Bucovina noastră, cuprinde părţi din regiunea Cernăuţi, între localitatea Putila şi râul Ceremuş, ajunge apoi în Huţulşcina, din sudul regiunii Ivano Frankivsk, terminându-se la Dilove din Ucraina de astăzi.

Numele de “boik” vine de la polonezul “bâk”, care înseamnă bou, aceşti oameni fiind în mod predilect crescători de vite. Boikivşcina (Ţara boikilor) este cuprinsă în sud-vestul regiunii Lâviv, în nord-vestul regiunii Ivano Frankivsk, întinzându-se şi în sud-estul Poloniei şi nord-estul Slovaciei.

De o parte şi de altă a frontierei polono-slovace, între localităţile Sanok-Nowy Sacz din Polonia şi Presov din Slovacia, se întinde Lemkivşcina, adică Ţara Lemkilor.

“Lemki” este numele pe care boikii l-au dat în derâdere unei părţi a acestor crescători de vite, care foloseau în locul adverbului ucrainean “liş” (“doar”, “numai”) adverbul slovac “lem”.

Spre graniţa cu Cehia, se află “Ţara goralilor”. Numele de “goral” vine de la “gora” (“gura”), care înseamnă “munte”. Pentru oamenii de la şes, aceste populaţii sunt cu toţii munteni, adică locuitori ai munţilor.

“Rusinii” (rutenii) sunt o populaţie pe care o întâlnim în inima Europei Central-Răsăritene, cu o densitate mai mare în zonele Mukacevo şi Uzhorod, din Regiunea Ucraina Transcarpatică, situată la intersecţia frontierelor ucraineană, slovacă şi polonă. În afara teritoriului de baştină, rusinii trăiesc în nordul Serbiei, estul extrem al Croaţiei, în câteva sate maramureşene şi sucevene de la noi, precum şi în nord-estul Ungariei.

Pentru polonezi, nu mai este o curiozitate

Ustrzyki Dolne este un orăşel polonez din imediata apropiere a graniţei cu Ucraina. Aşezarea a fost întemeiată pe la 1509 de un român din Maramureş, blazonul roşu, cu săgeată şi sabie, al primilor valahi sosiţi aici, fiind şi astăzi foarte preţuit de localnici. În studiul “Familia Dragoş în Polonia”, istoricul polon Wyrostek spune că Dragoş a creat Episcopia de Halici, dorind să facă un principat între Maramureş, Moldova nordică şi Polonia meridională. Ştefan din Maramureş, fiul lui Sas Vodă, a sosit în Polonia pe la 1340, cu o mică armată, obţinând diplome şi privilegii considerabile. Istoria a consemnat în întregul spaţiu al Carpaţilor Nordici colonizări ale păstorilor valahi, începute la o dată incertă (sec. X-XIII) şi care s-au încheiat către secolul al XVIII-lea. Aici au fost atestate istoric peste 500 de aşezări întemeiate de urmaşii acestor păstori. Slavizaţi, după un secol şi jumătate, totuşi, urmaşii lor se disting de restul localnicilor prin particularităţi fizionomice şi sufleteşti, remarcate de cercetători încă din secolul al XIX-lea.

Augustyn Maciey, membru corespondent al Academiei Poloneze de Ştiinţe, cercetător la Centrul Internaţional de Învăţământ Ecologic din Cracovia şi un împătimit cercetător al zonei Ustrzyki Dolne, ne-a declarat că în Polonia sunt atât de multe sate întemeiate de români încât acest lucru nu mai este astăzi o curiozitate.

În regiunea moravă Valassko, zona Fridek Mistek, trăiesc valahi care se laudă şi astăzi cu originea lor, deşi autorităţile nu-i recunosc ca o etnie de origine română.

Marele arheolog Sulimirski susţine şi el, cu dovezi, că toate populaţiile enumerate mai sus sunt urmaşii dacilor, nu slavilor, ei fiind cei dintâi păstori în Carpaţi, ceea ce istoricii ucraineni, spre exemplu, nici nu vor să audă.

Dreptul valah şi propriul episcop, contra arc şi săgeţi

Domnul Augustyn Maciey ne-a vorbit şi despre dreptul valah, care a funcţionat în aşezările întemeiate de românii ajunşi în zonele montane ale Poloniei de astăzi.

Emigrările valahilor către aceste zone au început pe la 1334, din Transilvania, când principele Vladislav de Oppelin, căsătorindu-se cu Elisabeta, fiica domnitorului Basarab Vodă al Ţării Româneşti, a avut patru fiice care au fost măritate cu nobili polonezi. Pe vremea acestui principe se întemeiază cele mai multe sate româneşti în Polonia. Locuitorilor întemeietori ai acestor aşezări li s-a recunoscut un episcop propriu în persoana călugărului ortodox Chiril Românul.

Pe la sfârşitul veacului al XV-lea, documentele amintesc numele a încă cinci voievozi români refugiaţi în Polonia: Ştefan al Sapineţului, Nan şi Pascu ai Sanokului, Dinga din Stupinţa şi Giurgiu al Samborului.

Cei mai mulţi au plecat din Ardeal din cauza condiţiilor grele de acolo, dar şi pentru faptul că românii erau luptători de elită, fideli polonezilor. La sosirea în Polonia, ei primeau titlul de cneaz, şapte “lanuri” de pământ (“mensura valachias”), iar oamenii de rând, câte 30-40 de hectare, fiind scutiţi de dări (censuri), pentru 24 de ani, având dreptul să se mute oricând de pe o moşie pe alta, numai conform dreptului valah, “Jus valachicum”.

În virtutea acestui drept, cnezii puteau ţine pe lanurile lor două crâşme, mori, prive, prisăci sau pescării, erau liberi să-şi vândă pământurile sau să le dăruiască, pentru toate acestea fiind datori să meargă la război cu cal, arc şi săgeţi. Supuşii cneazului trebuiau să-i muncească acestuia şase zile pe an, să-i dea la sfârşitul anului cam o treime din censul cuvenit regilor Poloniei. De Crăciun şi de Paşti, dădeau un prinos numit “colindă”.

În Polonia, românii erau de neatins. Aveau dreptul de a se judeca singuri, cneazul şi scaunul de judecată al bătrânilor fiind singurele foruri juridice. În faţa oricăror acuzări, românii spuneau: “duceţi-mă la domnul meu, fiindcă eu posed dreptul valah!”.

Urmaşii acestor români, deşi se disting, cum am mai arătat, de populaţia slavă care i-a asimilat, se consideră, firesc, buni cetăţeni ai actualelor state pe teritoriul cărora vieţuiesc.

Sursa: Dumitru MANOLACHE, www.ziarullumina.ro

O să spuneţi că sunt egoist şi că de ce îi las deoparte pe românii care au plecat la muncă în străinătate!? Păi vă spun de ce: deoarece ei au ales să plece din ţară. Acum, felul în care au ales este diferit de la caz la caz, dar, totuşi, au ales (de voie, de nevoie, au plecat).

De-a lungul istoriei noastre zbuciumate, noi, românii, nu am făcut decât să ne apărăm ce a fost al nostru: pământul pe care trăim, muncim şi în care ne-am îngropat moşii şi strămoşii. Atât. Nu am râvnit la ce-i al altora, deşi alţii au râvnit şi râvnesc la ce-i al nostru şi şi-au bătut alte neamuri joc de viaţa noastră.

Mă doare sufletul când mă gândesc la fraţii noştri care trăiesc acum în Basarabia, românii uitaţi din Serbia şi Bulgaria, cei de la nord de Tisa, din Ucraina, precum şi fraţii noştri din Ungaria. Aceştia sunt oameni care nu au avut de ales! Au ales alţii pentru ei, oameni cu interese mai presus de viaţa celor care trăiesc de veacuri pe acele meleaguri, de legăturile de sânge şi de legăturile de glie.

O situaţie dramatică există pe teritoriul de peste Tisa, unde există sate cu populaţie română. Oamenii aceştia sunt obligaţi să îşi renege neamul şi sunt batjocoriţi prin interzicerea de către autorităţi a materialelor de orice fel în limba română. Oare unde sunt drepturile „minorităţilor” din ţările vecine României? Minoritari care, la un moment dat în istorie, erau majoritari, la ei acasă! Dar, cum se spune, „hoţul strigă hoţul”, adică la noi în ţară minorităţile „nu au drepturi!!!”, lasă că au românii în ţările vecine.

Din păcate, dacă vrei să duci cărţi scrise în limba română în Ucraina, eşti catalogat drept terorist, că doar cultura şi istoria românilor sunt bombe atomice (nu spun că nu ar trebui să  fie…) Apoi, dacă deţii sau citeşti materiale scrise în limba română, eşti trădător. Că doar limba română a fost inventată în câţiva ani de către popoarele migratoare, nu-i aşa, domnilor asupritori?

Dorinţa noastră, a românilor de pe ambele maluri ale Tisei, este aceeaşi cu cea a înaintaşilor noştri, a celor care la 1 Decembrie 1918 au strigat „Trăiască România Mare de la Nistru şi până dincolo de Tisa!”. Am dori ca românii de peste Tisa să beneficieze măcar de aceleaşi drepturi ca ucrainenii din Maramureş şi  din restul  României.

Să fie lăsaţi fraţii noştri să editeze şi să lectureze cărţi şi publicaţii în limba română, publicaţii pe care suntem dispuşi noi, patrioţii români, să le punem la dispoziţie. În plus de asta, ucrainenii uită un lucru important: pe alocuri şi prin părţile Maramureşului avem o istorie comună, am suferit înpreună şi am trecut peste greutăţi împreună, avem soţi şi soţii din ambele naţii, căsătoriile inter-etnice fac parte din viaţa de zi cu zi a ambelor popoare.

Domnilor deputaţi şi senatori reprezentanţi ai ambelor ţări, domnilor preşedinţi şi prim-miniştri ai României şi Ucrainei, vă rugăm, faceţi ceva constructiv pentru românii vitregiţi de soartă şi de istorie care trăiesc peste Tisa: dacă tot nu se doreşte revenirea la graniţele vechi şi normale ale României, măcar uşuraţi-le viaţa şi ajutaţi-i să îşi potolească setea de românism; puneţi-le la dispoziţie măcar o parte din cultura României; lăsaţi-i să aibă acces la valorile culturale româneşti, nu le îngrădiţi dreptul de a-şi cunoaşte şi iubi neamurile de pe această parte a Tisei; refaceţi căile de acces dinspre România către Ucraina şi redaţi-ne  dreptul de a ne cunoaşte istoria comună.

Vă rugăm, redaţi-ne dreptul la o viaţă normală alături de cei dragi!!!

Semnat: Noua Dreaptă Maramureş

Incredibil! GAZETA de Maramures a descoperit, la doar 200 de kilometri de Maramures, o comunitate de romani care nu apare in niciun document oficial, nici din Romania, nici din Ucraina, si despre care nu stie nimeni nimic! Cei 1600 de romani complet izolati din Poroscovo (raionul Perecin) si-au pastrat limba, desi in sat n-a existat niciodata scoala sau biserica romaneasca. In mod bizar, se spune ca satul a fost descoperit abia prin anii ’90 si ca, tot in acea perioada, romanii din Poroscovo au aflat ca, undeva, peste granita, exista un popor care vorbeste o limba asemanatoare cu a lor. Niciunul dintre ei n-a fost niciodata in Romania, nu-si imagineaza unde este situata „Tara Mama” si nu stie nimic despre neamul din care face parte. Mai mult, in „insulita de romani” din Poroscovo, se traieste si se vorbeste in niste conditii care amintesc de Evul Mediu. Cele mai multe familii traiesc la limita saraciei si, pana la destramarea URSS, isi paraseau locuintele si plecau cu tot cu copii la munca, in Kazakhstan. Se spune ca satele Mircea si Poroscovo au fost descoperite de o delegatie care a ajuns in zona prin anii ’90, iar localnicii s-au identificat ca fiind de aceeasi origine cu fratii pe care ii auzeau la radio. Frecventa ascultata de romani era cea de la Radio Bucuresti. Altii au aflat ca sunt romani de la parinti si abia pe „stroica” (santier, n.red.), in Kazakhstan, au aflat ca exista si altii care vorbesc aceeasi limba cu ei. Romanii din Poroscovo spun ca, pana la vizita noastra, n-au vazut in carne si oase niciun roman din Romania. Si nu au fost cautati de nicio publicatie romaneasca! Mai mult, nu stiau nici de comunitatile de romani din dreapta Tisei sau din alte regiuni ale Ucrainei!

La circa 200 de kilometri de Sighet, la poalele Carpatilor Padurosi, s-au pastrat, in mod inexplicabil, niste „insulite de romani”, despre a caror provenienta nu se stie nimic! Una dintre cele mai mari comunitati de romani, porecliti de localnici „valahi”, „volohi” sau „rumani”, traieste la marginea satului Poroscovo. La marginea padurii, de-a lungul unui drum infundat si plin de noroi, se insira vreo 200 de case, cele mai multe, din pamant sau lemn. De cum intri pe straduta ingusta, strajuita la un capat de un autobuz ruginit, folosit, probabil, pe post de cotet, auzi un dialect ciudat, ce seamana cu limba romana veche, vorbita de stramosii nostri. Pe ulita plina de gropi si urme de copite, alearga prunci desculti. In curti, femeile spala rufe in „troci” (ligheane, n.red.). Comunitatea din Poroscovo detine, probabil, recordul absolut la natalitate, in intreg spatiul romanesc. La fiecare portita subreda, din lemn, stau minim patru copii blonduti. Cea mai numeroasa familie are 13 copii si exista case in care locuiesc chiar si 30 de persoane. Ileana Stancovici are 23 de ani, are deja doi copii si e insarcinata cu al treilea. Daca intrebi cat e media copiilor in Poroscovo, femeia rade si arata spre vecinii cu 10-12 sau chiar 13 copii. Misa Hanea, alta romanca din zona, e singura acasa, cu patru prunci in grija. Sotul sau e plecat la padure si vine numai seara. De altfel, singurul barbat intalnit pe ulita, Vasile Canalos, dupa ce ne-a atentionat ca „nu Konolos, ca-s roman”, si-a cerut scuze si a plecat grabit, cu drujba in spinare, spre padure.

Cele 1600 de suflete din Poroscovo se declara romani, dar la recensamantul din 2001, niciunul nu a fost trecut in acte ca facand parte din aceasta etnie. Cei mai multi nu stiu carte deloc, asa ca „domnii cu recensamantul” au scris ce au vrut… Din motive inexplicabile, romanilor li se spune insa „volohi” sau chiar „tigani albi”. Desi acestia explica faptul ca „magraunii traiesc la celalalt capat de sat si vorbesc rusa”. Prin anii ’90, in zona, abia locuiau vreo 120 de romani. Cele mai multe familii migrau, cu tot cu copii si neveste, la munca, in Kazakhstan. Din aceasta cauza, copiii nu erau trimisi la scoala, asa ca cei mai multi sunt analfabeti. Abia dupa destramarea URSS, „volohii” au inceput sa cumpere terenurile si casele rusilor si sa formeze, incet, un cartier compact. Acum, numai barbatii mai pleaca la padure sau la „stroica”. Femeile raman acasa si ingrijesc copiii si putinii batrani din sat. Din cauza conditiilor grele de trai, media de viata in zona este extrem de scazuta. Satenii ne spun ca satul are un singur batran. Restul s-a prapadit din cauza bolilor.

Un grup de femei gata sa „rodeasca” (insarcinate, n.red.), inconjurate de prunci, ne spun ca singurul care ar putea sti ceva de originea lor e „Laci Biraul”. Ocupati cu munca si cresterea copiilor, satenii n-au avut timp sa-si puna intrebari sau sa-si cerceteze trecutul. Stiu ca sunt romani si punct.

Laci Biraul locuieste la o straduta departare de intrarea in comunitate, in cea mai frumoasa casa din zona. In curte, o tanara spala haine. Initial, oamenii cred ca suntem reprezentantii vreunei autoritati ucrainene. N-au vazut romani din Romania in viata lor si se mira ca ne putem intelege: „batranii graiau mai tare (mai bine, n.red.) romaneste. Dar numa’ unul mai traieste. Pa unul, unchiul meu, l-am ingropat ieri”. Vasile Gorvat ne invita in casa si se uita hatru la abecedarul si cartile de religie donate de Ioan Botos, presedintele Uniunii Regionale din Transcarpatia „Dacia” si deputat in consiliul regional Transcarpatia. N-a mai vazut nicio scriere in limba romana si recunoaste ca nu stie citi in romaneste.

De altfel, „biraul” n-a auzit nici de palinca maramureseana, nici de Bucuresti, nici de Ceausescu… N-a auzit nimic despre Romania. Desi, din tata-n fiu, familia sa s-a declarat ca fiind una de romani, niciunul n-a vazut nici macar pe harta Romania si n-a auzit nimic despre istoria sau civilizatia tarii noastre: „acuma, suntem 1600 de romani, din care 360 is copii. Nu stim cum am ajuns in zona. Nu stiu nici batranii cum au ajuns aici. Ai nostri batrani ziceau doar ca sunt romani. De Romania, nu stim nimic. Nimeni din Poroscovo n-o fost in Romania. Noi am umblat numa’ in Kazakstan si Ucraina. Niciun voloh, niciun batran n-a fost in Romania”.

Laci spune ca multi din consatenii sai au aflat ca exista o tara in care se vorbeste o limba ca a lor pe santierele din Kazakstan. Acolo, mergeau la munca, cu tot cu neveste si copii, romanii, pana la destramarea URSS: „pe vremea cand mergeau la munca, i-au auzit si pe altii vorbind ca ei si, asa, au aflat ca-s romani. Batranii ziceau ca-s romani, dar ceilalti, pana prin ‘90 si ceva, n-au stiut ca-s romani. Noi am invatat limba fara scoala si fara biserica. Pe toti copiii ii invata parintii romaneste”. Dupa destramarea URSS, romanii din Poroscovo au renuntat la „migratia” anuala. Asa, si pruncii lor au ajuns sa invete carte. Cum scoala romaneasca nu exista in sat, copiii invata in rusa. Daca in urma cu cativa ani, abia daca erau vreo 2-3 copii intr-o clasa, care stateau in ultima banca si nu erau niciodata scosi la raspuns, acum, s-au format clase speciale pentru copiii „volohilor”. In total, la scoala din sat, invata 160 de prunci. Laci spune ca, in timpul alegerilor, romanilor li s-a promis o scoala cu predare in limba romana. Numai ca proiectul a tinut doar cat au tinut alegerile. Acum, in locul institutiei de invatamant, s-a ridicat o casa particulara.

Laci „Biraul” este si deputat in Consiliul Local din Poroscovo, alaturi de alti doi deputati volohi. Numai ca minoritatea lor nu e recunoscuta oficial de autoritati. Mai mult, Gorvat a inregistrat la primarie, in acest an, o prima asociatie a romanilor din Poroscovo. In loc de „Vorba romaneasca”, cum voia s-o boteze Biraul, in acte a fost trecuta de oficiali, „din greseala”, „Vorba Tiganeasca”. Singura solutie eficienta pentru reprezentarea romanilor din Poroscovo a fost propusa de Ioan Botos, care doreste infiintarea unei filiale a Asociatiei Dacia in aceasta localitate, urmand ca „Biraul” sa devina presedintele ei. Laci spune ca o alta problema este lipsa cadrelor didactice, care sa-i invete sa scrie si sa citeasca romaneste. Recent, 50 de copii din zona au fost in „lagar” (tabara, n.red.) internationala, la care au participat si alti romani din Ucraina, iar pruncii ar fi incantati sa invete in limba materna. Numai ca nu prea are cine sa-i invete. Barbatii sunt ocupati cu padurea si „stroica”, iar femeile, cu copiii. Laci spune ca fiica sa ar fi interesata sa-si continue studiile, eventual in Romania, dar deocamdata, si ea se afla in concediu de maternitate. Multi dintre romanii din Poroscovo nu stiu sa-si scrie nici macar numele. Asa ca, de multe ori, semneaza documente despre care nu stiu nimic si care ii trimit, uneori, chiar si la puscarie. Se spune ca, in schimbul unui pachet cu ciocolata, cafea si alimente, romanii sunt „momiti” sa semneze declaratii prin care le sunt puse in carca diferite infractiuni. Presa ucraineana ii acuza de furt de lemn, dar si de agresiuni impotriva padurarilor si chiar de fapte de coruptie. Cum nu stiu carte, nu se pot apara si nici nu-si cunosc drepturile.

Marie Gorvat, sotia Biraului, spune ca romanii de aici erau invatati din batrani sa faca linguri de lemn si troci (coveti, n.red.) pentru slanina: „Ne spuneau ca cine nu stie a face o lingura nu-i roman”.

Cei mai de seama lingurari traiesc insa in zona Vasnita si Obava, alte insulite de romani din zona. Laci spune ca acestia sunt singurii romani cu care tine legatura: „da’ ei rad de noi, de cum vorbim. Ei vorbesc mai tare romaneste si rad, ca zicem o cazut in sant. Ei zic ca-i corect o picat in arac”.

Matusa Biraului este, probabil, cea mai batrana femeie din sat. Iulia Volosin are 74 de ani si se declara, hotarata, „romanca”. Si ea a invatat de la stramosi limba, retetele si obiceiurile romanesti.

De Craciun, se colinda si aici colinde vechi, iar la nunti, se „lauteste pe lauta ori boian (acordeon, n.red.)”.

Ca sa-si demostreze afirmatiile, batranica ne-a cantat si „Tot am Doamne auzit-o/ Ca s-o nascut fiul sfantu’/ Da noi nu stim unde s-o nascut-o/ Pa sub cer, pa sub pamantu/ Sa fii gazda veseloasa/ C-am auzit zilele frumoase”. Bucuros de „prestatia” matusii, Biraul tine sa mai confirme o data orginea romana a comunitatii pe care o conduce: „Avem toti nume romanesti: Iancu, Vasile, Iosif, Jana, Ileana, Ion si nume de familie Volosin (de la valah, n.red.), Canalos, Horvat, Stancovici. Suntem romani si oameni harnici. Dar… Biraul ofteaza si continua cu regret: „Mi-i greu, ca al meu sange da inapoi. Cade inapoi si ma doare cand altii isi bat joc de el”. Ca la un semn, batrana incepe sa cante o doina: „Ioi, fost-o bine, fi-va iara,/ Numa’ capu’ meu nu piara/ Dirima, dirima mea,/ Fa dirima cum ii vre/ D-apoi de-oi fi in tara mea. Ati priceput ce am zas”. Pana sa apucam sa-i raspundem afirmativ, pe ulita plina de noroi, doua femei incep sa discute in ruseste si sa se planga ca, la rata de natalitate a romanilor, in cativa ani, satul va deveni in intregime de „volohi”. Si, totusi, dincoace de granita, nu s-a auzit nimic de ei…

Urmasi ai granicerilor volohi?

Documentele istorice din zona arata ca, pe la 1364, in zona Munkacevo, ar fi fost infiintate 10 puncte de graniceri, la care au fost adusi militari volohi. Tot in acea perioada, se spune ca si in zona Poroscovo au fost infiintate 7 puncte de graniceri, unde lucrau tot volohi. Pornind de la aceste date istorice putin cunoscute, s-a dezvoltat teoria ca „volohii” din Poroscovo ar fi urmasii militarilor adusi la aceste puncte. Potrivit altui scenariu, romanii de la baza Carpatilor Padurosi s-ar trage din ciobanii volohi veniti in zona.

Vin valahii!

Desi limba vorbita de „volohii” din Poroscovo este clar romana, un ziar ucrainean de la Ujgorod a sustinut, recent, ca o delegatie stiintifica care a efectuat o expeditie in zona a tras concluzia ca acestia nu sunt romani. Comunitatea din Poroscovo este descrisa ca una ciudata, „care vorbeste un dialect romanesc complicat, stapaneste ucraineana si duce un trai apropiat celui tiganesc”. Mai mult, presa ucraineana sustine ca romanilor de aici li se spune „tigani albi” si foloseste apelative de genul: „hoti”, din cauza unor incidente legate de furtul lemnului. In plus, ziarul „Starei Zamok” lasa sa se inteleaga ca romanii nu numai ca savarsesc infractiuni, dar mituiesc si oamenii legii, ca sa scape de pedepse.

Ucraina a adoptat în urma cu peste un deceniu acordurile internationale referitoare la drepturile apartinand minoritatilor nationale. Mai mult, dupa alegerile din 2004, guvernantii romani au promis declansarea asa-numitei „ofensive pro-romanesti”, de sprijinire a romanilor din afara granitelor. Dar, ca de obicei, de la teorie la practica e cale lunga.

Deoarece romanii din regiunea Transcarpatia si-au castigat renumele de cel mai puternic nucleu de romanitate din Ucraina, GAZETA a vizitat satele romanesti din dreapta Tisei. Numai ca, la fata locului, situatia nu e chiar atat de „roz” pe cat s-a lasat pana acum sa se înteleaga. Redactorul-sef al ziarului romanesc „Maramuresenii” se plange de presiuni care vizeaza închiderea sau „aservirea” publicatiei, scolile romanesti nu au dotari si nici profesori, studiile absolvite în Romania nu sunt recunoscute, programele romanesti ale televiziunii din Ujgorod nu sunt receptionate în satele romanesti, iar sprijinul moral si financiar din partea guvernantilor romani sau al Consiliului Judetean (CJ) si Prefecturii Maramures e nul.

Asteptandu-l pe Eminescu

Cum podul Sighetu Marmatiei – Slatina (Solotvino) este închis de ani buni, iar inaugurarea lui pare sa fie amanata din nou, poti ajunge la romanii din dreapta Tisei fie pe la Halmeu, fie cu trenul pana la Teresva. Daca pentru romani nu e foarte dificil sa ajunga în Ucraina, cei de acolo nu pot veni în tara noastra fara o invitatie din partea unei persoane care se angajeaza ca le asigura cazarea si masa pe perioada sederii în Romania. Mai mult, desi comunitatea romanilor din Transcarpatia e destul de însemnata (circa 40.000), în zona nu exista un birou consular. Consulatul Roman din Cernauti se afla la peste 300 de km distanta. Si daca mai punem la socoteala si taxa consulara pentru viza, avem tabloul complet al eforturilor pe care trebuie sa le faca romanii de acolo, pentru a veni în tara noastra.

Totusi, pe malul ucrainean al Tisei, se afla înca o mica „Romanie”. Cele mai multe localitati au populatie majoritar romaneasca: Apsa de Jos, Slatina, Topcina, Stramtura, Biserica Alba, Apsa de Mijloc, Plaiut etc. Însa, în ciuda bunastarii aparente, morosenii din Ucraina se plang ca au fost uitati de patria mama.

În satele romanesti nu exista înca nici o statuie a unei personalitati romanesti. În Biserica Alba, a fost ridicat în urma cu doi ani un soclu, care îl asteapta si azi pe Eminescu. Oamenii spun ca primarului i s-a propus sa-l puna pe Taras Sevcenko, dar a refuzat. Spera înca sa „vina” Eminescu în fata scolii.

Scolile nimanui

Pana în urma cu vreo doi ani, în zona exista o problema legata de lipsa gradinitelor romanesti. Acum situatia s-a rezolvat. Exista si suficiente scoli cu predare în limba romana, dar multe dintre ele au lipsuri serioase în privinta dotarilor.

Ion Huzau, redactorul sef al ziarului „Maramuresenii”, cu sediul în Slatina, a spus ca: „exista scoli care n-au niciun calculator. La Topcina, nici la scoala, nici la primarie nu exista calculator. Situatia cu manualele e catastrofala la Topcina, Dobric. Acum au nascocit un program pentru scolile cu predare în limba nationala, dar cred ca sunt dictate de structurile ucrainene si majoritatea profesorilor nu sunt de acord cu acele idei. Se folosesc si manuale din Romania, dar de vreo patru ani, de cand a adus Ardelean (Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judetene „Petre Dulfu”) nu s-au mai primit. Uneori, am primit si manuale vechi. Cu cativa ani în urma am primit manuale chiar cu Ceausescu pe coperta, si asta era mult dupa Revolutie. Oricum, manualele romanesti sunt înca tolerate”. O alta problema a învatamatului în limba romana e lipsa cadrelor didactice. Multi dintre cei care predau sunt pensionari. În Biserica Alba, de exemplu, procentul profesorilor-pensionari a ajuns la 40%. Motivul? Un profesor castiga doar putin peste 100 de dolari, bani care nu-i atrag nici pe tineri, nici pe profesorii romani. Solutia ar fi poate o subventie din partea Statului Roman.

Mai mult, cabinetele de limba si literatura romana lipsesc în cel putin 35% din scoli. Si, pe langa aceste carente, multe dintre familiile de romani prefera sa-si trimita copiii la scoala ucraineana. Poate din aceasta cauza, scoala romaneasca din Apsa de Jos se „ucrainizeaza”, adica din cele trei clase romanesti, a mai ramas una.

O problema stringenta, ridicata de aproape toti romanii din zona, e nerecunoasterea studiilor superioare urmate în Romania. Asta în ciuda acordurilor bilaterale dintre cele doua state. Adica, dupa ce se întorc acasa, romanii din Ucraina sunt nevoiti sa dea numeroase examene si, în plus, îsi gasesc greu un post în domeniul în care s-au specializat.
Vasile Iovdii, presedintele Asociatiei Culturale a Romanilor din Ucraina „Ioan Mihali de Apsa”, se numara printre cei nemultumiti de aceasta situatie: „e o bariera care stopeaza formarea copiilor în Romania. Pentru ca nu li se recunoaste diploma, parintii se gandesc ca mai bine trimit copiii la scoala în Ucraina. Desi în urma cu cativa ani mergeau cate 30 de tineri la studii în Romania, anul acesta a fost unul singur. Statul Roman nu e interesat ce fac studentii dupa ce termina facultatea. Politica asta submineaza romanismul. Copiii romani merg la clase în ucraineana. Zic ca diploma din Romania o pot pune la muzeu, ca nu le e recunoscuta. Si daca ne raman copiii dincolo, ce facem, ca ramanem si mai saraci”.

Of, presa lor!

Din 2001, romanii din Transcarpatia au un ziar în limba romana: „Maramuresenii”. Numai ca, acesta primeste fonduri „cu taraita” de la autoritati. Redactorii nu si-au primit salariile pe 21 de luni. Desi pare aberant, tocmai din acesta cauza, autoritatile au încercat sa sechestreze bunurile personale ale redactorului sef, Ion Huzau: „din 1989 am cerut ziar local. Ziarul Maramuresenii e din 2001, dupa ce existat o întalnire bilaterala între cele doua state. Au hotarat ca partea romana sa sustina un ziar ucrainean si partea ucraineana, un ziar romanesc. Pe baza de paritate, avand în vedere ca în Maramures sunt vreo 40.000 de ucraineni, si numarul romanilor din Transcarpatia e cam tot acelasi.”

În conditii extrem de grele, a iesit primul numarul al ziarului: „n-am avut nici calculator, nici sediu, nimic. Am umblat de la unul la altul sa scoatem numarul pilot. Ei s-au laudat ca acopera toate cheltuieile, cum ne-am înteles: 50% administratia raionala de la Ujgorod, 33% Teacev si 17% Rahiv. Nu ne-au dat voie sa fim membri fondatori, ca sa conduca ei tot. Nici dupa aparitia ziarului nu ne-au finantat, sa ne putem cumpara cele necesare unei redactii. Exista în trecut un ziar, Drujba (Prietenia), în raionul Teacev, care trebuia sa apara ca dublura: ce scriau ziaristii ucraineni era tradus în romana. Dupa 11 ani, cand ziarul n-a mai existat, si-au adus aminte de dublura. Ei vroiau ca Maramuresenii sa fie dublura. Numai ca, spre deosebire ca dublura era în grafia slavona, au fost de acord ca Maramuresenii sa fie în grafia latina, dar cu traduceri. Noi n-am acceptat. Pana la 1 ianuarie 2002, n-am primit nimic. Noi singuri am cheltuit pentru baza materiala a redactiei, dar nu numai ca nu ne-au decontat cheltuielile, dar nici salarii nu ne-au dat”. Anul urmator, 2002, a fost an electoral. Si, din cauza ca multi romani din zona au sustinut puterea pro-occidentala, au cazut iar în „dizgratie”.

Huzau a spus ca: „pana dupa alegeri nu ne-au dat nimic, iar cei de la fonduri au început sa ne faca probleme ca nu dam salarii. Cel mai interesat este ca noi am trimis diferite adrese ca administratiile nu ne dau salarii, dar ei au dat plangerile noastre la procuratura si tot noi am avut probleme ca nu ne dam noua salarii. E absurd, dar asa a fost. Si acum e aceeasi situatie. Am ajuns cu amenzile la 20.000 de grivne, vreo 4.000 de dolari. Eu platesc din buzunar tehnoredactorul”.

„Executat”, pentru ca nu a primit salariu!

Chiar în ziua vizitei noastre la Slatina, o institutie similara Fiscului romanesc a pus sechestru pe cateva bunuri personale ale lui Huzau. Motivul? Restantele salariale ale redactorilor de la „Maramuresenii”, adica si ale lui Huzau. „Pana acum n-au îndraznit sa vina acasa, dar vazand ca n-au cum lua bunurile din redactie, deoarece sunt donatii din partea romanilor, au venit la mine ca persoana fizica. Ca la redactie totul e primit de la Alexandru Cosma (fostul presedinte CJ Maramures). În 2002 ne-a adus calculator si imprimanta, care merg înca. Calculatorul adus la redactie nu l-am putut folosi o jumatate de an, fiind sechestrat de statul ucrainean. Le-am reparat, dar n-au vrut sa plateasca ei, zicand ca romanii trebuie sa le repare. Ne baga niste conditii ca noi sa închidem ziarul, sau singuri sa cedam bunurile ca apartinatoare a redactiei ucrainene, ca apoi sa puna sechestru pe ele. Totul e gandit. Acum suntem obligati sa cerem ajutorul partii romane, sa revizuiasca modul în care romanii ajuta ziarele ucrainene si sa ceara partii ucrainene acelasi lucru sau sa facem schimb. Ucrainenii n-au probleme cu ziarul lor din Romania”.

Televiziunea din Ujgorod difuzeaza si un program în limba romana. Dar de un an, romanii din Transcarpatia nu receptioneaza postul. „De un an romanii nu prind postul Tisa din Ujgorod. Toata zona romaneasca nu vede programele în limba romana. E facuta bine chestia. Dar ei declara ca televiziunea exista, ca ziarul”.

Procesul tergiversat

Pentru a se putea ocupa de „Maramuresenii”, Huzau a renuntat la postul de profesor de istorie. Pe atunci, exista si un context legislativ favorabil, dar acum, situatia s-a întors împotriva sa: „ca sa ajung la ziar trebuia sa renunt la învatamant. Atunci era o lege prin care se luau în calcul si anii de facultate pentru pensionare, si aveai dreptul sa iesi înainte de vreme la pensie. Eu m-am pensionat, pentru ca aveam 12 dolari salariu ca profesor si fiii îmi erau studenti. Dupa 10 ani, s-a zis ca anii de facultate nu trebuiau sa intre în calcul, desi, în orice tara normala legea nu se aplica retroactiv. Acum suntem în proces de cinci ani. Dar sa nu fiu singurul care intra sub incidenta legii, au mai gasit 4 profesori, toti romani din Slatina si apoi s-au oprit. De atunci nu s-a luat nici o decizie, am ajuns la Judecatoria Suprema si nu au hotarat înca nimic. Vroiam sa merg la CEDO”.

Regretandu-l pe Cosma

Un alt paradox e împartirea raionala (pe judete). Exista gospodarii care au casa într-un raion, si gradina în altul. Ceea ce înseamna admninistratii raionale diferite, procuratura diferita etc.

Desi majoritatea problemelor romanilor din Ucraina se cam se stiu si dincoace de Tisa, autoritatile nu s-au înghesuit nici sa-i viziteze pe romanii de acolo, darminte sa-i ajute.

Asa ca, romanii din Transcarpatia au ajuns sa-l regrete pe fostul presedinte CJ Maramures. Iovdii a spus ca: „pentru noi, Cosma a fost excelent. De la el am primit tot ce avem. De cand s-a schimbat conducerea judetului n-am primit nimic. Nici prefectul Bondi, nici presedintele CJ Kovacs n-au fost niciodata la noi. Cosma venea lunar. Maramuresul e înfratit cu regiunea Ivano-Frankivsc, dar acolo nu e niciun roman”. Lista problemelor ar putea continua. Cu toate acestea, se spune ca, în aceasta zona se pastreaza cel mai bine identitatea nationala. Cum o duc atunci romanii din celelalte regiuni?

Dubla aniversare

Localitatea Apsa de Mijloc sarbatoreste 600 de ani de la atestarea documentara. Numai ca, în loc de o sarbatoare, au existat doua. Scoala a organizat o serie de evenimente în 22 octombrie, iar Primaria a planificat manifestarile peste o saptamana. Lumea spune ca de vina e conflictul dintre primar si directorul scolii.

Asta cu atat mai mult, cu cat ziua de nastere a primarului e la o zi diferenta de sarbatoarea satului. Astfel ca, „opozitia” sustine ca primarul vrea sa unifice cele doua evenimente, fapt care, a generat un proces. Dincolo de „dezbinarea” satului între cele doua sarbatori, situatia are si un aspect benefic: mai multe evenimente cu caracter national. Fiind în zona, GAZETA a participat la sarbatoarea organizata de scoala si „garnisita” cu cantece, dansuri populare si invitati din Sighetu Marmatiei si Chisinau. La cealalta sarbatoare, organizata de Primarie, era asteptata si o delegatie din Maramures.

Patriotii stelisti!

Romanii din dreapta Tisei si-au demonstrat mandria de a fi romani si la meciul dintre Steaua Bucuresti si Dinamo Kiev. Mai precis, fericiti ca echipa romaneasca a castigat meciul cu scorul de 4-1, nu numai ca au iesit pe strazi „înarmati” cu drapele, dar si-au luat si cutii cu vopsea. Asta pentru a scrie pe cat mai multe porti din Apsa de Mijloc scorul cu care s-a încheiat meciul.

Religia, fara oprelisti!

Pentru romanii din Ucraina, biserica are o contributie însemnata la pastrarea identitatii nationale. În cazul religiei, nu exista „oprelisti”, cum spun localnicii. Mai mult, Huzau spune ca: „în zona romaneasca situatia bisericilor e extraordinar de buna, credinciosii frecventeaza biserica si o sprijina financiar. Un roman din Estonia, de exemplu, a donat un candelabru de sute de mii de euro bisericii din Slatina”.

Preotul ortodox din Slatina, Dorin Biletchi, spune ca traieste doar din donatiile credinciosilor, dar nu are probleme financiare. Mai mult, tot „pro bono” tine ore de religie în biserica. Corul din Slatina e renumit în zona, si cuprinde atat batrani, cat si copii si tineri. Acolo, credinta si romanismul par sa însemne, uneori, mai mult decat în Maramures.

Mircea CRISAN
mircea@gazetademaramures.ro
Ioana LUCACEL
ioana@gazetademaramures.ro