Asupra unor populaţii din Carpaţii Nordici planează misterul originii lor. Ele se deosebesc prin fizionomie, prin trăsături sufleteşti, port, obiceiuri, tradiţii sau arhitectură de masa slavă în care vieţuiesc. Unii cercetători au emis păreri, mai mult sau mai puţin argumentate, cum că aceste populaţii ar fi urmaşe ale triburilor dacilor liberi. Dincolo de păreri, opinii sau ipoteze, un lucru este cert: o vastă zonă din Carpaţii Nordici şi-a rânduit existenţa în urmă cu 500 de ani conform dreptului valah având şi un episcop propriu.

 Printre locuitorii Carpaţilor Nordici, astăzi pot fi remarcate cinci grupuri principale de populaţii diferite de cea slavă: huţulii, boikii, lemkii, goralii şi rusinii. Ei locuiesc, în principal, pe ramificaţiile Munţilor Beschizi, în zone care se întind pe teritoriile Ucrainei, Poloniei şi Slovaciei, precum şi în părţile muntoase din nordul ţării noastre. Numele acestor populaţii sunt de fapt porecle pe care şi le-au dat unii altora care, în timp, s-au transformat în supranume.

“Huţul” înseamnă “cel care se năpusteşte din munţi către locuitorii din vale”. Uneori, termenul avea sensul de “om care ucide”.

Ţinutul huţul începe din Bucovina noastră, cuprinde părţi din regiunea Cernăuţi, între localitatea Putila şi râul Ceremuş, ajunge apoi în Huţulşcina, din sudul regiunii Ivano Frankivsk, terminându-se la Dilove din Ucraina de astăzi.

Numele de “boik” vine de la polonezul “bâk”, care înseamnă bou, aceşti oameni fiind în mod predilect crescători de vite. Boikivşcina (Ţara boikilor) este cuprinsă în sud-vestul regiunii Lâviv, în nord-vestul regiunii Ivano Frankivsk, întinzându-se şi în sud-estul Poloniei şi nord-estul Slovaciei.

De o parte şi de altă a frontierei polono-slovace, între localităţile Sanok-Nowy Sacz din Polonia şi Presov din Slovacia, se întinde Lemkivşcina, adică Ţara Lemkilor.

“Lemki” este numele pe care boikii l-au dat în derâdere unei părţi a acestor crescători de vite, care foloseau în locul adverbului ucrainean “liş” (“doar”, “numai”) adverbul slovac “lem”.

Spre graniţa cu Cehia, se află “Ţara goralilor”. Numele de “goral” vine de la “gora” (“gura”), care înseamnă “munte”. Pentru oamenii de la şes, aceste populaţii sunt cu toţii munteni, adică locuitori ai munţilor.

“Rusinii” (rutenii) sunt o populaţie pe care o întâlnim în inima Europei Central-Răsăritene, cu o densitate mai mare în zonele Mukacevo şi Uzhorod, din Regiunea Ucraina Transcarpatică, situată la intersecţia frontierelor ucraineană, slovacă şi polonă. În afara teritoriului de baştină, rusinii trăiesc în nordul Serbiei, estul extrem al Croaţiei, în câteva sate maramureşene şi sucevene de la noi, precum şi în nord-estul Ungariei.

Pentru polonezi, nu mai este o curiozitate

Ustrzyki Dolne este un orăşel polonez din imediata apropiere a graniţei cu Ucraina. Aşezarea a fost întemeiată pe la 1509 de un român din Maramureş, blazonul roşu, cu săgeată şi sabie, al primilor valahi sosiţi aici, fiind şi astăzi foarte preţuit de localnici. În studiul “Familia Dragoş în Polonia”, istoricul polon Wyrostek spune că Dragoş a creat Episcopia de Halici, dorind să facă un principat între Maramureş, Moldova nordică şi Polonia meridională. Ştefan din Maramureş, fiul lui Sas Vodă, a sosit în Polonia pe la 1340, cu o mică armată, obţinând diplome şi privilegii considerabile. Istoria a consemnat în întregul spaţiu al Carpaţilor Nordici colonizări ale păstorilor valahi, începute la o dată incertă (sec. X-XIII) şi care s-au încheiat către secolul al XVIII-lea. Aici au fost atestate istoric peste 500 de aşezări întemeiate de urmaşii acestor păstori. Slavizaţi, după un secol şi jumătate, totuşi, urmaşii lor se disting de restul localnicilor prin particularităţi fizionomice şi sufleteşti, remarcate de cercetători încă din secolul al XIX-lea.

Augustyn Maciey, membru corespondent al Academiei Poloneze de Ştiinţe, cercetător la Centrul Internaţional de Învăţământ Ecologic din Cracovia şi un împătimit cercetător al zonei Ustrzyki Dolne, ne-a declarat că în Polonia sunt atât de multe sate întemeiate de români încât acest lucru nu mai este astăzi o curiozitate.

În regiunea moravă Valassko, zona Fridek Mistek, trăiesc valahi care se laudă şi astăzi cu originea lor, deşi autorităţile nu-i recunosc ca o etnie de origine română.

Marele arheolog Sulimirski susţine şi el, cu dovezi, că toate populaţiile enumerate mai sus sunt urmaşii dacilor, nu slavilor, ei fiind cei dintâi păstori în Carpaţi, ceea ce istoricii ucraineni, spre exemplu, nici nu vor să audă.

Dreptul valah şi propriul episcop, contra arc şi săgeţi

Domnul Augustyn Maciey ne-a vorbit şi despre dreptul valah, care a funcţionat în aşezările întemeiate de românii ajunşi în zonele montane ale Poloniei de astăzi.

Emigrările valahilor către aceste zone au început pe la 1334, din Transilvania, când principele Vladislav de Oppelin, căsătorindu-se cu Elisabeta, fiica domnitorului Basarab Vodă al Ţării Româneşti, a avut patru fiice care au fost măritate cu nobili polonezi. Pe vremea acestui principe se întemeiază cele mai multe sate româneşti în Polonia. Locuitorilor întemeietori ai acestor aşezări li s-a recunoscut un episcop propriu în persoana călugărului ortodox Chiril Românul.

Pe la sfârşitul veacului al XV-lea, documentele amintesc numele a încă cinci voievozi români refugiaţi în Polonia: Ştefan al Sapineţului, Nan şi Pascu ai Sanokului, Dinga din Stupinţa şi Giurgiu al Samborului.

Cei mai mulţi au plecat din Ardeal din cauza condiţiilor grele de acolo, dar şi pentru faptul că românii erau luptători de elită, fideli polonezilor. La sosirea în Polonia, ei primeau titlul de cneaz, şapte “lanuri” de pământ (“mensura valachias”), iar oamenii de rând, câte 30-40 de hectare, fiind scutiţi de dări (censuri), pentru 24 de ani, având dreptul să se mute oricând de pe o moşie pe alta, numai conform dreptului valah, “Jus valachicum”.

În virtutea acestui drept, cnezii puteau ţine pe lanurile lor două crâşme, mori, prive, prisăci sau pescării, erau liberi să-şi vândă pământurile sau să le dăruiască, pentru toate acestea fiind datori să meargă la război cu cal, arc şi săgeţi. Supuşii cneazului trebuiau să-i muncească acestuia şase zile pe an, să-i dea la sfârşitul anului cam o treime din censul cuvenit regilor Poloniei. De Crăciun şi de Paşti, dădeau un prinos numit “colindă”.

În Polonia, românii erau de neatins. Aveau dreptul de a se judeca singuri, cneazul şi scaunul de judecată al bătrânilor fiind singurele foruri juridice. În faţa oricăror acuzări, românii spuneau: “duceţi-mă la domnul meu, fiindcă eu posed dreptul valah!”.

Urmaşii acestor români, deşi se disting, cum am mai arătat, de populaţia slavă care i-a asimilat, se consideră, firesc, buni cetăţeni ai actualelor state pe teritoriul cărora vieţuiesc.

Sursa: Dumitru MANOLACHE, www.ziarullumina.ro

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Ambasada României la Kiev, Consulatului General al României la Cernăuţi, Primăria Slatina, Uniunea Regională a Românilor din Transcarpatia „Dacia”, au organizat în cadrul proiectului „ ZILELE CULTURII ROMÂNE ÎN UCRAINA” o manifestare culturală la care au participat în jur de trei sute de români din localităţile româneşti din drepta Tisei şi invitaţi din Baia Mare, Sighetu Marmaţiei, Satu Mare Negreşti şi Oradea.
Cu toate că în drepta Tisei se sărbătorea după tradiţie Sf. Gheorghe, românii prezenţi, au suportat cu răbdare decalarea programului şi au primit cu entuziasm spectacolul de excepţie susţinut de marele actor Florin Piersic.

Au fost prezenţi la manifestare ambasatorul României la Kiev, consulul general de la Cernăuţi, reprezentanţii administraţiei locale, directorul Centrul judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Maramureş, reprezentanţi ai presei şi ai radiolului din ţară şi de la Ujgorod.
În cadrul manifestării a avut loc vernisajul expoziţiei de artă tradiţională a Iulianei Corău şi a expoziţiei de fotografie documentară intitulată „Satul Maramureşean” realizată în cadrul proiectului „Fotoetnografica”. Cei prezenţi la vernisaj au subliniat importanţa schimburilor culturale dintre România şi Ucraina, necesitatea întăririi relaţiilor dintre cele două ţări şi mai ales păstrarea identităţii culturale a fiecărui popor. Discursurile cu „aer diplomatic” au uitat ce era mai important: evidenţierea conţinutului şi a măestriei fotografiilor şi mai ales a creatoarei de covoare în culori vegetale, Iulia Corău din Botiza, care sintetizează cele mai reprezentative motive populare întâlnite în tesăturile maramureşene, constituind o adevărată lecţie de artă populară.
A urmat momentul mult aşteptat: Spectacolul „Hoinărind printre amintiri” al maestrului Florin Piersic prezentat în marea sală a Complexului „Diana”. Gazdele l-au întâmpinat pe marele artist după tradiţie, cu pâine şi sare, cu cântec şi voie bună, cu un grup vocal-instrumental îmbrăcat în frumoase costume populare maramureşene. Au fost momente emoţionante, Florin Piersic fiind realmente copleşit de primirea excepţională a gazdelor. Cei prezenţi au trăit alături de Florin Piersic cele mai importante momente ale carierei de actor de teatru şi film, depănate în amintiri când triste când vesele, presărate cu glume şi poezii, cu demonstraţii de actorie, cu muzică interpretată live şi proiectarea unor scene din filmele şi piesele de teatru reprezentative pentru cariera sa artistică, de la piesa de debut la Teatrul Naţional, la rolurile de compoziţie ce ilustrau talentul şi măestria actoricească. Florin Piersic a evocat Maramureşul de care îl leagă frumoase amintiri : turnarea filmului „Pintea”, spectacolele prezentate la Sighetu Marmaţiei, întâmplarea care l-a făcut să ajute o fetiţă orfană să se împlinească în viaţă, acordarea titlului de cetăţean de onoare de către Consiliul Local Baia Mare etc., etc. Aşa cum a făcut-o întodeauna , actorul a dialogat în permanenţă cu sala, i-a salutat pe cunoscuţi, s-a fotografiat cu cei prezenţi, a dat autografe şi a primit numeroase buchete de flori din partea admiratoarelor. Florin Piersic nu şi-a uitat prietenii şi a evocat momente la care a fost martor jurnalistul Adrian Marchiş, spectacolele organizate de Dorel Todea şi Pătru Bârlea. Cântăreţul de muzică populară, Pătru Bârlea – primit pe vremuri cu dragoste de familia actorului – i-a trezit numeroase amintiri, ţinând să marcheze momentul reîntâlnirii cu un cântec maramureşean.
Pe la miezul nopţii, spectacolul „Hoinărind printre amintiri” al maestrului Florin Piersic s-a încheiat, urmând un recital de muzică populară susţinut de artiştii maramureşeni : Pătru Bârlea, Nuţu Leordean, soţii Maria şi Gabriel Arba şi un grup folcloric din dreapta Tisei.
Pentru întreaga activitate desfăşurată în cadrul comunităţii româneşti din Transcarpatia, şi pentru contribuţia la realizarea emisiunii „ Nu uita că eşti român” la Radio Sighet, medicului Mihai Botoş, i-a fost inmânată o Diplomă de excelenţă din partea S.R.R., Radio Cluj şi Radio Sighet.

Buna dispoziţie nu l-a părăsit pe Florin Piersic nici după ce a aflat telefonic – tot pe la miezul nopţii – că în noaptea următoare va avea filmări, că duminică va pleca la Bucureşti pentru un spectacol de teatru, că dimineaţa se va deplasa la Cluj Napoca, afirmând, de mai multe ori, că doreşte să se întoarcă în Maramureş, „unde oamenii sunt mai curaţi, mai puri, mai buni, mai verticali „. La 75 de ani, unul din cei mai mari actori ai teatrului şi filmului românesc, (cu peste 40 de lung metraje, zeci de roluri, mii de spectacole) îşi face proiecte, este plin de vitalitate şi priveşte viaţa cu mult optimism !
Autor: I.D. Maris  – Sursa: www.sighet-online.ro

Potrivit autorilor acestui apel, instalarea monumentului lui Averescu face parte din politica de romanizare a Basarabiei si a Bucovinei, potrivit portalului Korespondent. “S-a anuntat ca mai multe organizatii romanesti precum si diplomati, in particular consulul general al Romaniei din Odesa, incearca sa instaleze monumentul ideologului asa-numitei ‘Romaniei Mari’, Alexandru Averescu. De asemenea, exista informatii ca monumentul deja a fost facut si cercurile revansarde din Romania asteapta instalarea acestuia”, se arata in declaratia organizatiei.

“Instalarea monumentului ocupantului roman pe teritoriul Ucrainei reprezinta o batjocura la adresa natiunii ucrainene. Este inadmisibila instalarea monumentelor unor persoane, care au ocupat teritorii ucrainene si au propagat un regim dur de ocupare”, a subliniat seful organizatiei Svoboda din Odesa, Pavel Kirilenko.

De asemenea, reprezentantii organizatiei au reamintit ca, in repetate randuri, prin intermediul consulului general din Odesa, s-au adresat autoritatilor romane cerand incetarea oricaror atingeri aduse teritoriului Ucrainei si recunoasterea publica a tuturor acordurilor referitoare la frontierile dintre Ucraina si Romania.

Organizatia a anuntat ca a cerut Serviciului de Securitate al Ucrainei sa verifice cazurile de acordare a cetateniei romane cetatenilor ucraineni, a facut apel catre presedinte, prim-ministru, Rada Suprema si Ministerul de Externe al Ucrainei sa reactioneze adecvat la pretentiile teritoriale din partea Romaniei, potrivit Korespondent.

“Acum doua zile autoritatile romane au facut declaratii publice despre legalitatea pretentiilor teritoriale la adresa Ucrainei, ieri au luat o parte din platoul continental, astazi incearca sa instaleze monumente ale dusmanilor statului ucrainean. Ce se va intampla maine? Unde este reactia autoritatilor ucrainene, daca aceasta exista de facto?”, se mai arata in declaratie.

Potrivit lui Pavel Kirilenko, “partea romana isi argumenteaza pretentiile sale prin faptul ca in 1918 armata Romaniei a ocupat teritoriile Basarabiei si ale Bucovinei de Nord, care s-au aflat in componenta acesteia pana in 1940. Insa in acelasi timp uita ca aceste teritorii, precum si o parte romaneasca din Delta Dunarii si Bucovina de Sud, reprezinta pamanturile etnice ale ucrainenilor inca din secolele XI-XII. Astfel, de exemplu, orasul Galati a fost intemeiat de primii cneazi ai Principatului Galicia-Volhynia”. Z.O.

Sursa: www.ziua.net

O să spuneţi că sunt egoist şi că de ce îi las deoparte pe românii care au plecat la muncă în străinătate!? Păi vă spun de ce: deoarece ei au ales să plece din ţară. Acum, felul în care au ales este diferit de la caz la caz, dar, totuşi, au ales (de voie, de nevoie, au plecat).

De-a lungul istoriei noastre zbuciumate, noi, românii, nu am făcut decât să ne apărăm ce a fost al nostru: pământul pe care trăim, muncim şi în care ne-am îngropat moşii şi strămoşii. Atât. Nu am râvnit la ce-i al altora, deşi alţii au râvnit şi râvnesc la ce-i al nostru şi şi-au bătut alte neamuri joc de viaţa noastră.

Mă doare sufletul când mă gândesc la fraţii noştri care trăiesc acum în Basarabia, românii uitaţi din Serbia şi Bulgaria, cei de la nord de Tisa, din Ucraina, precum şi fraţii noştri din Ungaria. Aceştia sunt oameni care nu au avut de ales! Au ales alţii pentru ei, oameni cu interese mai presus de viaţa celor care trăiesc de veacuri pe acele meleaguri, de legăturile de sânge şi de legăturile de glie.

O situaţie dramatică există pe teritoriul de peste Tisa, unde există sate cu populaţie română. Oamenii aceştia sunt obligaţi să îşi renege neamul şi sunt batjocoriţi prin interzicerea de către autorităţi a materialelor de orice fel în limba română. Oare unde sunt drepturile „minorităţilor” din ţările vecine României? Minoritari care, la un moment dat în istorie, erau majoritari, la ei acasă! Dar, cum se spune, „hoţul strigă hoţul”, adică la noi în ţară minorităţile „nu au drepturi!!!”, lasă că au românii în ţările vecine.

Din păcate, dacă vrei să duci cărţi scrise în limba română în Ucraina, eşti catalogat drept terorist, că doar cultura şi istoria românilor sunt bombe atomice (nu spun că nu ar trebui să  fie…) Apoi, dacă deţii sau citeşti materiale scrise în limba română, eşti trădător. Că doar limba română a fost inventată în câţiva ani de către popoarele migratoare, nu-i aşa, domnilor asupritori?

Dorinţa noastră, a românilor de pe ambele maluri ale Tisei, este aceeaşi cu cea a înaintaşilor noştri, a celor care la 1 Decembrie 1918 au strigat „Trăiască România Mare de la Nistru şi până dincolo de Tisa!”. Am dori ca românii de peste Tisa să beneficieze măcar de aceleaşi drepturi ca ucrainenii din Maramureş şi  din restul  României.

Să fie lăsaţi fraţii noştri să editeze şi să lectureze cărţi şi publicaţii în limba română, publicaţii pe care suntem dispuşi noi, patrioţii români, să le punem la dispoziţie. În plus de asta, ucrainenii uită un lucru important: pe alocuri şi prin părţile Maramureşului avem o istorie comună, am suferit înpreună şi am trecut peste greutăţi împreună, avem soţi şi soţii din ambele naţii, căsătoriile inter-etnice fac parte din viaţa de zi cu zi a ambelor popoare.

Domnilor deputaţi şi senatori reprezentanţi ai ambelor ţări, domnilor preşedinţi şi prim-miniştri ai României şi Ucrainei, vă rugăm, faceţi ceva constructiv pentru românii vitregiţi de soartă şi de istorie care trăiesc peste Tisa: dacă tot nu se doreşte revenirea la graniţele vechi şi normale ale României, măcar uşuraţi-le viaţa şi ajutaţi-i să îşi potolească setea de românism; puneţi-le la dispoziţie măcar o parte din cultura României; lăsaţi-i să aibă acces la valorile culturale româneşti, nu le îngrădiţi dreptul de a-şi cunoaşte şi iubi neamurile de pe această parte a Tisei; refaceţi căile de acces dinspre România către Ucraina şi redaţi-ne  dreptul de a ne cunoaşte istoria comună.

Vă rugăm, redaţi-ne dreptul la o viaţă normală alături de cei dragi!!!

Semnat: Noua Dreaptă Maramureş

În decurs de 80 de ani, aceştia nu numai că nu s-au lăsat asimilaţi de cehi, austro-ungari sau sovietici, dar au prosperat, numărul celor ce se declară astăzi români triplându-se.

Prima declaraţie politică de solidaritate cu maramureşenii din dreapta Tisei, intitulată “Să nu-i uităm pe românii din Transcarpatia!” a fost redactată şi citită zilele trecute de senatorului PSD de Satu Mare, Valer Marian. Documentul prezentat în plenul Senatului, reprezintă nu numai o reparaţie morală ci şi o recunoaştere a meritelor locuitorilor români din Transcarpatia, despărţiţi de fraţii lor, mai bine de jumătate de secol printr-un gard electric. Documentul se bazează pe mandatul şi informaţiile primite de la asociaţiile românilor din Transcarpatia şi a fost prezentat de senatorul Marian în perspectiva vizitei oficiale a preşedintelui României, Traian Băsescu în Ucraina. Între timp, vizita oficială a preşedintelui român la Kiev şi Cernăuţi, programată pentru 25-26 februarie, a fost amănată pentru o dată ulterioară.

“ După 1990 România a început să manifeste, cam timid, în opinia mea, preocupare pentru comunităţile de români din statele vecine, începând cu românii din Republica Moldova, inclusiv din Transnistria, şi continuând cu românii din Ucraina (din Bucovina de Nord şi din Ţinutul Herţa), din Ungaria (din orasul Gyula şi localităţile limitrofe) şi din Serbia (din Banatul Sârbesc şi de pe Valea Timocului). Din păcate, în aceşti ani au fost uitaţi sau neglijaţi zeci de mii de români care trăiesc în regiunea Transcarpatia din sud-vestul Ucrainei, situată în dreapta Tisei, în zona limitrofă judeţelor Maramureş şi Satu Mare din România. În regiunea Transcarpatia s-au intersectat de-a lungul istoriei aproape toate seminţiile Europei şi, ca atare, aici convieţuiesc peste 100 de naţionalităţi, minoritatea română fiind a doua ca mărime (2,6%) după cea maghiară (12,1%). Potrivit recensământului efectuat în 2001, în regiunea Transcarpatia au fost înregistraţi peste 45.000 de români, dintre care 32.000 locuiesc într-o zonă compactă care a făcut parte din Maramureşul istoric. Situată imediat în dreapta Tisei, această zonă compactă romanească a intrat în 1920, după făurirea României Mari, în componenţa Cehoslovaciei, iar după al doilea război mondial a intrat în componenţa URSS, în cadrul Republicii Socialiste Sovietice Ucraina. În 1920, când a fost împărţit Maramureşul istoric, în dreapta Tisei au rămas circa 12.000 de români, în patru comune: Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă şi Slatina. În 2001, la primul recensământ efectuat în Ucraina după declararea independenţei, după 80 de ani de izolare de patria mamă, nu numai că nu au dispărut prin asimilare, dar numărul lor aproape că s-a triplat, declarându-se români 32.300 de locuitori din aceasta zonă compactă, care convieţuiesc acum în şase comune: Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Slatina, Strâmtura şi Topcino. În regiunea Transcarpatia, mai convieţuieşte o minoritate românească de 10 000 de volohi în 11 localităţi din raioanele Perecin, Muncacevo, Velichii Brezunii, Svaleava şi Ujgorod, care nu au fost înregistraţi ca minoritate la recensamantul din 2001, ci ca ucraineni.

O zona compacta de romani maramureseni

Revenind la zona compactă a românilor maramureşeni din dreapta Tisei, nu trebuie să uităm că de aici a plecat voievodul Bogdan şi a fondat statul românesc Moldova, că aici a luat naştere prima episcopie ortodoxă românească din Transilvania şi că aici, la mânăstirea Peri, a fost editată pentru prima dată Sfânta Scriptură în limba română. Să nu dăm uitării familiile nobile din dreapta Tisei, care au dat neamului nostru multe personalităţi ilustre, ca academicianul Ioan Mihalyi de Apşa, care ne-a lăsat „biblia neamului” – „Diplome Maramureşene”, despre care marele istoric Nicolae Iorga scria că „fără această carte nu s-ar putea scrie istoria României”, sau academicianul Mihai Pop, considerat „regele” folclorului românesc. În prezent, în cele şase comune româneşti rupte de Maramureşul istoric funcţionează 13 şcoli, 6 biserici ortodoxe, 4 biserici greco – catolice, 5 asociaţii culturale, două publicaţii periodice („Apşa” şi „Maramureşenii”) şi un muzeu de istorie şi etnografie, cu denumirea „Dacia Liberă” (la Apşa de Jos). Românii de aici organizează în fiecare an 2-3 manifestări culturale internaţionale, cu participări din România, Moldova şi Ucraina, precum şi un festival etnofolcloric local, şi editează 1-2 cărţi in limba română. Localităţile româneşti din aceasta zonă sunt cele mai arătoase din Transcarpatia, iar românii sunt cunoscuţi ca fiind cei mai gospodari şi întreprinzători din regiune.

Uitaţi sau neglijaţi de ţara mamă

Românii maramureşeni din dreapta Tisei se simt însă uitaţi sau neglijaţi de autorităţile din România. Ei se plâng că Ambasada din Ucraina nu întreţine nicio legătură cu aceasta zonă, iar la Consulatul General al României de la Cernăuţi, unde se adresează cel mai frecvent pentru obţinerea de vize pentru intrarea în România, li se spune adesea că sunt cetăţeni ucraineni şi li se recomandă să nu folosească cuvintele „patria mamă” sau „patria istorică”. Se mai plâng că nu a fost stabilită o colaborare cât de cât permanentă şi consistentă nici cu Departamentul Românilor de Pretutindeni din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, nici cu Institutul Cultural Român. Se plâng şi că minoritarii români nu au drepturi egale cu populaţia ucraineană şi că există o tendinţă de ucrainizare a şcolilor româneşti, anul acesta dispunându-se prin ordin al ministrului învăţământului din Ucraina ca obiectele de bază să fie studiate în limba ucrainiană, ceea ce nu s-a întamplat nici în sistemul totalitar sovietic.

Principalele doleanţe ale românilor din dreapta Tisei

Românii din dreapta Tisei sunt oameni mândri şi demni, care nu cer în primul rând bani de la autorităţile române. Ei vor cărţi pentru bibliotecile comunale şi şcolare din localităţile româneşti. Vor carte religioasă pentru bisericile româneşti. Vor sprijin pentru editarea publicaţiilor şi cărţilor în limba română şi pentru organizarea manifestărilor culturale româneşti. Vor permanentizarea unor relaţii de colaborare sau parteneriate cu instituţiile de cultură din România pentru proiecte transfrontaliere susţinute cu fonduri publice sau comunitare. Vor îndeosebi permanentizarea unor relaţii de colaborare cu consiliile judeţene şi inspectoratele şcolare Maramureş şi Satu Mare. Vor repunerea în funcţie a trenului care lega Sighetul Marmaţiei de localitatea Teresva din Ucraina şi urgentarea constrtranscarpatiauirii noului pod peste Tisa, planificat între localităţile Sighetul Marmaţiei şi Biserica Albă. Vor sprijin pentru reconstruirea Mânăstirii Peri, cu hramul lui Ioan cel Sfânt de Suceava, pentru care a fost obţinut terenul necesar şi a fost întocmit un proiect de către un arhitect din România. Vor sprijin pentru reglementarea statutului vizei culturale multiple în sensul extensiei utilizării ei pentru toată perioada de acordare, fără alte documente justificative solicitate de Poliţia de frontieră, precum şi scutirea de plată a taxei de urgenţă la eliberarea vizelor culturale. Vor să fie recunoscuţi şi trataţi ca români de Ambasada României de la Kiev, de Consulatul român de la Cernăuţi, de poliţiştii români de frontieră şi de alte autorităţi ale statului român. Vor ca ţara mamă să-i sprijine să aibă aceleaşi drepturi pe care le are minoritatea ucrainiană din România.

Apel pentru sprijin şi solidaritate

Adresez, pe această cale, Senatului României un apel special pentru a se preocupa şi de soarta comunităţilor româneşti din regiunea Transcarpatia – Ucraina. Fac un apel la solidaritate şi la implicare în reprezentarea intereselor acestora îndeosebi către colegii parlamentari din judeţele Maramureş şi Satu Mare. Solicit Departamentului Românilor de Pretutindeni să elaboreze şi să prezinte soluţii concrete de finanţare a proiectelor de prezervare a identităţii naţionale a românilor din Transcarpatia. Nu în ultimul rând, adresez, pe aceasta cale, un apel special şi către preşedintele României, domnul Traian Băsescu, care va efectua zilele următoare o vizită oficială în Ucraina, pentru a aborda şi problemele românilor din Transcarpatia în întâlnirile oficiale pe care le are programate la Kiev şi la Cernăuţi.”

Valer Marian – senator