Anul acesta, cu ocazia Zilei Naţionale a tuturor Românilor, nu am „încropit” şi nu am fost prezent la nici o manifestare. Motivele sunt prea puţin importante.

Am sărbătorit pur şi simplu văzându-i pe alţii cum sărbătoresc. Şi, ca în nici un an de până acum, am văzut cele mai multe drapele tricolore, de diferite dimensiuni, arborate timid la geamurile blocurilor de prin Baia Mare, la balcoane şi la colţurile caselor.

Pentru prima dată din 2004, de când sunt pe meleagurile de „dincoace de deal”, am văzut arborate pe la casele românilor drapelul naţional într-un număr foarte mare, semn că imnul României nu este cântat în fiecare an degeaba. Desigur, instituţiile statului, bisericile, au arborate obligatoriu drapelul, deşi pe la unele biserici de prin oraşe, cu toate că li s-a atras atenţia, drapelul României este arborat în bernă tot timpul, de parcă e doliu naţional în „amintirea” crizei care există prin buzunarele unora; dar, deh, „lipsesc mijloacele de arborare corectă”. Fără comentarii.

Se pare că şi în românii de pe aceste meleaguri începe să se trezească spiritul naţional, mai bine mai târziu decât niciodată.

Dacă manifestările organizate de mai-marii din instituţiile statului au o anumită monotonie, an de an fiind aproape aceleaşi discursuri insipide, incolore şi inodore care ne spun să fim mândri de înaintaşii noştri şi să suportăm cu stoicism (doar noi) criza, în mintea lor, românii, realizează din ce în ce mai corect că în sufletele şi în mâinile lor se află viitorul, dacă nu al lor, măcar al copiilor lor; românii acceptă „tradiţionala” fasole cu cârnaţi (la modă printre pomenile electorale), dar urmează îndemnul caragialesc „pupă-l în bot şi papă-i tot, că sătulul nu crede la ăl flămând…”, aşteptând alegerile la care pot să dea cartonaşe galbene şi roşii unei clase politice care ne înştiinţează că e criză doar pentru noi.

În orice caz, cu sau fără manifestările sau manifestaţiile de Ziua României, românul simte că este român şi că acolo sus, Cineva ne iubeşte.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Ioan B.

Astfel, la ora 19:30, la 67 de ani de la masacru, un sobor de preoţi va oficia o slujbă de pomenire la Bisericuţa de lemn „Sf. Iosif Mărturisitorul” Bd. Republicii nr.8, Baia Mare, Maramureş, Preot Paroh Ortodox Vasile Fodoruţ. Mai apoi, după această slujbă, ne vom îndrepta către Monumentul Ostaşului Român aflat in parcul “Câmpul Tineretului” din Baia Mare, cu „lumini” în mâini şi vom acorda respectul cuvenit unor oameni a căror singură vină a fost aceea de a fi Români (aşa cum spune Vasile Tomoioagă în ziarul on-line emm.ro).

Vă invităm să fiţi alături de noi la această manifestare comemorativă.

„Înfiorătorul masacru de la Moisei, jud. Maramureş, din toamna anului 1944. Comis de “arhanghelii cruzimii” – cum i-a numit Geo Bogza, se adaugă celorlalte cumplite tragedii româneşti din epoca de ocupaţie ungară în Transilvania, după Dictatul de la Viena. Un număr de 31 de ţărani români au fost adunaţi în două case, 29 dintre ei au fost ucişi cu o cruzime bestială de soldaţii unguri în retragere, rămânând în viaţă doar doi oameni, unul a şi înnebunit parţial (Vasile Ivaşcu-Drăgan) şi unul a supravieţuit cumplitei tragedii şi anume Vasile Petean din Palatca, jud. Cluj.

Cei 29 de martiri sunt următorii: Ioan Andreica-Vivat, Simion Sabau, Ioan Sabau, Simion Pop, Vasile V. Curticapeanu, Vasile T.Curticapeanu şi Toader Blaga (toţi şapte din Vişeu de Mijloc, jud. Maramureş), Petru Bejan (din Faragau, jud. Mureş), Mihai Baciu (din Voivodeni, jud. Mureş), Lazar Buja (din Sângeorgiu de Mureş, jud. Mureş), Augustin Ghibutiu (din Voiniceni, jud. Mureş), Simion Gorea (din Milasel, jud. Bistriţa-Năsăud), Gheorghe Grad a Beloaiei (din Săcel, jud. Maramureş), Vasile Hosu şi Iacob Pelea, Vasile Poni (din Sântana de Mureş, jud. Mureş), Vasile Judecan (din Râciu, jud. Mureş), Vasile Oltean (din Berghia, jud. Mureş), Ioan Osorhean, Nicolae Sacui (ambii din Fizesu Gherlii, jud. Cluj), Ioan Pop, Vasile Savina, Mihai M.Radu, Mihai R.Radu (toţi patru din Voivodeni, jud. Mureş), Ştefan Pelea (din Bardesti, jud Mureş), Alexandru Raica (din Hartau, jud. Mureş), Ioan Strete (din Samartinu de Câmpie, jud. Mureş), Gheorghe Ştefan (din Sincai, jud. Mureş) şi Ştefan Tomoioaga (din Moisei, jud. Maramureş). Aceşti ţărani români erau internaţi în lagărele de muncă de la Vişeu de Sus, jud. Maramureş. Erau acuzaţi de “trădare de patrie”, de a fi patrioţi români, ori partizani, majoritatea dezertori, din cauza groaznicelor condiţii la care erau supuşi în detaşamentele de muncă din Maramureş. Din lagărul de la Vişeu de Sus, cei 31 de români sleiţi complet de putere şi din cauza foametei şi muncii forţate, au fost duşi cu un camion la Moisei, satul fiind complet evacuat de locuitori. Au fost închişi într-o căsuţă de lemn, prima data 12, care au fost primii masacraţi, împuşcaţi cu arme automate, cu care criminalii soldaţi unguri trăgeau pe geam şi pe uşă. În altă casă au fot ucişi mişeleşte de către aceeaşi călăi şi ceilalţi români. Pe cei care nu mureau dintr-o dată criminalii îi străpungeau cu baioneta şi îi călcau în picioare. Monstruosul masacru s-a întâmplat pe la orele 15. Noaptea, călăii au incendiat satul, arzând cca. 300 de case.”

(“Moisei” – editura Revista Vatra, Biblioteca de Istorie, Tîrgu Mureş 1982)

În numărul 2 al revistei „Dosarele Istoriei”, din anul 2003, Cristina Ţineghe, pe atunci arhivist drd., Direcţia Judeţeană Maramureş a Arhivelor Naţionale, iar în prezent director al Direcţiei judeţene Ilfov a aceleiaşi instituţii menţionează că „dezmembrarea Maramureşului istoric reprezintă, în mare măsură, rezultatul deciziilor luate la Conferinţa de Pace de la Paris, for care a avut ca scop rezolvarea multiplelor probleme legate de dispariţia legică a Imperiului Austro-Ungar şi apariţia statelor naţionale”. Totodată, autoarea articolului din „Dosarele Istoriei” subliniază că rămâne deocamdată o dilemă cum a fost posibil ca Maramureşul pur românesc din secolul al XIV-lea să aibă, în secolul XX, o structură etnică majoritar ruteană.

„Protocolul cu privire la regimul proprietăţilor din zonele de frontieră”

Sărind puţin peste evenimentele care au avut loc de-a lungul timpului, aflăm că delimitarea frontierei româno-cehoslovace se definitivează la 4 mai 1921, odată cu încheierea, la Praga, a „Protocolului privitor la regularea unor amănunte ale frontierei între România şi Cehoslovacia”, prin care graniţa se stabilea pe Tisa. Pentru reglementarea problemelor ce decurgeau din fixarea graniţei pe Tisa, au fost încheiate acte bilaterale care statuau noua stare de fapt. La 6 aprilie 1925, se încheia, astfel, la Bucureşti, „Protocolul cu privire la regimul proprietăţilor din zonele de frontieră”. Conform prevederilor acestuia, trecerea frontierei se făcea pentru locuitorii din zona de frontieră pe baza unui certificat, iar pentru proprietarii de pământuri şi arendaşi, precum şi pentru personalul întrebuinţat la exploatarea agricolă, în virtutea unui carnet. Circulaţia proprietarilor şi a posesorilor de carnete de trecere era limitată la intrarea pe proprietăţilor lor şi la trebuinţele impuse de exploatarea acestor proprietăţi.

Este foarte important de menţionat că, prin delimitarea frontierei româno-cehoslovace, România a pierdut comunele curat româneşti de pe malul drept al Tisei: Slatina, Ocna Slatina, Biserica Albă, Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Lunca, Săpânţa, precum şi comunele cu populaţie jumătate română, jumătate ruteană: Brustura, Bedeu, Moora, Iholz, Apşa de Sus, Bogdan, Frasin, Remeţi etc; se pierdeau minereurile neexploatate şi apele minerale etc. Cei mai afectaţi de rezultatul acestor decizii au fost însă locuitorii comunelor Teceu, Bocicoiul Mare şi Lunca, cea mai mare parte a satelor rămânând peste Tisa.

Exprimându-şi părerea în legătură cu dezmembrarea Maramureşului, politicianul român Take Ionescu concluziona: „Dacă România, la Paris, ar fi avut înţelepciunea să discute frontierele noastre punct cu punct şi pe alte merite decât ale tratatului din 1916, sunt sigur că ar fi obţinut pentru Maramureş alte frontiere”.

Tot în revista “Dosarele Istoriei” sunt menţionate următoarele:

,,Diversitatea etnică a populaţiei din Maramureş era urmarea politicilor de colonizare, dusă de administraţia maghiară, şi de împământenire a evreilor”.

Rutenii – populaţie de origine slavă – s-au stabilit de-a lungul mai multor secole;

Germanii – prima şi cea mai masivă colonizare a lor s-a făcut între 1773 şi începutul secolului al XIX-lea;

Evreii sunt grupul etnic ce soseşte cel mai târziu, imigrând aici din Galiţia şi zone ale Poloniei şi Rusiei. Primul document ce aminteşte prezenţa lor este Conscripţia din 1728, când sunt amintiţi nouă evrei. La 1900 însă, ei reprezentau 18.8% din populaţie;

Ungurii sunt aduşi încă din secolul al XV-lea în zona Sighetului. Erau îndeosebi muncitori în saline sau funcţionari şi formau o populaţie compactă în plasa Şugatag şi la Sighet. Numărul lor se va reduce simţitor după Primul Război Mondial.

Aproape uitaţi

Despre comunităţile româneşti din dreapta Tisei, din regiunea ucraineană Transcarpatia (în limba ucraineană Zakarpatia), mulţi nici nu ştiu că există. Foarte puţini au fost cei care, după ce au aflat de existenţa românilor de acolo, au încercat cumva să-i ajute să-şi păstreze limba, portul şi tradiţiile româneşti. Însă, chiar şi fără ajutorul cuiva, maramureşenii de peste Tisa au reuşit să-şi păstreze toate aceste elemente cu ajutorul propriilor forţe şi dorinţei de a transmite urmaşilor ceea ce au primit şi ei, la rândul lor, de la bunici şi străbunici. De-a lungul timpului, populaţia maramureşeană din Transcarpatia s-a lovit de foarte multe greutăţi, însă a reuşit să treacă victorioasă peste ele.

Foarte puţini mai cunosc faptul că, la 1 decembrie 1918, alături de românii din întreaga Transilvanie, din Banat, din Crişana şi din Sătmar, la Alba Iulia au fost prezenţi şi cei de dincolo de Tisa, unde au făcut cunoscută dorinţa românilor de acolo de a constitui un întreg popor cu cel de pe malul stâng al Tisei. Atunci când s-a dat citire Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale, în care se vorbea despre întinderea României Mari „de la Nistru pân’ la Tisa”, aceştia s-au simţit uitaţi şi au protestat, cerând ca România Mare să se întindă „până dincolo de Tisa”. Cu toate acestea, doleanţele lor se pare că nu au contat, iar rezultatul este următorul: din 10.500 de kilometri pătraţi ai comitatului Maramureş, României i-au rămas doar 3.381.

Poate nu am fi ştiut toate aceste amănunte dacă nu s-ar fi născut, pe acele meleaguri, marele Ioan Mihali de Apşa, diplomatul care ne-a lăsat drept moştenire, întregului popor român, „Diplomele maramureşene din secolul XIV şi XV”. Iar el este doar unul din marele număr al românilor adevăraţi care vin din acele locuri de poveste, unde, potrivit istoricului Nicolae Iorga, s-a născut limba română. La Mănăstirea din Peri, între 1434-1437, s-a făcut prima traducere în limba română, constând în cărţi bisericeşti.

Mai mult de 30.000 de români, cât arată statisticile oficiale

Pe acele meleaguri, de-a lungul regiunii Transcarpatia, se întinde un şirag de sate şi comune româneşti deosebite, cu specific maramureşean. Printre cele mai frumoase şi bogate localităţi din imediata apropiere a României, incluse în raionul Teaciv, corespondentul satului Teceu din România, se numără Apşa de Jos, Slatina, Strâmtura, Topcino, Bouţu Mare, Bouţu Mic, Podişor, Cărbuneşti. Localităţi tot atât de frumoase sunt incluse şi în raionul Rahiv (Rahău): Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Plăiuţ, Dobric etc.

În urma recensământului din Transcarpatia, efectuat în 2001, s-a stabilit că populaţia românească din regiune alcătuieşte un număr de peste 30.000 de locuitori. Nu sunt cunoscute datele unui alt recensământ, mai recent, însă, cu certitudine, numărul românilor din Maramureşul de peste Tisa este, în prezent, mult mai mare decât cel stabilit la recensământul din 2001. Dacă luăm în considerare faptul că principalele comune româneşti de peste Tisa, Slatina, Apşa de Jos, Apşa de Mijloc şi Biserica Albă, au fiecare cel puţin câte patru mii de locuitori, putem să ne convingem că în regiune sunt mult peste 30.000 de locuitori, aşa cum arătau datele din 2001.

În toate aceste localităţi, oamenii vorbesc, simt şi trăiesc româneşte. Maramureşenii de peste Tisa îşi cresc copilaşii doinindu-le în limba veche, maramureşeană, o limbă care, spre deosebire de alte localităţi româneşti din celelalte regiuni ale Ucrainei, unde acestea există, în Transcarpatia s-a păstrat foarte bine. Cu toate acestea, în ultimii ani, politica statului ucrainean este de aşa natură încât începe să se simtă reducerea semnificativă a libertăţii de exprimare în limba română, pentru comunitatea românească din întreaga Ucraină, dar şi pentru celelalte minorităţi din această ţară, cărora li se îngrădeşte, prin diferite mijloace, libertatea de a „trăi” în limba maternă.

Tradiţii şi cultură

Dar, cu toate acestea, românii de peste Tisa, aşa cum am spus şi mai sus, nu se dau bătuţi, încearcă să facă totul pentru a salva, chiar şi în vremuri mai dificile, ceea ce este esenţial existenţei unui popor – limba şi tradiţiile. De-a lungul anilor, nimeni nu a reuşit să le ia religia, cultura, limba. Biserici vechi, de lemn, veghează de sute de ani, de pe dealuri înalte, Apşele de Jos şi de Mijloc, Slatina, Biserica Albă şi toate cătunele mici de pe lângă acestea.

Cea mai veche biserică de lemn din Apşa de Mijloc veghează de pe dealul satului încă de la 1428. O alta bisericuţă construită pe deal poartă hramul Sfantului Nicolaie şi datează din anul 1776. Monumentele de patrimoniu construite în stil maramureşean sunt acum închise, însă asta nu înseamna ca aici credincioşii nu mai au lacăşe de cult deschise. Alte doua mari biserici au fost ridicate în sat, arhitectura fiind precum cea de la marile mănăstiri. Şi la Apşa de Jos există două biserici vechi – una este de la 1561, iar cealaltă datează din 1776. Este foarte important de menţionat că toate aceste biserici sunt trecute pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

În ceea ce priveşte viaţa culturală a românilor din Maramureşul de peste Tisa, se poate spune că aceasta nu prea există, iar cauza este faptul că nu primesc, practic, niciun sprijin. În cazul în care vor să organizeze vreo sărbătoare, vreun festival folcloric, aceştia pun mână de la mână şi, cu resurse mai puţine, încearcă să rezolve situaţia. Dar se întâmplă foarte rar să aibă loc astfel de acţiuni. De exemplu, în fiecare an, în luna mai, maramureşenii de peste Tisa organizează Festivalul Creaţiei Populare a Românilor din Transcarpatia, care, prin rotaţie, ajunge în fiecare localitate românească din zonă. La eveniment, sunt prezenţi locuitori ai tuturor satelor din apropiere, dar sunt invitate persoane şi din România, Republica Moldova sau alte ţări unde trăiesc români. Aceasta se întâmplă doar o dată pe an.

O problemă a românilor din Transcarpatia o constituie lipsa informaţiei în limba română, aceştia având doar două ziare care apar o dată pe lună şi care, din cauză că nu au fonduri, este foarte posibil să fie închise, în viitorul apropiat, lucru care s-a mai întâmplat şi în anii precedenţi. De asemenea, neimplicarea autorităţilor române în viaţa fraţilor din Maramureşul de Nord este, în primul rând, şi cauza pentru care nici oficialităţile din Ucraina nu iau măsuri favorabile comunităţii româneşti de acolo. Sperăm însă că mesajul românilor din Maramureşul istoric de peste Tisa va fi auzit, iar cei din Ţară vor începe să se implice în viaţa lor, pentru că numai aşa va reuşi reîntregirea neamului românesc, chiar şi fără restabilirea graniţelor, ceea ce, în vremurile noastre, este imposibil, cu toate că sunt voci la Kiev care susţin că România ar dori, chipurile, să-şi revendice unele teritorii.

Ţin să aduc mulţumiri doamnei Cristina Ţineghe, director al Direcţiei Judeţene Ilfov a Arhivelor Naţionale şi editor al volumului ,,Dezmembrarea Maramureşului istoric”, pentru tot sprijinul pe care mi l-a acordat în aflarea multor detalii referitoare la Maramureş şi pentru punerea la dispoziţie a revistei ,,Dosarele Istoriei”, publicaţie din care m-am documentat pentru realizarea acestui material.

Bibliografie selectivă:

1.Ţineghe, Cristina (editor) – Dezmembrarea Maramureşului Istoric, decizii politice, reacţii şi consemnări în mărturii contemporane (1919-1923), Ed. Centrul de Studii pentru Resurse Româneşti, Bucureşti, 2009.

2. Marina, Mihai – Maramureşenii, portrete şi medalioane, Ed. Dragoş Vodă, Cluj- Napoca, 1998.

3. Românii – psihologie, identitate spiritual şi destin. Semne’ 94, 1995

Sergiu DAN în Dincolo de Tisa

Aşa cum este scris în prefaţă, “Volumul oferă un material lingvistic bogat, extrem de preţios atât pentru cunoaşterea vorbirii românilor care locuiesc în teritoriile aflate în partea dreaptă a Tisei, cât şi pentru cercetările dialectologice sau pentru acelea privitoare la bilingvism (…) utilitatea publicarii acestei lucrări este indiscutabilă, date fiind bogăţia formelor mai putţn cunoscute în română literară actuală, numarul mare de sensuri speciale înregistrate, dar şi utilitatea culturală deosebită a muncii depuse de cei trei intelectuali maramureşeni”.

Eu, ca moroşan get-beget de prin părţile Maramureşului istoric, de pe Valea Vişeului mai exact, am descoperit cu drag, în acest dicţionar, cuvinte pe care le-am uitat şi de care mai uzitează doar ţăranii din satele “în care nu a intrat civilizaţia” (spun asta cu tot respectul cuvenit pentru tradiţiile străvechi).

Acest dicţionar este şi o sursă a limbii vorbite aici din vechi timpuri, fiind încă o dovadă certă că noi am fost şi suntem stăpânii acestor pământuri ancestrale.

Dicţionarul de faţă reprezintă o parte integrantă a istoriei şi tradiţiilor moroşenilor de pe ambele maluri ale Tisei, o garanţie (dacă se poate spune aşa) că “Numai Tisa ne desparte”.

Felicitări încă o dată Oamenilor prin grija cărora a apărut acest dicţionar şi mulţumiri, încă o dată, domnului Ioan Botoş pentru “îndămâna” făcută nouă prin donarea acestei mărturii a legăturii strânse dintre românii de pe ambele maluri ale Tisei, fraţi moroşeni.

Cum se zice pe la noi, “Dumnezău vă-mburde-n Rai!”

Bogdan de Vişeu de Maramureş

Asta avem în comun şi cei din graniţele României şi cei din afara lor, de dincolo de sârma ghimpată ce desparte fratele de frate: un neam şi-o limbă, cea românească.
Atunci când vom înţelege acest lucru, cu toţii, atunci vom fi cu adevărat liberi. Nu ne va păsa de graniţe, de sârma ghimpată, de fâşii de nisip, de râuri pe care nu avem voie să le trecem.
Atunci nu vor mai exista poduri („de flori”), nici drumuri, nici vamă, nici vameşi. Va exista doar familia românească, fraţi români care gândesc la fel, care simt şi trăiesc la fel; oriunde s-ar afla. Vor exista doar suflete care simt la fel.

Atunci când Moldovenii din „Republica” Moldova vor striga „Limba noastră e româna, nu moldoveneasca”, atunci când Secuii vor striga „Noi suntem Români, nu unguri”, atunci când Moroşenii de peste Tisa vor striga „Aici e casa noastră, Maramureş, România, nu Ucraina”, atunci când Bucovinenii din Ucraina vor striga „aici e casa lui Eminescu, Românul”, doar atunci vom fi cu adevărat liberi.

Atunci când religia va fi una singură, creştină, şi nu împărţită după bunul plac al cotropitorilor care au fost pe la noi, „în vizită de lucru” (adică noi lucram pentru ei şi ei luau roadele pământului, adunate cu sudoarea noastră, şi îşi făceau palate la naiba-n praznic şi ne dădeau lecţii de cum să fii civilizat, dar în sărăcie), doar atunci când va răsuna din toată România „Cred într-Unul Dumnezeu”, fără spirite şi duhuri, fără cruci făcute cruciş, doar atunci vom fi liberi, doar atunci îşi va întoarce Dumnezeu faţa către noi, fraţii de-un neam şi de-o limbă.
Asta trebuie să înţeleagă toţi românii: acesta este suişul pe Golgota, drumul către înviere, drumul către România Mare! Dacă înţelegem asta, pot să fie graniţe cu mii de garduri de sârmă ghimpată, ele vor fi deschise tot timpul pentru români, se vor da la o parte aşa cum Dumnezeu i-a îngăduit lui Moise să dea la o parte marea şi să treacă prin mijlocul ei spre libertate. Adevărata libertate o au acum doar martirii, Sfinţii noştri, strămoşii noştri canonizaţi sau nu, care şi-au dedicat şi / sau şi-au dat viaţa pentru tot ce înseamnă românesc.

Românii sunt creştini prin definiţie, însăşi ospitalitatea noastră fiind în concordanţă cu porunca „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, şi mai presus de toate iubeşte-L pe Dumnezeu! Să ne aducem aminte câţi dintre cotropitorii noştri nu au mâncat (iar urmaşii lor încă mănâncă) o pâine în casa noastră, România! Un popor mai tolerant şi mai iubitor de semeni ca şi românii nu există, garantat! Câţi dintre urmaşii cotropitorilor noştri nu au rămas aici, ivindu-se mai apoi căsătoriile interetnice, din care au rezultat cei care mănâncă aceeaşi pâine, bună, rea, aşa cum este?! Şi care acum tot români se cheamă că sunt. Martirii neamului nu s-au jertfit degeaba, s-au jertfit pe altarul pământului străbun ca noi să înţelegem un lucru: Noi suntem Români! Rumâni! Valahi! Volohi! Vlahi! Sau cum ne-or fi numind alte neamuri. Noi suntem Români! Cu sau fără voia lor! România este pretutindeni unde suntem acasă, unde pământul miroase a Român, unde iarba creşte Româneşte, unde Doina răsună pe munţi şi în văi, unde coconii strigă MAMĂ, unde lacrimile au gust de sare şi de aur, de grâu şi de struguri, de tristeţe şi de bucurie!
Nu suntem nici poporul ales, nici poporul respins. Suntem pur şi simplu Români!

„Înţelegeţi, neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!”

Mântuieşte, Doamne, şi miluieşte pe dreptcredinciosul tău popor!
Acum şi pururea în vecii vecilor!

Bogdan de Vişeu

Puţini ştiu că, în martie 1945, Comitetul Central sovietic de la Kiev a pus la cale încorporarea Maramureşului istoric la Ucraina subcarpatică comunistă. Comuniştii sovietici controlaţi de ucraineanul Hrusciov au încurajat acţiunile separatiste ale avocatului rutean Ion Odoviciuc din Sighet pentru a organiza o diversiune: o adunare generală în zonă, care să proclame unirea Maramureşului istoric cu URSS. Trupele maghiare care s-au retras din Maramureş au lăsat un vacuum politic de care au profitat sovieticii, ce blocau reinstaurarea administraţiei româneşti şi funcţionarea Comitetului Naţional Român.

Situaţia se agravează foarte grav şi în Maramureşul istoric, când un grup de ucrainieni conduşi de aventurierul Ion Odoviciuc proclamă la Sighet „unirea Maramureşului cu mama Ucraina Sovietică” şi Comitetul Naţional Român este alungat, instituindu se un Comitet Popular. Limba română a fost interzisă şi, paradoxal, pengo-ul unguresc este declarat monedă oficială. Primarul Borşei, legendarul Ştrifundă, adună ţăranii români revoltaţi şi iau cu asalt „manu militari” oraşul Sighet. S-au dat lupte cu morţi şi răniţi.

Românii, repliaţi în rezistenţa naţională în faţa unei ciudate coaliţii între comuniştii ruşi şi foştii hortyşti „convertiţi sub flamurile FND ului”. Ocazional şi temporar, românii au avut şi zone de auto administrare (Maramureş, Năsăud, Bistriţa), toate aparent limitate la luna ianuarie 1945. Puterea centrală de la Bucureşti a administrat şase judeţe (prin Prefecturi şi Jandarmerie) şi câteva instituţii (CFR, Poşta,…) pentru perioade cuprinse între câteva zile şi ceva peste o luna, persistenţa unor entităţi administrative româneşti (poştale) după 13 noiembrie 1944 fiind excepţională, dar documentată.

Au existat şi excepţii. Singurul judeţ din cele 11 în care administraţia militară rusească nu a putut fi instalată este Maramureşul. Oraşul Sighet a fost eliberat la data de 17 octombrie 1944 de către Armata 40 Sovietică. În aceeaşi zi comandantul sovietic a îndrumat pe unii dintre românii care suferiseră persecuţii în timpul administraţiei ungare, să preia administraţia locală, „până la venirea autorităţilor de la Bucureşti”, fiind organizat un Mare Sfat Naţional, cu delegaţi din partea fiecărei comune. Se constituie cu acea ocazie un Consiliu Naţional Român (C.N.R.), preşedinte fiind ales Dr. Ioan Bilţiu Dăncuş (ce primeşte şi delegaţie de primar al oraşului Sighet). C.N.R v a lua masuri de organizare democratică a întregului judeţ, sub conducerea prefectului dr. Petru Mihali şi va intra în scurt timp în divergenţă cu Consiliul Ruteno Maghiar din Maramureş. La 28 ianuarie 1945 aventurierul Ion Odoviciuc, şeful parchetului în C.N.R., proclama „unirea Maramureşului cu mama Ucraina Sovietică”, iar de a doua zi, 29 ianuarie 1945 administraţia locală este preluată de la români de către Comitetul Poporului din Sighet, propus de FND, condus de Odoviciuc ca prefect. Ca urmare primarul Bilţiu fuge şi se refugiază la Bucureşti. Ceilalţi români sunt arestaţi de I. Odoviciuc şi duşi la Ujgorod (vor fi eliberaţi de abia în octombrie 1945!). Insurecţia comunistă reuşise aşadar şi aici (pe filiera ucraineano maghiară), chiar dacă nu existau autorităţi militare sovietice de ocupaţie.

În 4 februarie 1945, Comitetul Poporului, condus de Odoviciuc, hotărăşte eliminarea limbii române ca limbă oficială, înlocuind o cu ce ucraineană. Se hotărăşte dizolvarea Comitetului Naţional Român. Paradoxal moneda locală rămâne cea a statului maghiar: pengõ.

La 5 martie 1945 este semnalat un atac nereuşit al românilor din comunele învecinate asupra Sighetului ucrainian, soldat cu morţi şi răniţi. Instalarea administraţiei româneşti centrale în Maramureş a avut loc oficial doar la 9 aprilie 1945 (în urma ordinului Mareşalului Stalin). În împrejurările create, Consiliul Naţional Român a hotărât ţinerea unei adunări a românilor la Sighet, pe data de 5 martie 1945. La Borşa, primarul Gavrilă Mihăilă Strifundă (reprezenta comuna, împreună cu preotul Eugen Botoş, în Consiliul Naţional Român) şi a îmbărbătat oamenii să plece în număr mare la Sighet. S-au adunat oameni pe traseu, circa 10.000, din comune. Oamenii lui Ion Odoviuciuc, îmbrăcaţi în uniforme sovietice, au tras în mulţime de pe malul Văii Izei. Au căzut multe victime. Totuşi, după această mişcare, sovieticii nu l mai sprijină pe Odoniuciuc, care fuge după 7 aprilie 1945 în Ucraina. Fostul primar Ştrifundă este arestat de securitate şi moare în 1961, în închisoarea Botoşani. La Conferinţa administrativă din 17 octombrie 1945, noul prefect al guvernului, Iulian Chitta afirma, pentru a combate zvonurile „alarmante” ce încă circulau cu privire la situaţia judeţului: „Maramureşul a fost încadrat definitiv în statul român, la Patria Mama”.

Istoriografia comunistă a evitat să vorbească despre încercarea marelui frate „prieten” comunist de a anexa Maramureşul istoric. Nici după 1990 nu s-a făcut mai nimic în amintirea eroicei lupte de menţinere a Maramureşului istoric în graniţele ţării de către legendarul primar Gavrilă Mihăilă Strifundă. Dacă nu ar fi fost acest primar „omul potrivit la locul potrivit” astăzi noi, românii, am fi mers cu paşaport la Sighet şi Săpânţa. Faptul că autorităţile locale şi naţionale nu comemorează şi nu-l cinstesc pe acest primar patriot, care a salvat de la ocupaţie o parte din trupul ţării, spune multe despre indiferenţă, uitare şi trădare la contemporani.

Ionuţ Ţene
Sursa: www.napocanews.ro