Amin !

 Ne tot plângem că nu ne e bine, că nu avem bani suficienţi, că vecinul se uită urât la noi când venim de la piaţă cu o plasă mai mare decât a lui, că şeful ne pune să lucrăm mai mult pe aceiaşi bani, că ne doare în spate de la poverile ce ne apasă. Şi, cu toate astea, nu facem nimic să ieşim din acest impas. Ne bucurăm că altcuiva îi e mai rău decât ne e nouă şi ne consolăm cu această situaţie; asta dacă nu chiar ne rugăm, vorba aia, „să moară capra vecinului”.

Nu ştiu ce ar spune duhovnicii noştri (aici vorbesc despre adevăraţii duhovnici ai României), că nu am avut onoarea să discut cu vreunul, dar, poate, în micimea mea, pot să intuiesc ce ne-ar spune, cu nimic diferit de ceea ce ne-a spus Iisus să facem: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Păi cum să ne iubim aproapele când nici măcar pe noi nu ne respectăm şi acceptăm, ca nişte boi (iertaţi comparaţia cam dură) jugul unei „vieţi” impuse de o mână de asupritori care n-au uitat de El ci, pur şi simplu prin acţiunile lor, îl neagă pe Dumnezeu şi tot ceea ce reprezintă.

Când preoţia a ajuns o meserie, nu o vocaţie, când tagma preoţească devine „asupritoare” în afara lăcaşelor de cult, când legea este atât de permisivă cu prozelitismul tocmai pentru că atitudinea unora dintre preoţi faţă de enoriaşi nu este una tocmai creştină, cum putem să mai ascultăm de cuvintele care ne spun să nu judecăm preoţii atâta timp cât unii trăiesc cu nevestele sau fiicele noastre, alţii ne „iubesc copiii”, iar alţii (cei mulţi) nu mai ştiu ce taxe să impună (mai rău ca organele statului) pentru îmbuibarea lor personală. Iar adevăraţii preoţi şi duhovnici sunt înfieraţi şi catalogaţi drept bătrâni nebuni, exilaţi să trăiască cu frica zilei de mâine.

Oamenii încep să îşi piardă speranţa într-o lume mai bună în loc să îşi piardă răbdarea şi să se revolte faţă de situaţia în care se complac. Aşteptăm totul de la ceilalţi dar noi nu suntem dispuşi să dăm nimic, nici măcar la schimb. Trăiască ignoranţa! Suntem campioni la „şi ce dacă? Dacă eu n-am păţit nimic, ce îmi pasă de celălalt?”. Nu ne gândim la ce ni se poate întâmpla ci, în cel mai bun caz, spunem „Domne fereşte.” Luptaţi-vă şi pentru aproapele vostru, nu doar pentru voi! Egoismul e la mare putere acum şi, fiind luat exemplu de la politicieni, acum e la modă şi printre oamenii simpli. De ce să ne rugăm pentru cei apropiaţi nouă (ce să mai zic de duşmani), când nici pentru noi nu ne mai rugăm decât în cazuri „speciale”? Cum să credem în Dumnezeu dacă nu mai avem încredere în cei de lângă noi? Cum putem pretinde iertare de la Dumnezeu când noi nu suntem în stare să-i iertăm nici măcar pe cei dragi? Cum să ne rugăm la Dumnezeu când nu mai ştim să spunem „te rog” sau „mulţumesc”?

Cum vine unul mai înstărit decât noi şi ne amăgeşte cu lucruri lumeşti, cum uităm de Dumnezeu şi de credinţă şi ne trădăm pe noi înşine. Ne vindem credinţa pe un pumn de metale sau de foi de plastic, nici măcar pe arginţi, ca Iuda. Uităm că orice plată are şi răsplată. Doar Dumnezeu nu uită. El doar iartă. Ceea ce nouă ne-a cam ieşit din obicei.

Miluieşte, Doamne, poporul tău şi binecuvintează moştenirea Ta

Ioan Dolha

„Cântări şi laude-nălţăm

Noi, Ţie Unuia

Primindu-L cu psalme şi ramuri

Plecaţi-vă neamuri,

Cântând Aleluia!

Christos a înviat din morţi,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o.

Lumina ducând-o

Celor din morminte!”

Mihai Eminescu

Citind aceste versuri scrise de Mihai Eminescu îmi dau seama că morţi suntem noi, iar morţii sunt de fapt mai vii (dacă viu suportă grade de comparaţie) decât noi.

Veţi fi spunând mulţi dintre domniile voastre că e blasfemie ceea ce spun eu aici şi că folosesc cuvinte „prea grele”. Oare? Ia gândiţi-vă puţin:

Câţi dintre dumneavoastră fugiţi după hrana de zi cu zi a trupului şi cât timp alocaţi zilnic sufletului? Când e ultima dată când aţi făcut o faptă bună (prin fapte bune nu înţeleg să fi dat 10 bani unui copil de ţigan cerşetor pe stradă sau să fi lăsat o gravidă să treacă pe trecerea de pietoni fără să o fi făcut una cu pământul), ci înţeleg ajutarea semenilor la greu, cu un sfat la timpul şi la locul lui, cu o rugăciune pentru aproapele vostru şi chiar pentru duşmanul vostru, aflaţi în suferinţă, cu o lumânare aprinsă pentru sufletul celor trecuţi în lumea drepţilor?

În lupta pentru supravieţuire uităm să ne îngrijim şi de suflet şi acordăm foarte multă (dacă nu chiar toată) atenţie celor lumeşti. Poate nu e momentul să luăm cuvânt cu cuvânt îndemnul lui Iisus Hristos „… vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă”, dar poate ar fi timpul să ne acceptăm crucea nu ca o povară ci ca pe un lucru firesc. Dacă acum e momentul? „Dacă Dumnezeu nu există şi eu cred, n-am pierdut nimic. Dar dacă El există şi eu nu cred, atunci am pierdut totul.” – Blaise Pascal

Nu vreau să pozez într-un creştin, ortodox, habotnic, care arată cu degetul, mai ales pentru că încerc să iau în serios cuvintele din Evanghelia după Matei „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.” ci doresc ca măcar acum, în apropierea Crăciunului, să ne îngrijim un pic mai mult şi de suflet. Acum (oare de ce lăsăm totul pentru ultima clipă?) mai mult decât oricând trebuie, imperativ, să ne iubim semenii mult mai mult decât ne iubim pe noi. Poate vreun „pisicolog” va fi spunând „uite şi la ăsta, e frustrat, nu îi place de el şi îndeamnă pe alţii să îl iubească”. Dacă iubindu-l pe celălalt mai mult ca pe mine mă aduce, fie şi cu o miime dintr-un milimetru, mai aproape de Dumnezeu, sau dacă altcineva mă iubeşte necondiţionat, atunci sunt un frustrat (că extremist am fost catalogat deja) – iertaţi-mi limbajul.

Având atâtea exemple, unele dintre ele aproape contemporane cu noi (vezi Sfinţii închisorilor comuniste), oare putem să ne îndoim că credinţa în Dumnezeu ne face mult mai puternici şi că, într-adevăr, în ultimă instanţă, ne putem hrăni doar cu credinţă? Eu am o vorbă, poate este corectă, poate nu: Minunile sunt făcute de Dumnezeu pentru cei necredincioşi care mai pot fi întorşi pe calea cea dreaptă. Credincioşii nu au nevoie de minuni, de dovezi din partea lui Dumnezeu, iar cei care se îndoiesc rămân tot timpul la întrebarea „a fi sau a nu fi”, aşa că ei nu au nici atât nevoie de dovezi.

Culmea, minunile se petrec, totuşi, zi de zi lângă noi, iar noi tot avem nevoie de dovezi?!? Căsătoria între o femeie şi un bărbat care se iubesc, naşterea unui copil şi prima dată când îl ţii în braţe, vizita părinţilor (a căror lipsă o simţim doar după ce nu mai sunt), acestea sunt minunile cu care ne binecuvântează Dumnezeu. Dar noi suntem prea orbi (iar vorbesc în pleonasme) sau prea grăbiţi să le vedem. Ne întoarcem faţa către Dumnezeu, pentru un timp foarte scurt în raport cu greşelile noastre, doar când suntem în suferinţă sau când vedem că altul a „luat-o în freză de la viaţă” şi atunci spunem „Doamne fereşte”, apoi mergem mai departe fără să ne uităm în urmă, fără să fi învăţat ceva.

Deunăzi am fost la o bisericuţă de lemn din Baia Mare, acolo unde vinerea se face rugăciunea Maslului şi am nimerit după terminarea slujbei, întâlnindu-mă cu preotul Florian Nechita pe care l-am întrebat ce mai face, el răspunzându-mi că se tot roagă. Eu l-am întrebat: dar se mai merită să te rogi în ziua de azi? Că toată lumea spune că degeaba te rogi. Degeaba posteşti, degeaba eşti preot, că şi aşa, acum, biserica a ajuns doar să „sugă” din buzunarul enoriaşilor, la fel ca statul, dacă nu mai rău, prostindu-i şi înşelându-i pe faţă, că e plin de „rugători”. Supărat şi obosit, m-a salutat, s-a întors cu spatele şi a plecat. Nu a înţeles că răspunsul pe care trebuia să mi-l dea era „Pentru sufletele oamenilor merită să te rogi necontenit, oricât de mult ai fi luat în derâdere şi oricât de mulţi duşmani s-ar ivi”. Nu a înţeles că întrebarea nu era una acuzatoare ci una din răspunsul căreia trebuia să se ivească iubirea, aceea propovăduită de Hristos. După ce a plecat, m-am întristat că întrebarea mea l-a supărat şi mi-am zis să scriu acest articol din care să îşi dea seama că mai sunt şi creştini care ştiu despre iubire şi care încearcă, măcar acum, în cel de-al doisprezecelea ceas, să-şi iubească aproapele.

Dedic (dacă se poate spune aşa) acest articol preoţilor pe care îi cunosc şi celor care cred că mă cunosc precum şi tuturor celor care ştiu sau vor să iubească.

Dumnezeu să ne călăuzească paşii către lumină.

Bogdan de Vişeu de Maramureş

În sfânta zi de duminică, comunitatea a hotărât să sărbătorească aşa cum se cuvine hramul Bisericii, cum de altfel o fac în ultimii 11 ani, aşa că Preotul Adrian Ieremi „de Ulmoasa” a invitat la biserică pe Preoţii Olimpiu Dan Blideran – Iconom Stavrofor (preot în parohia Livada Mică – Satu Mare) şi Ioan Daniel Filip – Sachelar (preot în parohia Sălniţa -Lăpuş) şi, împreună au săvârşit Sfânta rânduială Liturghiei.

Pe lângă comunitate, au fost prezenţi la slujbă:

-          din partea Consiliului Local delegatul sătesc “de Ulmoasa” Aurel Şomcutean;

-           din partea Primăriei Oraşului Tăuţii Măgherăuş domnul Viceprimar Daniel Mureşan;

-           iar un oaspete de seamă l-a reprezentat doamna Cavasi Antonia, fiica Preotului MIHALCA GAVRIL, cel care a construit în anul 1963 biserica de la Ulmoasa.

Predica de la final a fost rostită de către Preotul Iconom Stavrofor Olimpiu Dan Blideran şi prin învăţămintele cuvântate a reuşit să strângă pe obrajii celor prezenţi câteva lacrimi.

În Ulmoasa este o comunitate mică, frumoasă, cu oameni care cred în Dumnezeu, biserică, stat şi tradiţie, iar acest lucru se vede în statornicia de care dau dovadă de la începutul secolului am XIII-lea de când avem atestată documentar aceasta localitate. Deşi populaţia actuală este formată din populaţie adusă ca lucrători la pădure la sfârşitul secolului al XVIII ca să repopuleze teritoriul rămas “sterp” datorită vitregiilor vremurilor, totuşi “ulmosenii” şi-au păstrat “amprenta” naţională de atunci încoace. La sfârşitul mileniului al-II-lea şi-au înfăptuit şi ultimul “vis” acela de avea preot în biserica pe care o ridicaseră în plin regim comunist (1963) prin multă jertfelnicie.

Preotul ortodox Adrian Ieremi este liantul care îi ţine pe aceştia în comunitate, chiar dacă unii dintre ei au plecat în lume să îşi câştige traiul. Cu toate că se încearcă smintirea acestor creştini ortodocşi de către sectanţi prin prozelitism ilegal (oamenii legii din toată ţara se fac că nu văd acest lucru, mai ales că toleranţa la români e prea mare), preotul satului încearcă (şi, spun eu, a reuşit până acum) să îi convingă pe creştini că acum urmează calea cea bună şi că sectanţii le oferă doar bucurii trecătoare.

În mijlocul acestor creştini ne-am simţit cu toţii bine, fiind omeniţi cum se cuvine; ştiu asta pentru că am fo şi eu p-acolo.

Le mulţumim pentru onoarea pe care am avut-o de a participa la un EVENIMENT desprins parcă dint-o incursiune în timp de acum 100 de ani şi le dorim ca Bunul Dumnezeu să le dăruiască putere multă, statornicie în credinţă şi mântuire.

Doamne-ajută!

Bogdan de Vişeu de Maramureş

Măgoaja, Cluj, România

Nu pot începe să scriu acest articol fără a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru tot ce s-a întâmplat în preajma zilei de 14 august 2011 – prima zi a proiectului „Drumul lui Pintea”.

Împreună cu Georgiu Augustin, alături de soţia (Alex)Andra, noi, cei din Asociaţia „Eternul Maramureş”, ne-am propus să realizăm un proiect din suflet pentru suflete, proiect pentru care am fost luaţi în râs de cunoştinţe, dar şi de către unii pe care îi consideram prieteni. Doar că, aşa cum a spus şi Gusti, cine râde la urmă râde mai bine. Acest proiect presupune realizarea unui grup statuar şi postarea, mai apoi, a statuilor realizate, de-a lungul unui drum pe care, spune legenda, a „haiducit” Pintea Viteazu.

Având un ajutor nesperat din partea unui Român cu suflet, Aurel Ţiplea care, din Dragomireştii Maramureşului istoric ne-a asigurat PÂINEA şi COLACII pentru Parastas şi avându-i ca parteneri media pe cei din Grupul de presă AlCeRo şi Ziarul Naţiunea, respectiv (în ordinea numerelor de pe tricou) domnul Cezar Mihalache, redactor şef şi domnul Romeo Tarhon, redactor şef adjunct, alături de un grup serios şi inimos de membri şi simpatizanţi ai „Eternului Maramureş”, din Baia Mare şi Baia Sprie (adică de acolo pe unde o făcut Pintea „prăpăd”), însoţiţi de scriitorul Horia Muntenuş, duminică dimineaţa, pe la ora slujbei de la biserica ortodoxă din satul Măgoaja, ne-am îndreptat cu drapelele tricolore către locaşul păstorit în numele lui Dumnezeu de către preotul Gavril-Ioan Gretinuc.

Ajunşi la „beserică”, nu mică ne-a fost mirarea să vedem copii, tineri şi bătrâni în costume populare, oameni coborâţi parcă de pe pereţii muzeelor de artă populară neaoş Românească, oameni care cântau într-un glas Slavă lui Dumnezeu. Cu preot tânăr, oamenii nu au uitat ce înseamnă credinţa strămoşească şi tradiţiile. După un Te-Deum şi Parastas în memoria lui Grigore Cupşa Pintea, zis şi „Haiducu’ Pintea Viteazu”, ne-am îndreptat alături de săteni, cu mic cu mare, la bustul ce-l întruchipează pe Pintea, bust postat acum vreo douăzeci de ani de către Georgiu Augustin (Gusti) în mijlocul satului Măgoaja, în faţa Căminul Cultural din sat (acum doar o umbră revendicată de ploaie, vânt şi distrugere).

Aici, la statuia străjuită de un pluton de gardă de la Garnizoana Armatei Române – U.M. 01020 Dej, coordonat de dl. Maior Sorin Tarţa, preotul a ţinut o scurtă rugăciune şi a sfinţit bustul şi placa comemorativă făcute de Gusti, apoi, cum îi şade bine românului, s-au spus şi fo’ două vorbe.

După depunerea de coroane, aşa cum ne-am priceput noi mai bine, gestul fiind pornit din suflet, nu repetat sau învăţat, Gusti, cu mari emoţii, ne-a făcut o scurtă incursiune în istoria Pintii apoi, a mulţumit tuturor celor prezenţi alături de noi cu trup şi cu suflet. O scurtă cuvântare a fost ţinută şi de dl. Romeo Tarhon care nu a uitat să aducă aminte de ideea de Românitate şi ce presupune ea.

Mai pe urmă am avut parte de două scurte momente de suflet, respectiv câteva cântece „zise” cu sufletul de fraţii Ţigoan, Alex şi Relu alături de tatăl lor Ioan la acordeon, care ne-au (în)cântat „Balada lui Pintea”, „Cântec pentru tata” şi „Are mama doi feciori” precum şi Gabriel Cupşa, un descendent din neamul lui Pintea, cu chitara, care ne-a doinit câteva balade haiduceşti – „În umbra marelui URSS” (a celor de la Phoenix) şi „Amintire cu haiduci”.

„Să filmaţi şi căminu’ aiesta (n.n. cultural). Să-daţi la TeVeu. Să videţi şi să vadă şi alţii ce o rămas din el. Am făcut muncă volontară pă vremuri să îl ridicăm, noi, oamenii din sat, cărămidă cu cărămidă. Şî uite ce o ajuns, că nu mai interesază pă nime de el, tăt îi în paragină” mi-a spus cu lacrimi în ochi unul dintre bătrânii înţelepţi ai satului, înainte de a ne îndrepta către gospodăria gazdei noastre, familia Georgiu.

Odată ajunşi aici, după o rugăciune de mulţumire rostită de preotul satului, am gustat şi mâncat din ciorba şi din sarmalele de post, bucate gătite cu atâta drag şi gust de socăciţele ce au „sărit” să îşi ajute consătenii, pregătite la foc haiducesc. Am „pus ţara la cale” cu matriţele pe baza cărora se vor realiza statuile ce îl vor întruchipa pe Pintea şi lupta lui în diverse ipostaze, iar mai apoi ne-am „strâns” încetuc şi ne-am dus către casele noastre cu promisiunea de a ne revedea ori de câte ori va fi nevoie.

Acum, la sfârşitul acestui articol, eu, Bogdan Ţicală (că Gusti nu tare îndrăzneşte, nu că nu ar vrea, ci din respect faţă de consăteni), mulţumesc Primăriei şi Consiliului Local al comunei Chiuieşti (din care face parte şi satul Măgoaja) că, dacă nu ne-au ajutat cu nimic în realizarea acestui proiect, măcar nu ne-au încurcat (deşi a s-a încercat din partea domniilor lor, intenţie minimă de a ne încurca); tot să ne încurce a dorit şi şeful de Post al Poliţiei din Chiuieşti care, până la urmă, şi-a dat seama că ar fi făcut o gafă monumentală de ne-ar fi băgat beţe în roate. Nu de alta, da, aşa cum se spune şi la slujba căsătoriei, „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”, aici fiind vorba de unitatea celor ce au participat la demararea acestui proiect.

Încă o dată noi, Asociaţia „Eternul Maramureş”, mulţumim gazdei noastre, familia Georgiu din Măgoaja, socăciţelor (bucătăreselor) din Măgoaja, lui Aurel Ţiplea din Dragomireşti pentru tot ajutorul, precum şi domnilor „de la Bucureşti” Cezar Mihalache şi Romeo Tarhon de la Alcero, domnului Horia Muntenuş, membru al Uniunii Scriitorilor – filiala Cluj pentru prezenţa la această manifestare din suflet pentru suflete. Totodată îi mulţumesc şi soţiei mele, Cristina, membru fondator al „Eternului Maramureş”, pentru răbdarea şi sprijinul acordat în timpul pregătirii proiectului şi a proiectului propriu zis.

Semnează cu drag, respect şi frică de Dumnezeu, al dumneavoastră Bogdan Ţicală, de Vişeu de Maramureş, Preşedintele Asociaţiei „Eternul Maramureş”

Presedintele asociatiei este preotul Vasile Fodorut, Voichita Kozma – coordonator asistenta sociala, Andrei Sopco – asistentul social, Petru Popaila – administrator. Vasile Fodorut a precizat ca de-a lungul timpului asociatia a reusit sa identifice mai multe probleme sociale. Dintre acestea le amintim pe cele referitoare la persoanele varstnice, care se confrunta cu situatii de dependenta si traiesc la limita saraciei, cu venituri mici, insuficiente pentru a-si satisface nevoile zilnice, si la persoanele cu dizabilitati. Persoanele fara adapost constituie o alta problema, la ora actuala in municipiul Baia Mare fiind din ce in ce mai multe persoane aflate in aceasta dificultate, care nu au nici macar un acoperis deasupra capului.

“Odata identificate aceste probleme sociale, asociatia a considerat ca este nevoie de o largire a paletei de servicii sociale si este necesar sa isi dezvolte capacitatea de a furniza servicii sociale de calitate, pentru a acoperi macar o parte din aceste probleme. (…)Centrul Social Multifunctional al Asociatiei, se afla pe Bd. Republicii nr. 8 Baia Mare”, a spus parintele Vasile Fodorut.

Sursa: www.informatia-zilei.ro