Amin !

 Ne tot plângem că nu ne e bine, că nu avem bani suficienţi, că vecinul se uită urât la noi când venim de la piaţă cu o plasă mai mare decât a lui, că şeful ne pune să lucrăm mai mult pe aceiaşi bani, că ne doare în spate de la poverile ce ne apasă. Şi, cu toate astea, nu facem nimic să ieşim din acest impas. Ne bucurăm că altcuiva îi e mai rău decât ne e nouă şi ne consolăm cu această situaţie; asta dacă nu chiar ne rugăm, vorba aia, „să moară capra vecinului”.

Nu ştiu ce ar spune duhovnicii noştri (aici vorbesc despre adevăraţii duhovnici ai României), că nu am avut onoarea să discut cu vreunul, dar, poate, în micimea mea, pot să intuiesc ce ne-ar spune, cu nimic diferit de ceea ce ne-a spus Iisus să facem: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Păi cum să ne iubim aproapele când nici măcar pe noi nu ne respectăm şi acceptăm, ca nişte boi (iertaţi comparaţia cam dură) jugul unei „vieţi” impuse de o mână de asupritori care n-au uitat de El ci, pur şi simplu prin acţiunile lor, îl neagă pe Dumnezeu şi tot ceea ce reprezintă.

Când preoţia a ajuns o meserie, nu o vocaţie, când tagma preoţească devine „asupritoare” în afara lăcaşelor de cult, când legea este atât de permisivă cu prozelitismul tocmai pentru că atitudinea unora dintre preoţi faţă de enoriaşi nu este una tocmai creştină, cum putem să mai ascultăm de cuvintele care ne spun să nu judecăm preoţii atâta timp cât unii trăiesc cu nevestele sau fiicele noastre, alţii ne „iubesc copiii”, iar alţii (cei mulţi) nu mai ştiu ce taxe să impună (mai rău ca organele statului) pentru îmbuibarea lor personală. Iar adevăraţii preoţi şi duhovnici sunt înfieraţi şi catalogaţi drept bătrâni nebuni, exilaţi să trăiască cu frica zilei de mâine.

Oamenii încep să îşi piardă speranţa într-o lume mai bună în loc să îşi piardă răbdarea şi să se revolte faţă de situaţia în care se complac. Aşteptăm totul de la ceilalţi dar noi nu suntem dispuşi să dăm nimic, nici măcar la schimb. Trăiască ignoranţa! Suntem campioni la „şi ce dacă? Dacă eu n-am păţit nimic, ce îmi pasă de celălalt?”. Nu ne gândim la ce ni se poate întâmpla ci, în cel mai bun caz, spunem „Domne fereşte.” Luptaţi-vă şi pentru aproapele vostru, nu doar pentru voi! Egoismul e la mare putere acum şi, fiind luat exemplu de la politicieni, acum e la modă şi printre oamenii simpli. De ce să ne rugăm pentru cei apropiaţi nouă (ce să mai zic de duşmani), când nici pentru noi nu ne mai rugăm decât în cazuri „speciale”? Cum să credem în Dumnezeu dacă nu mai avem încredere în cei de lângă noi? Cum putem pretinde iertare de la Dumnezeu când noi nu suntem în stare să-i iertăm nici măcar pe cei dragi? Cum să ne rugăm la Dumnezeu când nu mai ştim să spunem „te rog” sau „mulţumesc”?

Cum vine unul mai înstărit decât noi şi ne amăgeşte cu lucruri lumeşti, cum uităm de Dumnezeu şi de credinţă şi ne trădăm pe noi înşine. Ne vindem credinţa pe un pumn de metale sau de foi de plastic, nici măcar pe arginţi, ca Iuda. Uităm că orice plată are şi răsplată. Doar Dumnezeu nu uită. El doar iartă. Ceea ce nouă ne-a cam ieşit din obicei.

Miluieşte, Doamne, poporul tău şi binecuvintează moştenirea Ta

Ioan Dolha

„Cântări şi laude-nălţăm

Noi, Ţie Unuia

Primindu-L cu psalme şi ramuri

Plecaţi-vă neamuri,

Cântând Aleluia!

Christos a înviat din morţi,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o.

Lumina ducând-o

Celor din morminte!”

Mihai Eminescu

Citind aceste versuri scrise de Mihai Eminescu îmi dau seama că morţi suntem noi, iar morţii sunt de fapt mai vii (dacă viu suportă grade de comparaţie) decât noi.

Veţi fi spunând mulţi dintre domniile voastre că e blasfemie ceea ce spun eu aici şi că folosesc cuvinte „prea grele”. Oare? Ia gândiţi-vă puţin:

Câţi dintre dumneavoastră fugiţi după hrana de zi cu zi a trupului şi cât timp alocaţi zilnic sufletului? Când e ultima dată când aţi făcut o faptă bună (prin fapte bune nu înţeleg să fi dat 10 bani unui copil de ţigan cerşetor pe stradă sau să fi lăsat o gravidă să treacă pe trecerea de pietoni fără să o fi făcut una cu pământul), ci înţeleg ajutarea semenilor la greu, cu un sfat la timpul şi la locul lui, cu o rugăciune pentru aproapele vostru şi chiar pentru duşmanul vostru, aflaţi în suferinţă, cu o lumânare aprinsă pentru sufletul celor trecuţi în lumea drepţilor?

În lupta pentru supravieţuire uităm să ne îngrijim şi de suflet şi acordăm foarte multă (dacă nu chiar toată) atenţie celor lumeşti. Poate nu e momentul să luăm cuvânt cu cuvânt îndemnul lui Iisus Hristos „… vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă”, dar poate ar fi timpul să ne acceptăm crucea nu ca o povară ci ca pe un lucru firesc. Dacă acum e momentul? „Dacă Dumnezeu nu există şi eu cred, n-am pierdut nimic. Dar dacă El există şi eu nu cred, atunci am pierdut totul.” – Blaise Pascal

Nu vreau să pozez într-un creştin, ortodox, habotnic, care arată cu degetul, mai ales pentru că încerc să iau în serios cuvintele din Evanghelia după Matei „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.” ci doresc ca măcar acum, în apropierea Crăciunului, să ne îngrijim un pic mai mult şi de suflet. Acum (oare de ce lăsăm totul pentru ultima clipă?) mai mult decât oricând trebuie, imperativ, să ne iubim semenii mult mai mult decât ne iubim pe noi. Poate vreun „pisicolog” va fi spunând „uite şi la ăsta, e frustrat, nu îi place de el şi îndeamnă pe alţii să îl iubească”. Dacă iubindu-l pe celălalt mai mult ca pe mine mă aduce, fie şi cu o miime dintr-un milimetru, mai aproape de Dumnezeu, sau dacă altcineva mă iubeşte necondiţionat, atunci sunt un frustrat (că extremist am fost catalogat deja) – iertaţi-mi limbajul.

Având atâtea exemple, unele dintre ele aproape contemporane cu noi (vezi Sfinţii închisorilor comuniste), oare putem să ne îndoim că credinţa în Dumnezeu ne face mult mai puternici şi că, într-adevăr, în ultimă instanţă, ne putem hrăni doar cu credinţă? Eu am o vorbă, poate este corectă, poate nu: Minunile sunt făcute de Dumnezeu pentru cei necredincioşi care mai pot fi întorşi pe calea cea dreaptă. Credincioşii nu au nevoie de minuni, de dovezi din partea lui Dumnezeu, iar cei care se îndoiesc rămân tot timpul la întrebarea „a fi sau a nu fi”, aşa că ei nu au nici atât nevoie de dovezi.

Culmea, minunile se petrec, totuşi, zi de zi lângă noi, iar noi tot avem nevoie de dovezi?!? Căsătoria între o femeie şi un bărbat care se iubesc, naşterea unui copil şi prima dată când îl ţii în braţe, vizita părinţilor (a căror lipsă o simţim doar după ce nu mai sunt), acestea sunt minunile cu care ne binecuvântează Dumnezeu. Dar noi suntem prea orbi (iar vorbesc în pleonasme) sau prea grăbiţi să le vedem. Ne întoarcem faţa către Dumnezeu, pentru un timp foarte scurt în raport cu greşelile noastre, doar când suntem în suferinţă sau când vedem că altul a „luat-o în freză de la viaţă” şi atunci spunem „Doamne fereşte”, apoi mergem mai departe fără să ne uităm în urmă, fără să fi învăţat ceva.

Deunăzi am fost la o bisericuţă de lemn din Baia Mare, acolo unde vinerea se face rugăciunea Maslului şi am nimerit după terminarea slujbei, întâlnindu-mă cu preotul Florian Nechita pe care l-am întrebat ce mai face, el răspunzându-mi că se tot roagă. Eu l-am întrebat: dar se mai merită să te rogi în ziua de azi? Că toată lumea spune că degeaba te rogi. Degeaba posteşti, degeaba eşti preot, că şi aşa, acum, biserica a ajuns doar să „sugă” din buzunarul enoriaşilor, la fel ca statul, dacă nu mai rău, prostindu-i şi înşelându-i pe faţă, că e plin de „rugători”. Supărat şi obosit, m-a salutat, s-a întors cu spatele şi a plecat. Nu a înţeles că răspunsul pe care trebuia să mi-l dea era „Pentru sufletele oamenilor merită să te rogi necontenit, oricât de mult ai fi luat în derâdere şi oricât de mulţi duşmani s-ar ivi”. Nu a înţeles că întrebarea nu era una acuzatoare ci una din răspunsul căreia trebuia să se ivească iubirea, aceea propovăduită de Hristos. După ce a plecat, m-am întristat că întrebarea mea l-a supărat şi mi-am zis să scriu acest articol din care să îşi dea seama că mai sunt şi creştini care ştiu despre iubire şi care încearcă, măcar acum, în cel de-al doisprezecelea ceas, să-şi iubească aproapele.

Dedic (dacă se poate spune aşa) acest articol preoţilor pe care îi cunosc şi celor care cred că mă cunosc precum şi tuturor celor care ştiu sau vor să iubească.

Dumnezeu să ne călăuzească paşii către lumină.

Bogdan de Vişeu de Maramureş

Un articol semnat de Nairdian

1.Postul şi rolul lui în viaţa credincioşilor

Postul este prima poruncă pe care a dat-o Dumnezeu omului pe când era încă în rai. El este: reţinerea totală sau parţială de la anumite alimente şi băuturi, pe un timp mai lung sau mai scurt, în scop religios-moral, “este una din pârghiile spirituale ale ceştinului, care, alături de rugăciune, ajută nu numai la înfrânarea poftelor şi pornirilor trupeşti şi sufleteşti, dar ajută prin exersare la îndumnezeirea trupului”[1]. Această reţinere de la mâncări şi băuturi trebuie însă însoţită şi de reţinerea de la gânduri, pofte, patimi şi fapte rele, ceea ce înseamnă că postul trupesc trebuie să fie însoţit de post sufletesc. Postul este de origine şi instituire divină, de aceea îl găsim practicat din vremuri stravechi, întâlnindu-l aproape în toate religiile şi la toate popoarele. După unii Sfinţi Părinţi ca: Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur, Grigorie de Dumnezeu-cvântătorul şi altii, el îşi are originea în rai, prin interzicerea dată de Dumnezeu protopărinţilor noştri de a mânca din pomul oprit: “A dat apoi Domnul Dumnezeu poruncă lui Adam şi a zis: din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”[2]Aici vedem porunca postului pe care nimeni nu poate să o nege, pentru că toţi trebuie să postim indiferent de vârstă, dar după puterea fiecăruia.

Postul a fost practicat în istorie de toţi oamenii sub diferite forme, dar în special de către evrei care aveau consemnate in Lege felul în care trebuiau să-l practice: “Şi nici pâine n-au mâncat, nici apă n-au băut. Atunci mi-a dat Domnul două table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu; pe acelea erau scrise toate cuvintele pe care vi le-a grăit Domnul pe munte, din mijlocul focului, în ziua adunării“[3];”Aceasta să fie pentru voi lege veşnică: în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii, să postiţi şi nici o muncă să nu faceţi, nici băştinaşul, nici străinul care s-a aşezat la voi. Caci în ziua aceasta se va face curăţirea , ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului şi curaţi veţi fi.. Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veşnică“ [4]

Dacă în Legea Veche postul avea prescripţiile lui, în Noul Testament, odată cu venirea Mântuitorului Hristos în lume, “la plinirea vremii”[5], Acesta este şi el împlinitor şi practicant al lui. Înainte de a-şi începe activitatea, Mântuitorul Hristos s-a retras în pustie, unde a postit 40 de zile şi 40 de nopti: “Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit.”[6] iar textul paralel zice acelaşi lucru: “Iar Iisus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie, timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Şi în aceste zile nu a mâncat nimic; şi, sfârşindu-se ele, a flămânzit.”[7]. El, Mântuitorul prin Însuşi exemplul Său desăvârşeşte postul prin practicarea lui într-un mod “normal” fără: cenuşă, saci sau supărare cum a fost practicat până atunci, apoi îl lasă prin intermediul discipolilor, ca modalitate de mărturisire a credinţei, sau ca mod de vieţuire, dar nu în ultimul rând ca armă tare: “Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.  Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.”[8], de asemenea recomandandu-l, alaturi de rugaciune, drept mijlocul cel mai eficace de a izgoni diavolii:”Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.”[9] ; “El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post.”[10]

După cum am spus mai înainte, primii practicanţi ai postului în forma aceasta nouă au fost Sfinşii Apostoli şi ucenicii lor, pregătindu-se totdeauna pentru misiuni importante prin post şi rugăciune : ”Atunci, postind şi rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece.”[11]. Postul era practicat obligatoriu şi înainte ca cineva să primească o Sfântă Taina, fie că era vorba de Sfântul Botez, de Sfânta Taină a Împărtăşaniei sau de cea a Hirotoniei iar apoi era obligatoriu neîntreruperea lui: ” Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră.”[12]

De asemenea au recomandat creştinilor practica postului ca obligaţie generală Canoanele 66 şi 69 aposttolice, precum şi o serie de norme fixate la sinoadele ecumenice canonul 89 sinodul VI-lea ecumenic.dintre anii:680-681; canoanele: 49, 50, 51 si 52 Laodiceea; canonul:1 Dionisie al Alexandriei; canoanul:15 Petru al Alexandriei; canoanele: 8 si 10 Timotei al Alexandriei, s.a..[13]  La toatea aceste canoane s-ar mai putea adăuga multe altele, dar, trebuie să menţionăm că toţi Sfinţii Părinţi nu uită însă să accentueze că postul trupesc fară cel sufletesc este lipsit de orice valoare morală. Dintre aceştia putem amintii pe Sfânţii: Irineu, Ieronim, Augustin, Epifanie, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, Grigorie de Nisa, Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul şi alţii.

La început n-au existat prescriptii precise si obligatorii cu privire la timpul, durata si severitatea postului, dar cu vremea, autoritatea bisericeasca a stabilit prescriptii si norme care reglementau timpul, durata si modul de a posti. Despre acestea avem dovezi mai multe din veacul al IV-lea.  Dar unele existau de mai înainte.

Conform Didahiei[14], zile de post pentru toti crestinii sunt miercurile si vinerile, iar canoanele 66 si 69 apostolice, Didascalia (cap. 21) si Constitutiile Apostolice (5, 13 si 15 alaturi de 7, 22 si 23) prescriu postul înainte de hirotonie, de botez si de împărtăşanie, înainte de Paşti şi în zilele de miercuri şi vineri. Dar nu în toate Bisericile postul era la fel de lung si de aspru. Calugăriţa spaniolă Etheria[15] notează în jurnalul ei (care datează din ultimul deceniu al veacului IV) că în acea vreme, la Ierusalim, postul dinaintea Paştilor era lăsat la libera voinţa a creştinilor, durata şi asprimea lui nefiind stabilită în acea vreme. Cu timpul însă, dispoziţiile bisericeşti care reglementau disciplina postului s-au înmulţit, oficializindu-se prin canoanele unor Sinoade ecumenice şi particulare, sau ale unor Sfinţi Părinţi, uniformizindu-se şi generalizandu-se între veacurile VII-IX în Biserica Ortodoxă.

2.Cu privire la durata postului.

a) Toate miercurile şi vinerile de peste an, vechimea postului în aceste zile fiind testată de mărturii din veacurile I-III [16] excepţie făcând cele în care este dezlegare (harţi) şi anume: miercurea şi vinerea din săptămâna luminată,miercurea şi vinerea din săptămâna de dupa Rusalii; miercurile şi vinerile dintre Naşterea Domnului şi Botezul Domnului; miercurea şi vinerea din săptămâna Vameşului şi Fariseului; miercurea şi vinerea din saptamana branzei, în care se dezleagă la lapte, brânză şi oua. Regimul postului în zilele de miercuri şi vineri e mai usor decât cel al Postului Patruzecimii.[17]

b) Ajunuri (posturi) de o zi pe an: Ajunul Botezului Domnului (5 ianuarie); Ajunarea din ziua tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august); Ajunarea din ziua Înalţării Sfintei Cruci (14 septembrie). Aceste zile de post au un regim mai sever.

c) Posturi mari:

- Postul Paştilor: s-a dat după postul de 40 de zile al Mântuitorului Iisus Hristos ţinut înainte de ieşirea Sa la propovăduire, ţine 7 săptămâni şi este cel mai sever post pe care-l are Biserica Ortodoxă.

- Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel: a fost instituit în amintirea lor şi ţine de la Duminica I-a după Pogorârea Duhului Sfânt şi până în ziua sărbătorii Sf. Apostoli Petru şi Pavel. El este mai uşor decât cel al Paresimilor.

- Postul Adormirii Maicii Doamnului: ţine de la 1-15 august.

- Postul Crăciunului: ţine în fiecare an de la 15 noiembrie până în 25 decembrie şi are 40 de zile de post.

3.Postul Naşterii Domnului.

Cele mai vechi mărturii despre acest post le avem din veacurile IV-V, de la Fericitul Augustin şi de la episcopul Romei Leon cel Mare. Dacă la început durata lui nu era pretutindeni la fel, la sinodul din Constantinopol de la 1166, ţinut sub patriarhul Luca Hrisoverghi, durata lui s-a stabilit la 40 de zile, anume de la 15 noiembrie până la 25 decembrie. Ultima lui zi, adica 24 decembrie, este zi de ajun (ajunul Crăciunului).

Acest Post al Crăciunului este singurul post al bucuriei dintre toate posturile existent, deoarece multele dezlegări la peşte, untdelemn şi vin, din sâmbete şi sărbătorile mai importante precum şi momentul de împlinire al lui, adica Naşterea Mântuitorului nu pot să aivă un alt efect decât tresărirea inimii în bucurie. Asteptarea noastră în acest Post al Bucuriei este asemenea Îngerilor din ceruri care au asistat şi au participar la acest eveniment foarte important din opera de mântuire a omului. Pregătirile care se fac pentru marea Sărbătoare a Crăciunului atât privitor la obiceiuri cât şi la pregătirile gospodăriei, precum şi la anumite sărbători din această perioadă, aduceau mult fast în pregătirea Crăciunului. Pentru comunitatea de până la începutul secolului al XX-lea, aceasta este perioada şezătorilor, întrucât, în nopţile lungi de iarna, era vreme destulă pentru lucrul de mână, dar şi pentru distracţii; aceasta era şi perioada când se cunoasteau flăcăii cu fetele, pentru a se căsători, după Bobotează. Dar datorită lipsei acelor nevoi economice şi culturale, pentru societatea românească de astăzi, acele vremuri au ajuns doar o amintire. Între cele mai cunoscute sărbători din acestă perioadă a Crăciunului amintesc:

- Filipii de toamnă (cunoscuţi şi ca Cilipi, Hilipi sau Pilipi), serbaţi în perioada de 12-23 noiembrie. Ei se spune ca erau “un fel de spirite supreme ale lupilor, (… ) cel mai mare si cel mai rău fiind Filipul cel Schiop sau Godinetul Schiop”[18]. De frica lui femeile nu dădeau gunoiul afară, ci îl strângeau după uşă, nu împungeau cu acul, ca să nu le ia lupul oile [19]. Lipeau gura sobei ca să se lege gura lupului, sau atârnau de lemnul coşului o secure, ca să fie ferite de pagube [20]. Se spunea că cine ţine Filipii ]şi apăra casa de foc, de şerpi, de strigoi şi stricăciuni, dar mai ales de pagubele provocate de lupi.

În ziua de azi, printre femeile bătrâne, Filipii abia mai păstrează amintirea sărbătoririi lor. E o sărbătoare populară, ţinând mai mult de credinţele vechi şi de frica de sfinţi.

-21 noiembrie Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, care a rămas vreme de 12 ani în Sfânta Sfintelor a templului iudaic, pentru ca apoi să fie logodită cu dreptul Iosif. În popor se spune că, în această zi, cerurile se deschid şi animalele vorbesc; se fac praznice pentru cei ce au suferit moarte năpraznică.

-Sfântul Andrei este sărbătorit în toate bisericile pe 30 noiembrie, prin sfinte slujbe rămâmând pe mai departe Ocrotitorul României, al fetelor fecioare, al drumeţilor şi nu în ultimul rând al usturoiului, “care avea multe proprietăţi în acele timpuri”.

-4 decembrie se ţine Sfânta Varvara (Barbara) izbăvitoarea de otravă, de bube şi păzitoarea lumii de Antihrist. Nu se opăresc rufe, nu se ţese, nu se coase în aceasta zi. Copiii nu au voie să mănânce boabe. Se spune ca mamele ii îmbărburează pe copii (le ung faţa cu miere, apoi ii spală cu apă în care au spălat icoana)[21].

-Sfântul Spiridon, Făcătorul de minuni (12 decembrie), fiind considerat tot un sfânt ce-i determină pe români să-i ţină sărbătoarea prin amintirea minunii săvârşită de acesta la sinod când strângând în mână o cărămidă ea s-a împărţit în: ţărână, apă şi foc. Aşa a explicat el Trinitatea pe înţelesul tuturor.

-Ignatul este în tradiţia creştină sărbătoarea Sfântului Ignatie Teoforul (20 decembrie). Acesta este potrivit tradiţiei creştine pruncul pe care l-a ţinut în braţe Mântuitorul Hristos când a zis:” de nu veţi fi ca pruncii nu veţi putea intra în Împărăţia cerurilor” . Martiriul său a fost apropriat de români sub forma ritualului de tăiere a porcului.

- Sfântul Ierarh Nicolae sărbătorit în fiecare an la 6 decembrie. A rămas obiceiul ca, în 5 decembrie, celor neascultători să li se dea o joardă în semn de avertisment.

4.Sfântul Ierarh Nicolae

Cu toţii să îl sărbătorim pe Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni, un mare părinte al Bisericii noastre. Sunt convins că toată lumea îl cunoaşte pe acest sfânt blajin şi darnic şi sunt convins, de asemenea, că cei mici se pregătesc în fiecare an aşa cum se cuvine pentru a aştepta sărbătoarea pe care noi românii o numim sărbătoarea lui Moş Nicolae. Cu toate că am depăşit de ceva vreme vârsta pură a copilăriei mă emoţionez de fiecare dată când ştiu că Moş Nicolae va veni şi îmi fac un examen de conştiinţă căutând să văd dacă moşul va fi mulţumit de mine în acest an, sau dacă el îmi va pune doar o jordiţă în pantofi ca pentru copiii cei neascultători. Şi de obicei, ca şi în dimineaţa zilei de 6 decembrie am plăcuta surpriză de a găsi ceva frumos. Copiii şi nu numai ei se simt atât de ocrotiţi când la puţină vreme înainte de venirea lui Moş Crăciun primesc aceste cadouri  “surpriză” de la Moş Nicolae.

Cu toţii cunoaştem tradiţia românească legată de această sărbătoare, dar oare câţi dintre noi cunoaştem cine a fost cu adevărat acest Sfânt Nicolae pe care îl sărbătorim astăzi.

În câteva rânduri am să încerc să vă prezint pe scurt viaţa acestui „astru” al bisericii dreptmaritoare.Acest Sfânt a lui Dumnezeu s-a născut în localitatea Patara din provincia Lichia (sau Licia), în partea de miazăzi a Asiei Mici, în anul 270. Părinţii săi: Teofan şi Nona, au fost oameni temători de Dumnezeu, l-au crescut pe fiul lor în duhul învăţăturii şi-a evlaviei creştine. De aceea de mic a cunoscut evlavia creştină, ducând o viaţă aleasă şi bineplăcută Lui Dumnezeu .După moartea părinţilor săi, le-a moştenit averea şi a început să facă fapte de milostenie, ajutând mulţi semeni ai săi care erau lipsiţi şi de cele trebuincioase.[22]

Veacul acela al erei creştine, veacul de aur al teologiei noastre, Biserica a fost păstorită de ierarhi vrednici, foarte învăţaţi şi cu multă dragoste faţă de credincioşi. În acest veac şi-au desfăşurat activitatea Sfântul Vasile cel Mare,  Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar înainte ca aceşti mari Sfinţi Părinţi să urce pe scaunele lor arhiereşti, în Mira Lichiei, poporul dreptcredincios a ales ca arhiereu pe Nicolae, viitorul Sfânt Nicolae. Nicolae, “învingător de popoare” după traducerea numelui lui în limba română s-a desăvârşit încă de foarte tânăr în toate lucrurile credinţei creştine atât în fapte bune cât şi în pregătire teologică. Tânărul Nicolae avea un unchi episcop care avea acelaşi nume. Acest episcop Nicolae, văzând pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune şi cu totul înstrăinându-se de lume, a sfătuit pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat de fiul lor ci l-au dăruit Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la Dânsul. Pentru că scrie în cărţile cele vechi despre dânşii, cum că fiind neroditori şi deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi şi cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce li l-a dăruit pe el.

Primind episcopul pe “tânărul bătrân”, după cum era considerat Nicolae, care avea înţelepciunea şi viaţa cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfinţite ale preoţiei, iar când a fost hirotonit, episcopul întorcându-se către poporul care era în biserică şi umplându-se de Duhul Sfânt, a proorocit zicând: “Iată, fraţilor, văd un nou soare răsărind marginilor pământului, arătându-se către cei întristaţi ca o milostivă mângâiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea bunei credinţe îi va aduce pe dânşii; apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor ce sunt în nevoi”. Această proorocire s-a împlinit mai pe urmă, precum vom arăta în cuvântul nostru. Astfel, el vieţuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească şi se arăta vrednic de cârmuirea Bisericii.

În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrând a merge în Palestina ca să se închine acolo Sfintelor Locuri, a încredinţat toată cârmuirea Bisericii nepotului său. Deci acesta, împlinind locul aceluia,  avea toată purtarea de grijă pentru rânduiala bisericilor, ca şi episcopul unchiul său. În acea vreme, părinţii fericitului, părăsind această viaţă vremelnică, s-au mutat la cea veşnică, iar Sfântul Nicolae, rămânând moştenitorul averii lor, a împărţit-o celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăţia ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulţirea ei, ci, lepădându-se de toate poftele lumeşti, se sârguia cu toată osârdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia: “Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu; către Tine sunt aruncat din pântecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu.” Deci mâna lui era întinsă către săraci, ca un râu cu apă multă ce curge cu îndestulare.

Sfântul Nicolae a păstorit cu foarte multă dragoste turma încredinţată lui şi pentru ca să înţelegem mai bine cum a făcut aceasta aş dori să vă povestesc unele episoade din viaţa acestuia. În oraşul în care se afla reşedinţa episcopală trăia o familie foarte bogată care din anumite pricini a sărăcit. După moartea mamei lor trei fete nemăritate au rămas numai cu tatăl lor şi se zbăteau într-o sărăcie cruntă. În acele vremuri o fată care dorea să se căsătorească şi să facă o partidă bună avea nevoie şi de o zestre pe măsură. Dar cum tatăl acestor fete nu le putea oferi absolut nimic el a vorbit cu cei care conduceau o casă deosebită în care femeile de moravuri uşoare puteau să supravieţuiască. Şi atunci ca şi astăzi femeile care erau nevoite să îşi vândă trupul pentru a trăi erau foarte rău văzute. Spre norocul tinerelor părintele Nicolae a aflat despre mârşăvia plănuită de acest tată. Însă n-a vrut să fie de faţă cu bărbatul acela, ca să-i spună despre cum dorea să îi facă bine, ci, în taină a cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Nevăzut de nimeni el a strecurat pe fereastra casei acestora trei legături mari cu galbeni, din care se putea face o zestre substanţială pentru orice tânără din oraş[23]. Pentru aceasta, a gândit a face aşa, nevăzut, după cuvântul lui Hristos: “Să nu ştie stânga ta, ce face dreapta ta”. Căci atât de mult fugea de slava omenească, încât chiar de acela căruia îi făcea bine se sârguia a se tăinui pe sine. În acest fel tinerele au fost salvate de la ruşinea prin care tatăl lor dorea să le adune zestrea de nuntă. Iată aici una din faptele cele multe ale milostivirii Sfântului Nicolae, ce s-a povestit ca să cunoască oricine cât era de milostiv către cei săraci. De s-ar fi povestit milele lui una câte una şi câte îndurări a arătat către cei săraci, pe câţi flămânzi a hrănit, pe câţi goi a îmbrăcat şi pe câţi a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.

După aceasta cuviosul părinte Nicolae a voit să meargă în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri şi a se închina acolo unde a umblat trupeşte Domnul nostru Iisus Hristos cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului şi neştiind ce avea să li se întâmple, Sfântul Nicolae, care era împreună cu dânşii, vedea mai bine că are să fie întuneric, vifor şi lovire de vânturi cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte a văzut pe vicleanul vrăjmaş intrând în corabie, vrând să o scufunde împreună cu oamenii. După aceea a năvălit asupra lor o furtună mare, fără veste şi ridicându-se un nor, s-a făcut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza morţii şi rugau pe Sfântul Nicolae să le ajute şi să-i izbăvească de nevoia cea fără de veste ce căzuse asupra lor zicând: “Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom cufunda în această adâncime şi vom pieri”. Iar el, zicându-le să îndrăznească şi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi fără îndoială să aştepte grabnică izbăvire, însuşi a început cu sârguinţă a se ruga către Domnul. Şi îndată s-a liniştit marea şi spaima s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecând necazul, s-au bucurat mult şi au mulţumit lui Dumnezeu şi plăcutului său, Sfîntului Nicolae, şi foarte mult se minunau de potolirea furtunii şi de scăparea din nevoii.

Zăbovind în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea să meargă în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Deci,  aflând o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă acasă. Aceştia au gândit însă să facă lucrul cu vicleşug, adică să îndrepte corabia lor în altă parte, nu spre Lichia. După ce s-a aşezat în corabie, plecând de la mal, Sfântul Nicolae a văzut că ei nu plutesc spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la picioarele corăbierilor şi-i ruga să îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebăgându-l în seamă, mergeau în partea unde gândeau ei, neştiind că Dumnezeu nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mâhnire. Deci, suflând un vifor împotrivă, a întors corabia în altă parte şi degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri îi îngrozea cu nevoia cea mai mare. Aşa Sfântul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de răutate, n-a făcut nici un rău acelor vrăjmaşi, nici nu s-a pornit spre mânie şi nici măcar vreun cuvânt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvântare i-a liberat în părţile lor.

Apoi el a mers în mănăstirea pe care o zidise moşul său, episcopul Patarelor şi pe care o numise Sfântul Sion. Acolo, Sfântul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraţilor. Aceştia cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi se foloseau de viaţa lui, cea întocmai cu a îngerilor şi urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său. Sfântul Nicolae se simţea foarte bine în această mănăstire şi se gândea să rămână acolo mai multă vreme. Dar sfântul, stând odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: “Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii de Mine încununat”. Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimântat şi cugeta întru sine: “Ce voieşte glasul acela şi ce cere Domnul de la el?” Şi iarăşi auzi glas, spunându-i: “Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu”[24]. Atunci Sfântul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsând liniştea, să meargă să slujească la mântuirea oamenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuţi, sau în altă parte. Dar, temându-se şi fugind de slava omenească cea deşartă, a gândit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaşte nimeni. Şi aşa a mers în Mira fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încât nimeni nu-l ştia.

În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira, Ioan arhiepiscopul şi mai întâi şezător pe scaun în toată ţara Lichiei. Atunci s-au adunat toţi episcopii ţării aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bărbaţi cinstiţi şi cu bună înţelegere, erau nedumeriţi între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniţi din râvnă dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omeneşti, ci al rânduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuşi Domnul să arate cine este vrednic să primească o treaptă ca aceasta şi să fie păstor peste toată Lichia. Toţi, ascultând acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sârguinţă şi cu post. Iar Domnul, făcând voia celor ce se tem de El şi ascultând rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrân, într-acest chip; stând el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte şi să stea lângă uşile bisericii şi să ia seama cine va intra mai înainte decît toţi în biserică, acela – zicea el – este îndemnat de Duhul Meu şi, luându-l cu cinste, să-l puneţi arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae. Această vedenie dumnezeiască având-o episcopul acela şi auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalţi episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală. Sfântul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decît toţi la biserică, pentru că avea obicei de se scula în miezul nopţii la rugăciune şi venea la începutul cântării utreniei, mai întâi decît toţi la biserică. Episcopul care a avut descoperirea referitoare la persoana viitorului arhiepiscop al oraşului era deja la uşa bisericii şi s-a bucurat mult când Sfântul Nicolae şi-a spus numele. El i-a spus Sfântului” Urmează-mă, fiule”. Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplându-se de mulţumire dumnezeiască şi de mângâiere duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii. Atunci când aflat de ce a fost prezentat în faţa episcopilor nu a vrut să primească cinstea de arhiepiscop însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Apoi, vrând a învăţa pe oile sale faptele cele bune, nu-şi mai ascundea viaţa sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi ştia viaţa, slujindu-I în taină.

Sfântul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice Apostolul: “Cu cuvântul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţia”[25]. Apoi era blând, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngâmfare. Hainele lui erau simple şi hrana pustnicească pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi şi aceea seara. Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultând nevoile celor ce veneau la dânsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mângâietor celor ce plângeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine.

Cu toate acestea, diavolul cel viclean a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgânii împăraţi ai Romei, Diocleţian şi Maximian. De la ei a ieşit atunci poruncă prin toată lumea ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi, cu chinuri, prin temniţe şi cu munci grele, apoi, în sfârşit, cu moarte silnică să fie pedepsiţi. Pentru că Sfântul Nicolae nu a respectat acest edict a fost prins de muncitorii păgâni şi băgat în temniţă, dimpreună cu mulţi creştini. Dar chiar şi în temniţă fiind Sfântul nu s-a lepădat de Hristos ci îi întărea pe toţi întru mărturisirea lui Hristos şi îi îndemna cu osârdie a pătimi pentru adevăr.

În urma libertăţii date creştinilor de către Constantin cel Mare şi cetatea Mirelor a primit iarăşi pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia şi fără sânge încununat. Dar în urma persecuţiilor sângeroase ale împăraţilor păgâni vrăşmaşul mântuirii neamului omenesc a găsit alte arme de luptă.

Pe atunci erau încă multe capişti idoleşti, în care poporul păgân slujea cu dragoste diavolească şi piereau mulţi oameni din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzându-se cu râvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiştile idoleşti, iar pe turma sa curăţind-o de necurăţiile diavoleşti. Sfântul Nicolae, luptându-se asupra duhurilor celor viclene, a venit şi asupra capiştei Artemidei, care fiind locaş al idolilor, era mare şi foarte împodobită. Pornirea sfântului era îndreptată mai mult asupra idolilor decât asupra necuratei capişti, pe care a dărâmat-o până la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o până la pământ; atunci duhurile cele viclene, neputând nicidecum răbda venirea sfântului, scoteau glasuri de plângere, strigând foarte tare, căci erau biruite şi izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaş Nicolae, arhiereul lui Hristos.

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrând să întărească învăţătura creştină, a poruncit să se ţină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo adunându-se Sfinţii Părinţi, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe Arie, rău cugetătorul şi semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste şi de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieştii şi apostoleştii Biserici. Atunci şi minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie şi împreună cu Sfinţii Părinţi a arătat dogmele credinţei celei drepte şi tuturor le-a făcut cunoscute cu adeverinţă. Despre dânsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzându-se cu râvnă dumnezeiască precum al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. Deşi iniţial fapta Sfântului Nicolae nu a fost prea bine văzută de către Sfinţii Părinţi el a fost iertat de către aceştia, dar, pedeapsa lui Constantin cel Mare a fost Închisoarea si privarea Sfântului de însemnurile arhiereşti . Dar cum socoteala lui Dumnezeu nu este ca cea a oamenilor, în noaptea aceea pe cand Sfântul Arhiereu Nicolae era în închisoare pentru îndrăzneala de al fi pălmuit pe Arie care-L nega pe Hristor ca Dumnezeu Adevărat, iată că minune mare se întâmplă: împăratul Constantin în vis vede greşala pe care o făcuse cu Sfântul şi o vede pe Maica Domnului cum vine de-i aduce Arhiereului lui Hristos şi-I pune la loc: mitra arhierească, omoforul şi Sfânta Evanghelie. Sculându-se împăratul a alergat la Arhiereul Nicolae şi acesta avea în tocmai darurile pe care le văzuse în vis în tocmai. Mai mult Sfântul îl iartă pentru greşala pe care o făcuse acesta.

 Întorcîndu-se Sfântul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducând pace, binecuvântare şi învăţătură sănătoasă la toată mulţimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorâtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă şi străină a tăiat-o din rădăcină la fel şi pe ereticii cei împietriţi şi nesimţitori, care îmbătrâniseră în răutate.

După întoarcerea sa de la soborul a toată Biserica Sfântul Nicolae a ajutat poporul cetăţii şi cu alte ocazii. Întâmplându-se în ţara Lichiei foamete mare şi cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrană, iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui neguţător din Italia, care umpluse o corabie cu grâu, vrând să meargă cu ea în altă ţară şi dându-i trei galbeni arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea Mira şi acolo să-şi vândă grâul cu preţ. Deşteptându-se neguţătorul din somn şi aflând în mâna sa trei galbeni, s-a înspăimântat, minunându-se de un vis ca acela. Pentru minunea aceea neguţătorul s-a arătat ascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit. El s-a pogorât în cetatea Mira şi a vândut grâul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea Sfântului Nicolae, ce i s-a făcut lui în somn. Iar cetăţenii, aflând mângâiere în acea foamete şi auzind cele istorisite, au dat slavă şi mulţumire lui Dumnezeu şi fericeau pe marele Arhiereu Nicolae, pe hrănitorul lor cel minunat.[26]

Altă dată au venit oarecari cetăţeni din Mira, care, plângând cu lacrimi şi căzând la picioarele sfântului, cereau ajutor pentru nişte oameni osândiţi fără de vină. Sfântul Nicolae a fost înduplecat şi a mers la locul execuţiei acelor oameni unde a văzut popor mult stând acolo şi pe cei trei bărbaţi osândiţi, având mîinile legate şi feţele acoperite şi plecate la pământ şi cu grumazii goi, aşteptând desăvârşita tăiere. Atunci a văzut pe călău scoţând sabia spre a-i ucide, arătându-se tulburat şi cu chip sălbatic, pentru care motiv acea privelişte era tuturor înfricoşată şi de plângere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburându-se în suflet, a intrat cu îndrăzneală prin popor şi, apucând sabia din mâna călăului, a aruncat-o la pământ, netemându-se de nimic, iar pe bărbaţi i-a dezlegat din legături. Astfel Sfântul Nicolae i-a salvat pe acei oameni. Şi multe alte lucruri vrednice de laudă a făcut Sfântul Nicolae ca mitropolit în Mira Lichiei.

Marele plăcut al lui Dumnezeu a vieţuit ani destui, strălucind în mijlocul cetăţii Mirelor cu dumnezeieştile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: “Ca un luceafăr de dimineaţă prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale şi ca soarele ce străluceşte asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lângă izvoarele apelor şi ca nişte mir de mult preţ, bine mirosind tuturor”. În adânci bătrîneţi, fiind plin de zile bune, şi-a dat datoria cea de obşte a firii omeneşti, bolind puţin cu trupul, apoi şi-a săvârşit bine viaţa sa vremelnică. Deci a fost petrecut cu bucurie şi cu psalmi la viaţa cea neîmbătrânită şi fericită, însoţindu-l sfinţii îngeri şi întâmpinându-l cetele sfinţilor. Lângă cinstitul lui trup adunându-se episcopi de prin toate cetăţile, în mulţime fără număr, l-au pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a şasea a lunii decembrie.Apoi se săvârşiră multe minuni de către sfintele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu. Pentru că a izvorît mir cu bună mireasmă din moaştele lui, cu care, ungându-se cei bolnavi, dobândeau sănătate. Din această pricină, de la marginile pământului alerga lumea la mormântul lui, căutând tămăduirea bolilor şi nu se lipseau de ceea ce căutau, căci toate neputinţele se vindecau cu acel sfânt mir care izvora din trupul lui, nu numai cele trupeşti, ci şi cele sufleteşti, iar duhurile cele viclene se îngrozeau, căci nu numai în viaţă, ci şi după moartea sa le biruia pe acelea, cum şi acum le biruieşte.

Biserica noastră Ortodoxă îl cinsteşte cu totul şi cu totul deosebit pe Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei.

Putem vedea acest lucru foarte clar de fiecare dată când privim un iconostas în biserici doar privind icoana dinspre miază-noapte; această cinste nu mai este dată decât Preacuratei Fecioare Maria şi sfântului a cărui viaţă am prezentat-o mai înainte. De acolo ne priveşte mereu Sfântul Nicolae.

Aceasta a fost viaţa Sfântului Nicolae, a lui Moş Nicolae pe care noi îl prăznuim în fiecare an la data de 6 decembrie, la jumătatea urcuşului duhovnicesc spre naşterea Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos.

În tradiţiile româneşti Mos Nicolae are atribuţii straine de statutul sau ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zăpadă care cade la începutul iernii, pazeşte Soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el spre tărâmurile de miazanoapte pentru a lăsa lumea fără lumina şi căldura, ajută văduvele, orfanii şi fetele sărace la măritat, este stăpânul apelor şi salvează de la înec corăbierii şi apără soldaţii pe timp de război.

Datorită iubirii de care a dat dovadă faţă de Dumnezeu, poporul nostru dreptmăritor îi citeşte acatistul la fiecare “umbră” de de încercare, fiind convinşi de faptul că Sfântul o ajute să scape cu bine. Şi fetele fecioare ajung adesea la icoana milostivului ierarh şi-I cer să le ajute ca să-şi găsească bărbaţi evlavioşi.

Aş dori ca în încheiere să folosesc stihul central din acatistul Sfântului Nicolae şi să spun împreună cu cei care au alcătuit acest imn spre slava Sfântului “Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!”[27]

În sfânta zi de duminică, comunitatea a hotărât să sărbătorească aşa cum se cuvine hramul Bisericii, cum de altfel o fac în ultimii 11 ani, aşa că Preotul Adrian Ieremi „de Ulmoasa” a invitat la biserică pe Preoţii Olimpiu Dan Blideran – Iconom Stavrofor (preot în parohia Livada Mică – Satu Mare) şi Ioan Daniel Filip – Sachelar (preot în parohia Sălniţa -Lăpuş) şi, împreună au săvârşit Sfânta rânduială Liturghiei.

Pe lângă comunitate, au fost prezenţi la slujbă:

-          din partea Consiliului Local delegatul sătesc “de Ulmoasa” Aurel Şomcutean;

-           din partea Primăriei Oraşului Tăuţii Măgherăuş domnul Viceprimar Daniel Mureşan;

-           iar un oaspete de seamă l-a reprezentat doamna Cavasi Antonia, fiica Preotului MIHALCA GAVRIL, cel care a construit în anul 1963 biserica de la Ulmoasa.

Predica de la final a fost rostită de către Preotul Iconom Stavrofor Olimpiu Dan Blideran şi prin învăţămintele cuvântate a reuşit să strângă pe obrajii celor prezenţi câteva lacrimi.

În Ulmoasa este o comunitate mică, frumoasă, cu oameni care cred în Dumnezeu, biserică, stat şi tradiţie, iar acest lucru se vede în statornicia de care dau dovadă de la începutul secolului am XIII-lea de când avem atestată documentar aceasta localitate. Deşi populaţia actuală este formată din populaţie adusă ca lucrători la pădure la sfârşitul secolului al XVIII ca să repopuleze teritoriul rămas “sterp” datorită vitregiilor vremurilor, totuşi “ulmosenii” şi-au păstrat “amprenta” naţională de atunci încoace. La sfârşitul mileniului al-II-lea şi-au înfăptuit şi ultimul “vis” acela de avea preot în biserica pe care o ridicaseră în plin regim comunist (1963) prin multă jertfelnicie.

Preotul ortodox Adrian Ieremi este liantul care îi ţine pe aceştia în comunitate, chiar dacă unii dintre ei au plecat în lume să îşi câştige traiul. Cu toate că se încearcă smintirea acestor creştini ortodocşi de către sectanţi prin prozelitism ilegal (oamenii legii din toată ţara se fac că nu văd acest lucru, mai ales că toleranţa la români e prea mare), preotul satului încearcă (şi, spun eu, a reuşit până acum) să îi convingă pe creştini că acum urmează calea cea bună şi că sectanţii le oferă doar bucurii trecătoare.

În mijlocul acestor creştini ne-am simţit cu toţii bine, fiind omeniţi cum se cuvine; ştiu asta pentru că am fo şi eu p-acolo.

Le mulţumim pentru onoarea pe care am avut-o de a participa la un EVENIMENT desprins parcă dint-o incursiune în timp de acum 100 de ani şi le dorim ca Bunul Dumnezeu să le dăruiască putere multă, statornicie în credinţă şi mântuire.

Doamne-ajută!

Bogdan de Vişeu de Maramureş

Ieri, 14 octombrie 2011, la 67 de ani de la masacru, un sobor de preoţi a oficiat o slujbă de pomenire la Bisericuţa de lemn cu hramul „Sf. Iosif Mărturisitorul”, aşa cum spunea un preot, un Sfânt, martir, reprezentativ pentru Maramureş, neamul românesc şi ortodoxie.

Au fost pomeniţi toţi cei 31 de martiri şi ne-am rugat pentru sufletele lor. Unul dintre cei 9 preoţi care au făcut posibilă slujba de pomenire a ţinut să ne aducă aminte, pe un ton înălţător, sacrificiul suprem al celor care au fost Martirii de la Moisei, morţi în slujba României şi a credinţei strămoşeşti.

Apoi, flancaţi de reprezentanţii Jandarmeriei române, noi, cei cărora nu ne e ruşine că suntem Români, am purces per pedes către Monumentul Ostaşului Român aflat în parcul municipal Baia Mare, aşa cum am spus că va fi, cu lumini în mâini, adică făclii şi candele aprinse. Nu au putut să lipsească din mâinile noastre Drapelul României şi steagurile a două asociaţii care au făcut posibil acest marş comemorativ: Asociaţia „Eternul Maramureş” şi Asociaţia Noua Dreaptă (filialele din Bistriţa-Năsăud, Cluj şi Maramureş).

Alături de noi au fost şi reprezentanţii Asociaţiei „Avram Iancu” – filiala Maramureş precum şi reprezentanţi ai presei locale, cărora le mulţumim pentru prezenţă.

Un fapt care ne-a bucurat nespus a fost prezenţa la Monumentul Ostaşului Român a Preotului Florian Nechita care, dealtfel, a mai fost alături de noi şi cu alte ocazii şi care se roagă, alături de noi, pentru neamul românesc.

La Monumentul Ostaşului Român, am rostit, stângaci, mai mult cu sufletul decât cu gândul, o scurtă cuvântare în care am amintit, aşa cum se cuvine, numele şi prenumele tuturor celor ce au fost masacraţi la Moisei, urmând apoi momentul depunerii unei coroane în numele Asociaţiei „Eternul Maramureş”.

Aşa cum am spus unui reprezentant al presei locale, acest marş a fost unul din suflet pentru suflete, apolitic şi nepolitizat, aşa cum stă bine acţiunilor comemorative creştine, drept urmare „imaginea” a fost ultimul lucru la care să ne gândim.

Ioan Andreica-Vivat, Simion Sabau, Ioan Sabau, Simion Pop, Vasile V. Curticapeanu, Vasile T.Curticapeanu şi Toader Blaga (toţi şapte din Vişeu de Mijloc, jud. Maramureş), Petru Bejan (din Faragau, jud. Mureş), Mihai Baciu (din Voivodeni, jud. Mureş), Lazar Buja (din Sângeorgiu de Mureş, jud. Mureş), Augustin Ghibutiu (din Voiniceni, jud. Mureş), Simion Gorea (din Milasel, jud. Bistriţa-Năsăud), Gheorghe Grad a Beloaiei (din Săcel, jud. Maramureş), Vasile Hosu şi Iacob Pelea, Vasile Poni (din Sântana de Mureş, jud. Mureş), Vasile Judecan (din Râciu, jud. Mureş), Vasile Oltean (din Berghia, jud. Mureş), Ioan Osorhean, Nicolae Sacui (ambii din Fizesu Gherlii, jud. Cluj), Ioan Pop, Vasile Savina, Mihai M.Radu, Mihai R.Radu (toţi patru din Voivodeni, jud. Mureş), Ştefan Pelea (din Bardesti, jud Mureş), Alexandru Raica (din Hartau, jud. Mureş), Ioan Strete (din Samartinu de Câmpie, jud. Mureş), Gheorghe Ştefan (din Sincai, jud. Mureş) şi Ştefan Tomoioaga (din Moisei, jud. Maramureş), Vasile Ivaşcu-Drăgan, Vasile Petean din Palatca – ultimii doi fiind supravieţuitorii masacrului.

În memoria lor am săvârşit cele ce se cuvin.

Dumnezeu să îi hodinească alături de cei drepţi!

Al dumneavoastră, Bogdan Ţicală de Vişeu de Maramureş de România

din anonimat

Faptele sunt simple: aflat în bufetul satului din Măgoaja, primarul PNL-ist (acum e PNL-ist, ca până acum a tot schimbat partidele ca pe şosete) s-a lăudat cu „lucrările sale la drumul către Rohia”, DN 18B sectorul Măgoaja – Rohia. Dacă până în data de 14 august 2011, dată la care împreună am înfăptuit parastasul lui Pintea în Măgoaja şi am demarat proiectul „Drumul lui Pintea”, era un drum de ţară, acum se lucrează la „asfaltare” (adică la lucrări de mântuială făcute pe foarte mulţi bani, cu şpăgile de rigoare, că doar urmează alegeri); primarul s-a lăudat că primăria face drumul ce trece peste un deal şi leagă Rohia de Măgoaja, în loc să spună că C.N. Drumuri Naţionale este contractantul lucrării, primăria ;i consiliul local Chiuieşti nefiind în stare să aloce fonduri pentru astfel de lucrări.

Omul care a făcut ceva pentru satul Măgoaja, adică a acordat respectul cuvenit celui care s-a născut în sat, haiducului Pintea Viteazu’, erou local, nu a putut să nu spună lucrurilor pe nume şi i-a răspuns, respectuos primarului, că „N-aţi făcut nimic în satu’ ăsta, pentru oameni. Tot ce aţi făcut de când sunteţi primar aţi făcut doar pentru cei din Chiuieşti. Până şi sărbătoarea în memoria lui Pintea aţi mutat-o în Chiuieşti, la o dată care nu are nici o legătură cu Pintea, iar Căminul Cultural din Măgoaja, unul dintre simbolurile localităţii, l-aţi lăsat în paragină.” Aşa cum am scris şi în articolul http://www.eternulmaramures.ro/2011/08/16/sfanta-maria-pentru-noi-roaga-te/ , oamenii satului sunt toţi întristaţi că nu se face nimic pentru Măgoaja.

Auzind acestea, „domnul” primar s-a înfuriat şi a început să îl lovească pe Augustin, acesta suportând cu stoicism loviturile, convins fiind că şi martirii acestei ţări au suferit pentru cauzele drepte şi plăcute lui Dumnezeu, în sfântă zi în care se prăznuieşte tăierea, pentru satisfacerea orgoliilor, a capului Sfântului Ioan Botezătorul; aceasta mai ales că primarul, aflând că noi demarăm proiectul „Drumul lui Pintea” în 14 august 2011, l-a ameninţat încă de pe atunci pe Augustin că dacă nu mută proiectul în ziua de 4 septembrie 2011 în comuna Chiuieşti îi arată el, primarul, lui Augustin, reiterând, dacă mai era nevoie, ura sectanţilor împotriva creştinilor adevăraţi.

Mai apoi, primarul bătăuş, tot el, a chemat reprezentanţii poliţiei din comuna Măgoaja, acuzând că nu poate să bea liniştit în bufet, din cauza lui Augustin Georgiu. Poliţiştii, aşa cum le şade bine, în loc să cerceteze fapta, au stat şi au asistat cum primarele îl jignea în continuare pe Augustin, iar cei aflaţi la acea oră în bufet tăceau şi nu spuneau nimic. Păi cum să nu se uite, dacă li s-au diminuat salariile, iar primarul le mai aruncă şi lor câte o „firimitură”.

Din păcate, spun sătenii, nu este la prima faptă de acest fel, primarul bătăuş fiind un recidivist în ce priveşte „corecţiile fizice” aplicate celor care spun lucrurilor pe faţă.

Întrucât „organele legii” nu s-au sesizat cu privire la fapta primarului bătăuş, vom face de această dată adrese către IPJ Cluj şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Dej, poate mai există în această ţară şi un pic de lege şi dreptate. De nu, asta e, suntem obişnuiţi ca jmecherilor să li se dea dreptate în defavoarea drepţilor.

Având în vedere că azi este o zi de sărbătoare creştină, ne rugăm la Sfântul Ioan Botezătorul să mijlocească la Bunul Dumnezeu ca dreptatea să iasă la iveală, iar păcătoşilor să li se ierte păcatele.

Iartă-l, Doamne, pe robul Tău, Mihuţ Gavril, că nu ştie ce face.

Articol scris din relatările lui Augustin Georgiu, iniţiatorul Proiectului cultural „Drumul lui Pintea” şi semnat de Bogdan Ţicală, Preşedintele Asociaţiei „Eternul Maramureş”

Măgoaja, Cluj, România

Nu pot începe să scriu acest articol fără a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru tot ce s-a întâmplat în preajma zilei de 14 august 2011 – prima zi a proiectului „Drumul lui Pintea”.

Împreună cu Georgiu Augustin, alături de soţia (Alex)Andra, noi, cei din Asociaţia „Eternul Maramureş”, ne-am propus să realizăm un proiect din suflet pentru suflete, proiect pentru care am fost luaţi în râs de cunoştinţe, dar şi de către unii pe care îi consideram prieteni. Doar că, aşa cum a spus şi Gusti, cine râde la urmă râde mai bine. Acest proiect presupune realizarea unui grup statuar şi postarea, mai apoi, a statuilor realizate, de-a lungul unui drum pe care, spune legenda, a „haiducit” Pintea Viteazu.

Având un ajutor nesperat din partea unui Român cu suflet, Aurel Ţiplea care, din Dragomireştii Maramureşului istoric ne-a asigurat PÂINEA şi COLACII pentru Parastas şi avându-i ca parteneri media pe cei din Grupul de presă AlCeRo şi Ziarul Naţiunea, respectiv (în ordinea numerelor de pe tricou) domnul Cezar Mihalache, redactor şef şi domnul Romeo Tarhon, redactor şef adjunct, alături de un grup serios şi inimos de membri şi simpatizanţi ai „Eternului Maramureş”, din Baia Mare şi Baia Sprie (adică de acolo pe unde o făcut Pintea „prăpăd”), însoţiţi de scriitorul Horia Muntenuş, duminică dimineaţa, pe la ora slujbei de la biserica ortodoxă din satul Măgoaja, ne-am îndreptat cu drapelele tricolore către locaşul păstorit în numele lui Dumnezeu de către preotul Gavril-Ioan Gretinuc.

Ajunşi la „beserică”, nu mică ne-a fost mirarea să vedem copii, tineri şi bătrâni în costume populare, oameni coborâţi parcă de pe pereţii muzeelor de artă populară neaoş Românească, oameni care cântau într-un glas Slavă lui Dumnezeu. Cu preot tânăr, oamenii nu au uitat ce înseamnă credinţa strămoşească şi tradiţiile. După un Te-Deum şi Parastas în memoria lui Grigore Cupşa Pintea, zis şi „Haiducu’ Pintea Viteazu”, ne-am îndreptat alături de săteni, cu mic cu mare, la bustul ce-l întruchipează pe Pintea, bust postat acum vreo douăzeci de ani de către Georgiu Augustin (Gusti) în mijlocul satului Măgoaja, în faţa Căminul Cultural din sat (acum doar o umbră revendicată de ploaie, vânt şi distrugere).

Aici, la statuia străjuită de un pluton de gardă de la Garnizoana Armatei Române – U.M. 01020 Dej, coordonat de dl. Maior Sorin Tarţa, preotul a ţinut o scurtă rugăciune şi a sfinţit bustul şi placa comemorativă făcute de Gusti, apoi, cum îi şade bine românului, s-au spus şi fo’ două vorbe.

După depunerea de coroane, aşa cum ne-am priceput noi mai bine, gestul fiind pornit din suflet, nu repetat sau învăţat, Gusti, cu mari emoţii, ne-a făcut o scurtă incursiune în istoria Pintii apoi, a mulţumit tuturor celor prezenţi alături de noi cu trup şi cu suflet. O scurtă cuvântare a fost ţinută şi de dl. Romeo Tarhon care nu a uitat să aducă aminte de ideea de Românitate şi ce presupune ea.

Mai pe urmă am avut parte de două scurte momente de suflet, respectiv câteva cântece „zise” cu sufletul de fraţii Ţigoan, Alex şi Relu alături de tatăl lor Ioan la acordeon, care ne-au (în)cântat „Balada lui Pintea”, „Cântec pentru tata” şi „Are mama doi feciori” precum şi Gabriel Cupşa, un descendent din neamul lui Pintea, cu chitara, care ne-a doinit câteva balade haiduceşti – „În umbra marelui URSS” (a celor de la Phoenix) şi „Amintire cu haiduci”.

„Să filmaţi şi căminu’ aiesta (n.n. cultural). Să-daţi la TeVeu. Să videţi şi să vadă şi alţii ce o rămas din el. Am făcut muncă volontară pă vremuri să îl ridicăm, noi, oamenii din sat, cărămidă cu cărămidă. Şî uite ce o ajuns, că nu mai interesază pă nime de el, tăt îi în paragină” mi-a spus cu lacrimi în ochi unul dintre bătrânii înţelepţi ai satului, înainte de a ne îndrepta către gospodăria gazdei noastre, familia Georgiu.

Odată ajunşi aici, după o rugăciune de mulţumire rostită de preotul satului, am gustat şi mâncat din ciorba şi din sarmalele de post, bucate gătite cu atâta drag şi gust de socăciţele ce au „sărit” să îşi ajute consătenii, pregătite la foc haiducesc. Am „pus ţara la cale” cu matriţele pe baza cărora se vor realiza statuile ce îl vor întruchipa pe Pintea şi lupta lui în diverse ipostaze, iar mai apoi ne-am „strâns” încetuc şi ne-am dus către casele noastre cu promisiunea de a ne revedea ori de câte ori va fi nevoie.

Acum, la sfârşitul acestui articol, eu, Bogdan Ţicală (că Gusti nu tare îndrăzneşte, nu că nu ar vrea, ci din respect faţă de consăteni), mulţumesc Primăriei şi Consiliului Local al comunei Chiuieşti (din care face parte şi satul Măgoaja) că, dacă nu ne-au ajutat cu nimic în realizarea acestui proiect, măcar nu ne-au încurcat (deşi a s-a încercat din partea domniilor lor, intenţie minimă de a ne încurca); tot să ne încurce a dorit şi şeful de Post al Poliţiei din Chiuieşti care, până la urmă, şi-a dat seama că ar fi făcut o gafă monumentală de ne-ar fi băgat beţe în roate. Nu de alta, da, aşa cum se spune şi la slujba căsătoriei, „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”, aici fiind vorba de unitatea celor ce au participat la demararea acestui proiect.

Încă o dată noi, Asociaţia „Eternul Maramureş”, mulţumim gazdei noastre, familia Georgiu din Măgoaja, socăciţelor (bucătăreselor) din Măgoaja, lui Aurel Ţiplea din Dragomireşti pentru tot ajutorul, precum şi domnilor „de la Bucureşti” Cezar Mihalache şi Romeo Tarhon de la Alcero, domnului Horia Muntenuş, membru al Uniunii Scriitorilor – filiala Cluj pentru prezenţa la această manifestare din suflet pentru suflete. Totodată îi mulţumesc şi soţiei mele, Cristina, membru fondator al „Eternului Maramureş”, pentru răbdarea şi sprijinul acordat în timpul pregătirii proiectului şi a proiectului propriu zis.

Semnează cu drag, respect şi frică de Dumnezeu, al dumneavoastră Bogdan Ţicală, de Vişeu de Maramureş, Preşedintele Asociaţiei „Eternul Maramureş”

Muntele, în Antichitate, simboliza în acelaşi timp centrul ăi axul universului iar celelalte elemente, cum sunt copacul coloana, stâlpul, săgeata, reunite într-o idee unică sunt definite de-a lungul unui ax ideal sau concret. Cum fiecare ţară îşi are propriul centru, păstrând proportiile, Ţara Maramureşului ar răspunde unei asemenea funcţii prin răspândirea pe teritoriul său geographic  a bisericilor unicat, construite din lemn. Mai mult, încă din vremurile străvechi, putem spune că în inima satului clopotniţa,turnul clopotniţă, turla azvârlită spre cer ,răspund aceleeaşi nevoi de ocrotire providenţială.

Multe din mânăstirile şi bisericile ortodoxe , um a fost lăcaşul de cult ortodox de la Barsana, au rezistat presiunilor  Bisericii Romei, de la mijlocul veacului al XVl-lea. Poate de aceea, civilizaţiile preelenice au considerat copacul , din care se construiau casele sau obiectele casnice sau de cult, centrul axial, consacrându-i un cult: dafinul lui Apollo, teiul în Germania, frasinul în Scandinavia, smochinul indian în India, bambusul în Japonia şi exemplele pot continua.

Pentru Maramureş, străbunii au ales două esenţe de copaci, pe care i-au considerat înfipţi în mijlocul universului lor: bradul şi stejarul.

Într-una dintre cele mai vechi vetre locuite neîntrerupt, descoperindu-se aici obiecte din epoca bronzului şi din perioada romană, atestată documentar din sec. al XI –lea, la IEUD, localitate declarată  monument istoric şi zonă protejată, se afla Biserica de lemn, Ieud Deal, construită din lemn de brad în sec.al XIV-lea. In această localitate aflată pe valea Izei se găseşte, aşadar, cea mai veche biserică de lemn din Romania (1364), după unii cercetători, cea mai veche construcţie din lemn din Europa (sec.XIV).  Dar ceea ce se consideră o descoperire preţioasă este” Codicele de la Ieud” din 1391, descoperit în podul bisericii , cel mai vechi document scris de mână în limba română cu caractere chirilice. Documentul se află acum la Biblioteca Academiei   Române. Biserica este amplasată în zona cea mai înaltă a localităţii iar  turla sa zveltă, înaltă de peste 30 de m,  scrutează zările.

În inima Maramureşului – sub crestele munţilor Igniş  şi Gutâi  - la Surdeşti, comuna Siseşti (10 km sud de Baia Sprie) a fost construită în sec.al XVIII-lea o biserică a cărei turlă atinge 54 de metri. Este  clasificată UNESCO. Mai sus de celebra biserică se află o casă veche  de secol XVII, tipica Ţării Chioarului. De asemenea, pe râul Cavnic se păstrează  valori vechi, ce ne amintesc de meşteşuguri străbune şi de tradiţii desfăşurate într-o magică ambianţă.

Cel mai frumos ansamblu monahal se afla la Bârsana, una din comunele mari ale Maramureşului, aşezată pe malul drept al râului Iza, la o distanţă de 20 de km de Sighetul Marmaţiei. Este o zonă protejată, comuna Bârsana fiind atestată documentar în 1326, când printr-o diplomă regele Carol Robert I de Anjou recunoaşte şi întăreşte în aceste locuri prezenţa  cneazului  Stanislau, numit şi fiul lui Bârsan.Vechiul lăcaş monahal din Bârsana(1720), inclus şi el în Patrimoniul UNESCO a însemnat o şcoală pentru preoţii satelor din zonă dar şi sursă de cărţi de cult româneşti, tiparite  şi aduse din Moldova sau Ţara Românească dar şi de icoane pictate în atelierele propri.

Ansamblul monahal construit din lemn, în tradiţie locală de meşteri din Bârsana , cuprinde poarta maramuresană, biserica, înaltă de 57 de metri, altar de vară, casa cu chilii, casa meşterilor şi mai nou,  muzeul ce aminteşte de cultura şi civilizaţia maramureşană. Prin strădania obştei mânăstirii,  cu câţiva ani în urmă, s -a ridicat un motel cu 20 de camere duble, administrat de măicuţe, unde sunt cazaţi oaspeţii mânăstirii. Aflată într-o zonă fascinantă prin peisajul panoramic, înconjurată de munţi , Mânăstirea Bârsana se înscrie pe harta ţării printre miracolele lumii.

Odată cu trecerea timpului se naşte tradiţia de a colecţiona, de a expune şi de a păstra totul ca într-un muzeu. Şi cum timpul lucrează în favoarea   muzeului – în Ţara Maramureşului, mereu printre tezaure – se vor afla slobozite spre cer, bisericile sale  de lemn, monumente UNESCO, unice în Europa.

Elisabeta Iosif

Sursa: http://www.ziarulnatiunea.ro

 l. V-am vorbit nu de mult despre faptul de a nu-L putea cunoaşte pe Dumnezeu, şi v-am vorbit pe cât se poate arătându-vă cu texte din Scriptură şi cu argumente raţionale că înţelegerea firii dumnezeieşti este cu totul de nepătruns chiar şi puterilor celor nevăzute, acelor puteri care duc o viaţă netrupească şi fericită. Cu toate acestea, noi, care ducem o viaţă uşuratică şi stricată, noi, care ne lăsăm robiţi de tot felul de păcate, căutăm să cunoaştem ceea ce este cu totul necunoscut chiar făpturilor nevăzute. Având ca temei al unei astfel de purtări buna părere ce o avem despre puterea noastră de judecată şi dorinţa de a afla slavă deşartă de la cei ce se-ncred în noi, nu ne mai gândim că firea noastră e mărginită, nici nu mai urmăm dumnezeieştii Scripturi şi Părinţilor, ci, târâţi ca de un şuvoi de apă de buna părere ce o avem despre noi, am căzut într-un păcat atât de mare. Dar iată, să vă vorbesc acum şi cele ce se cuvin despre anatemă; să vă arăt puterea acestui păcat, pe care nimeni nu-1 socoate păcat, ca să pun frâu prin aceasta gurilor celor neînfrânate şi să dau pe faţă boala celor care se folosesc, la întâmplare, de acest cuvânt. Viaţa noastră a ajuns într-atât de păcătoasă, încât, deşi suntem căzuţi atât de jos, nu ne mai dăm seama că suntem în cele mai mari păcate. S-au împlinit cu noi cuvintele prooroceşti: De la picioare până la cap, nimic… nu e neatins: răni, vânătăi, bube deschise; nici oblojeli, nici feşe, nici untdelemn, nimic care să le vindece . De unde să-mi încep vorba despre acest păcat? De la poruncile rânduite de Stăpânul nostru sau de la neştiinţa şi nepăsarea voastră? N-am să fiu oare luat în râs de unii, grăind astfel? N-am să par că mi-am ieşit din minţi? N-am să fiu oare acoperit de ocară, fiindcă am de gând să vorbesc de aceste lucruri pline de mâhnire şi vrednice de lacrimi? Dar ce-aş putea face? Sufăr, mi se sfâşie sufletul, mi se rupe inima de durere când văd atâta nepăsare, cum întrecem în nelegiuire pe iudei, şi în necredinţă, pe păgâni. Când ies în lume, văd oameni care n-au mintea luminată de dumnezeiasca Scriptură şi care nu cunosc câtuşi de puţin Scriptura – pe cele mai multe le trec sub tăcere, fiindu-mi ruşine să le spun -, oameni nesăbuiţi şi flecari, neînţelegând nici cele ce grăiesc, nici cele pentru care dau adeverire , ca unii care îndrăznesc să ne dea o învăţătură despre credinţă şi să aducă sub blestem ceea ce nu ştiu, încât cei străini de credinţa noastră ne iau în râs că nu suntem în stare să îngrijim de o bună vieţuire şi nici n-am fost învăţaţi să facem fapte bune.

 2. Vai, ce nenorocire! Că mulţi drepţi şi prooroci au dorit să vadă cele ce vedem noi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auzim, şi n-au auzit . Şi noi ne batem joc de ele! Luaţi aminte, rogu-vă, la cele auzite, ca nu cumva să cădem! Dacă porunca grăită prin îngeri s-a adeverit şi orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire, cum vom scăpa de pedeapsă noi, dacă vom fi nepăsători la o astfel de mântuire? Spune-mi: care-i lucrarea harului evanghelic? Pentru ce a venit Fiul lui Dumnezeu în trup? A venit oare ca să ne fim potrivnici unii altora? Învăţătura lui Hristos, întru totul mai desăvârşită decât Legea (veche), cere de la noi mai multă dragoste de oameni. În Legea veche se spune: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi! ; în Legea nouă însă, se spune să-ţi pui sufletul pentru aproapele tău . Ia aminte la Hristos grăind: Un om oarecare cobora din Ierusalim în Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, dezbrăcându-l pe el şi rănindu-l, s-au dus, lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături. Asemenea şi un levit, ajungând la acel loc şi văzându-l, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă de el şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin; şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el. Iar a doua zi, ieşind şi scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: „Poartă grijă de el şi, orice vei mai cheltui, când mă voi întoarce, îţi voi da ţie!” Deci care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: „Cel ce a făcut milă cu el.” Iar Iisus i-a zis lui: „Mergi de fă şi tu asemenea!” Iată, cât e de mirare! N-a numit “aproapele” nici pe preot, nici pe levit, ci pe cel dispreţuit de iudei potrivit învăţăturii lor, adică pe samarinean, pe cel străin, pe cel mult hulit. Numai pe el l-a numit “aproapele”, pentru că la el s-a găsit milă. Cuvintele acestea sunt ale Fiului lui Dumnezeu; iar pe acestea le-a împlinit cu fapte când a venit pe pământ, căci n-a murit numai pentru prieteni şi pentru ai Lui, ci şi pentru duşmani, pentru tirani, pentru înşelători, pentru cei ce L-au urât, pentru cei ce L-au răstignit, pe care-i ştia mai înainte de întemeierea lumii că aşa vor fi; i-a ştiut mai dinainte, şi totuşi i-a zidit într-Însul, fiind biruită preştiinţa de bunătate. Pentru aceştia Şi-a vărsat sângele Lui, pentru aceştia a primit junghiere. Că spune Domnul: Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu! Şi Pavel spune aceasta în epistola sa: Căci vrăjmaşi fiind, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său . Şi iarăşi, în Epistola către Evrei, spune că a gustat moartea pentru toţi oamenii . Aşadar, dacă Hristos a săvârşit aceste fapte, iar Biserica împlineşte pildele acestor fapte făcând în fiecare zi rugăciuni pentru toţi oamenii, cum îndrăzneşti tu să dai anatemei? Te întreb: Ce vrea să însemne cuvântul acesta pe care-l spui: Să fie anatema! ? Ştii oare ce spui? Îţi dai seama ce grăieşti? Cunoşti puterea acestui cuvânt? Vei găsi, într-adevăr, în Scriptura cea de Dumnezeu insuflată rostindu-se “anatema” peste Ierihon: Şi toată cetatea aceasta îi va fi anatema (va fi pusă deoparte) Domnului Dumnezeului tău . Şi până în ziua de azi este printre noi acest obicei, să se spună: “Cutare a făcut aceasta, a făcut anatemă (ofrandă) în acest loc”. Oare aceasta să fie anatema pe care tu o rosteşti? Nu! Căci prin această anatemă se înţelege o faptă bună, un dar făcut lui Dumnezeu. Tu însă ce vrei să spui când rosteşti: “anatema!”? Iată ce vrei să spui!: “Să fie dat diavolului, să nu mai aibă parte de mântuire, să ajungă străin de Hristos!”

 3. Cine eşti tu, de ţi-ai luat această stăpânire şi această mare putere? La ziua judecăţii, Fiul lui Dumnezeu va sta pe scaunul de judecată şi va pune oile de-a dreapta Sa, şi caprele de-a stânga . Pentru ce ţi-ai luat o râvnă atât de mare, cu care a fost învrednicită numai ceata Apostolilor şi cei care au fost, cu adevărat, după toată rânduiala, urmaşii lor, plini de har şi de putere? Aceştia, păzind cu toată luarea-aminte porunca lui Hristos, ca şi cum şi-ar fi scos ochiul cel drept , aşa alungau pe eretici din Biserică. Aceasta arată marea lor milă şi durere, căci se taie un mădular de seamă. Pentru aceea 1-a şi numit Hristos “ochiul cel drept”, pentru a arăta mila celor care-1 alungau pe cel potrivnic dreptei-credinţe. De aceea Apostolii şi urmaşii lor au fost şi în această privinţă, ca şi în toate faptele lor, cu multă luare-aminte: condamnau şi alungau ereziile, dar nu aduceau pe niciunul dintre eretici sub blestem. Se pare că Apostolul Pavel a fost silit numai în două împrejurări să rostească anatema; dar n-a dat anatemei pe cineva anume: o dată în Epistola către Corinteni, spunând: Dacă cineva nu-L iubeşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, să fie anatema! , şi altă dată în Epistola către Galateni: Dacă cineva vă propovăduieşte altceva decât ceea ce aţi primit, să fie anatema! Cu ce te-mpotriveşti? Ceea ce nimeni din cei ce au primit această putere n-a făcut şi nici n-a îndrăznit să facă, aceea îndrăzneşti să faci tu, lucrând împotriva tainei iconomiei întrupării şi a pătimirii mântuitoare a Domnului şi luând-o înaintea judecăţii Împăratului? Vreţi să aflaţi ce a grăit un sfânt, unul de mai înainte de noi, un urmaş al Apostolilor, care a fost învrednicit şi de mucenicie? Acest sfânt, ca să arate cât de greu este cuvântul: “Să fie anatema!”, s-a folosit pentru aceasta de o pildă. “După cum un om de rând care se îmbracă în purpură împărătească – spune el – este ucis ca uzurpator, şi el, şi cei ce l-au ajutat, tot astfel şi cei ce, slujindu-se de poruncile Domnului aduc sub blestemul Bisericii pe un om, aduc asupra lor cea mai mare pierzanie, pentru că răpesc dreptul de judecător al Fiului”. Socotiţi oare că este o faptă fără însemnătate a osândi pe cineva cu o astfel de sentinţă, înainte de vremea judecăţii şi înainte de Judecător? Cuvântul acesta, anatema, prin înţelesul pe care-l are, ne separă cu totul de Hristos. Dar oamenii, care sunt într-atât de păcătoşi, ce-şi spun? “Acela este un eretic, spun ei, în el îşi are sălaş diavolul, grăieşte nedreptate împotriva lui Dumnezeu, iar prin cuvintele lui ademenitoare şi prin înşelăciunea lui deşartă a dus pe mulţi în prăpastia pierzaniei. Pentru aceasta a fost izgonit de Sfinţii Părinţi dascălul lui, care a tăiat din trupul Bisericii”, înţelegând prin aceasta fie pe Paulin , fie pe Apolinarie . Apostolul spune: Să dea învăţătură, certând cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, ca doar le va da lor Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului, şi ei să scape din cursa diavolului, de care sunt prinşi pentru a-i face voia . Întinde mreaja dragostei nu ca să cadă cel neputincios, ci, dimpotrivă, ca să se vindece! Arată că din toată inima ta vrei să faci ca binele (pe care l-ai primit tu) să fie binele tuturora! Aruncă undiţa cea plăcută a dragostei, şi astfel, cercetând cu ea cele ascunse, scoate din prăpastia pierzării pe cel pe care îl îneacă gândurile sale. Păruta lui învăţătură bună vine sau din prejudecată, sau din neştiinţă. Arată-i că învăţătura lui e străină de învăţătura încredinţată de Hristos Sfinţilor Apostoli. Iar dacă omul care s-a abătut din calea cea dreaptă va voi să primească sfatul tău, el, după cuvântul proorocului, cu viaţă va vieţui , iar tu îţi vei izbăvi sufletul tău. Dar dacă nu vrea, ci stăruie în îndărătnicia lui, tu, ca să nu te acoperi de vină, mărturiseşte-ţi numai credinţa ta, cu îndelungă răbdare şi bunătate, ca să nu-ţi ceară Judecătorul din mâna ta sufletul lui. Nu fi cu ură, nu-i întoarce spatele, nu-1 prigoni! Dimpotrivă, arată-i dragoste curată şi adevărată. Câştigă-i dragostea! De n-ai avea alt folos, acesta este marele folos, acesta-i marele câştig, că vă iubiţi unul pe altul, că aţi învăţat să fiţi ucenici ai lui Hristos. Căci spune Hristos: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea dragoste unii faţă de alţii! Apostolul a arătat că, dacă nu e dragoste, nimic nu foloseşte: nici cunoaşterea tainelor dumnezeieşti, nici credinţa, ori darul proorociei, ori sărăcia de bună voie, nici mucenicia pentru Hristos. Că spune Apostolul: De-aş avea toate tainele şi toată ştiinţa şi credinţă încât să mut şi munţii, dar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Şi de-aş grăi în limbi îngereşti şi de-aş împărţi toată avuţia mea şi de-aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Dragostea îndelung rabdă, nu se semeţeşte, nu caută ale sale, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă .

 4. Nimeni dintre voi, mult iubiţilor, n-a avut atâta dragoste pentru Hristos câtă a avut sfântul suflet al lui Pavel! Nimeni dintre oameni, afară numai de el, n-a fost cu îndrăznire a rosti asemenea cuvinte; îi ardea sufletul spunând: Împlinesc lipsurile necazurilor lui Hristos în trupul meu ; şi: Că aş fi dorit eu însumi a fi anatema de la Hristos pentru fraţii mei! ; şi iarăşi: Cine este slab şi eu să nu fiu slab? A avut atâta dragoste pentru Hristos! Cu toate acestea, n-a ocărât pe nimeni, n-a silit pe nimeni, n-a dat anatemei pe nimeni. De-ar fi făcut aceasta, n-ar fi adus lui Dumnezeu atât de multe neamuri şi atâtea cetăţi întregi! Dimpotrivă, făcea acestea vorbind frumos, rugând, îndemnând, deşi era umilit, lovit, pălmuit şi luat în râs de toţi. Astfel, când s-a dus la atenieni şi i-a aflat pe toţi închinători la idoli, nu i-a ocărât spunându-le: “Sunteţi nişte atei şi cu totul necredincioşi!”, nu le-a spus: “Pe toate lucrurile voastre le socotiţi dumnezei, şi numai de singurul Dumnezeu vă lepădaţi, de Stăpânul şi Ziditorul întregii lumi!” – Dar ce le-a spus? – Iată! Trecând şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: “Dumnezeului necunoscut”. Ei bine. Cel pe Care voi necunoscându-L Îl cinstiţi, pe Acela vi-L vestesc eu vouă! Ce lucru minunat! Ce inimă de părinte! A spus că elinii erau evlavioşi , cu toate că se închinau la idoli, cu toate că erau necredincioşi! – Pentru ce? – Pentru că îndeplineau toate îndatoririle religiei lor ca nişte oameni evlavioşi, socotind că cinstesc pe Dumnezeu, fiind încredinţaţi de aceasta. Rogu-vă dar pe voi toţi să fiţi următori lui Pavel, şi eu împreună cu voi! Dacă Domnul, Care cunoaşte mai dinainte gândul şi voinţa fiecăruia, Care ştie mai dinainte rostul fiecăruia dintre noi, a făcut aceasta, spre a revărsa asupra noastră darurile şi dărnicia Sa – căci Dumnezeu nu ne-a zidit spre rele – învrednicindu-ne astfel de bunătăţile cele de obşte, pentru că vrea ca toţi să fim următori ai Lui, pentru ce tu lucrezi împotrivă, tu, care te duci la Biserică spre a săvârşi jertfa Fiului lui Dumnezeu? Nu ştiţi oare că Hristos n-a zdrobit trestia frântă şi n-a stins feştila ce fumegă ? – Dar ce înţeles au aceste cuvinte? – Ia aminte! Hristos n-a alungat pe Iuda şi pe cei ce au căzut la fel cu el, până ce fiecare dintre ei nu s-a răzleţit singur şi nu s-a dat cu totul rătăcirii. Nu facem noi oare rugăciuni pentru neştiinţa poporului? Nu ni s-a poruncit oare să ne rugăm pentru duşmani, pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne prigonesc? Iată, eu îmi împlinesc slujba mea! Iată, rogu-vă, hirotonia nu dă putere de stăpân, nu înalţă, nu duce la tiranie. Toţi am luat acelaşi Duh, toţi am fost chemaţi la înfiere întru El; iar pe cei pe care Tatăl i-a încercat, pe aceia i-a învrednicit să slujească, după stăpânirea rânduită lor, fraţilor lor. Împlinindu-mi dar slujba, cu stăruinţă vă rog să vă depărtaţi de un păcat aşa de mare. Cel pe care vrei să-1 aduci sub blestem este sau viu şi în viaţa aceasta muritoare, sau mort. Dacă este încă în viaţa de aici, păcătuieşti de vrei să ţii departe de Hristos pe un om care se poate întoarce, care se poate schimba din rău în bine; iar dacă e mort, păcătuieşti cu mult mai mult. – Pentru ce? – Pentru că Pentru Domnul său stă sau cade , pentru că nu mai este sub stăpânire omenească. Şi e primejdios să judeci asupra a ceea ce este ascuns şi păstrat Judecătorului veacurilor, singurul Care ştie şi măsura cunoştinţei, şi mărimea credinţei. Spune-mi, rogu-te: de unde vom şti cu ce cuvinte se va învinovăţi sau se va apăra acela în ziua când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor? Cu adevărat, cât sunt de necercetate căile Lui şi cât de nepătrunse judecăţile Lui! Că cine a cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui? Poate că nimeni dintre noi, prea iubiţilor, nu se mai gândeşte că am fost învredniciţi primind înnoire a vieţii prin harul Sfântului Botez! Poate că nimeni nu vrea să mai ştie că are să fie o judecată viitoare! Dar pentru ce aduc vorba eu de judecata viitoare? Nu vrem să mai ştim nici că vom muri şi că vom ieşi din trup, şi aceasta numai din pricina nebuniei ce ne face robi ai lumii acesteia! Staţi departe, rogu-vă, de un păcat atât de mare! Iată, spun şi mărturisesc înaintea lui Dumnezeu şi înaintea aleşilor Lui îngeri, că păcatul acesta are să ne fie în ziua judecăţii pricină de mare chin şi de foc nestins. Dacă în pilda celor zece fecioare, au fost izgonite din cămara cea de nuntă, din pricina împietririi inimii lor, fecioarele care duseseră o viaţă strălucită şi plină de credinţă, fiindcă Stăpânul a toate văzuse faptele lor, cum vom putea fi învredniciţi de mântuire noi, care trăim fără nicio grijă şi ne purtăm fără milă cu aproapele nostru? De aceea, rogu-vă, să nu ascultaţi cu nepăsare astfel de cuvinte! Negreşit, trebuie să anatemizăm învăţăturile eretice, cele potrivnice învăţăturilor primite de noi, să condamnăm învăţăturile lipsite de credinţă, dar să cruţăm cu toată grija pe oameni şi să ne rugăm pentru mântuirea lor! Facă Dumnezeu ca noi toţi să fim stăpâniţi de dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, să împlinim lucrarea poruncilor Domnului nostru, ca în ziua învierii să întâmpinăm pe Mirele Ceresc cu fapte de milă şi cu candelele aprinse, aducându-I Lui întru slavă cât mai mulţi oameni, care au primit folos de pe urma inimii noastre bune, cu harul şi cu iubirea de oameni a Unuia Născut Fiul lui Dumnezeu, cu Care Tatălui slavă, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Din OMILII LA SĂRACUL LAZĂR. DESPRE SOARTĂ ŞI PROVIDENŢĂ. DESPRE RUGĂCIUNE. DESPRE VIEŢUREA DUPĂ DUMNEZEU

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE AL BOR 2005

 Sursa: www.IoanGuradeAur.ro

Localitatea Coruia se află în Ţara Chioarului şi aparţine administrativ de comuna Săcălăşeni. Aici există o biserică din lemn înscrisă pe lista monumentelor istorice, care datează oficial din anul 1794. Lăcaşul poartă un hram, unic cel puţin la nivel de Maramureş: “Zămislirea Sfintei Ana”, cu referire la momentul în care Fecioara Maria a fost concepută de mama ei, Sfânta Ana. Acest praznic se ţine în 9 decembrie, dar nu este o sărbătoare cu notorietate în lumea creştină, aşa cum sunt mai toate hramurile lăcaşurilor de cult.

Biserica veche din Coruia are o serie de caracteristici care îi conferă unicitate. Se presupune că, pe vremea dominaţiei austro-ungare, sătenii din Coruia au ţinut cu tot dinadinsul să păstreze tricolorul, interzis de autorităţile de la acea vreme. Au folosit în acest scop spaţiul bisericii unde, pe anumite lemne din construcţia lăcaşului, au pictat cele trei culori ale drapelului naţional: roşu, galben şi albastru.
“Există, într-adevăr, în biserică, un brâu de lemn pe unul dintre pereţi, care încă mai poartă urmele culorilor din drapelul naţional. De asemenea, pe o cruce veche din piatră aflată în curtea bisericii se află o nişă în care se observă urmele picturii tricolorului românesc. Oamenii de atunci au simţit nevoia de a nu renunţa la valorile lor şi au găsit mijloace inedite pentru asta”, a spus părintele Augustin Homorodan, paroh ortodox Coruia.

• Renovată din temelii

În prezent, Biserica “Zămislirea Sfintei Ana” se află în plin proces de restaurare. Lucrările au început anul trecut prin luna decembrie, iar părintele Augustin Homorodan spune că meşterii au ajuns abia la jumătate cu execuţia. “În momentul de faţă, este restaurat turnul, s-a refăcut complet fundaţia şi urmează să se pună acoperişul şi pereţii. Nu ştim când vom termina, însă e bine că se lucrează la acest frumos monument istoric”, a declarat părintele Homorodan.  De asemenea, se intenţionează să se contruiască şi un gard de jur-împrejur, cu porţi lucrate în stilul Ţării Chioarului.

• Semiluna tătarilor pe crucile din fier

Instinctul de conservare a identităţii naţionale şi religioase al localnicilor din Coruia care au trăit vremurile cotropirilor tătăreşti a făcut ca pe crucile din fier puse pe biserică să apară şi “semiluna”, specifică islamului. Coruienii au făcut acest lucru pentru a proteja lăcaşul de cult de furia invaziilor tătarilor, care aveau obiceiul de a incendia totul pe unde treceau. “Se ştie că Maramureşul a fost expus mulţi ani invaziei tătarilor. Pentru a nu le mai incedia biserica, oamenii s-au gândit să pună acest simbol recunoscut şi respectat de invadatori. Este un fenomen întâlnit în aproape toate zonele din Maramureş, care au avut probleme cu invaziile tătăreşti”, a mărturisit părintele Homorodan. El a mai precizat că, legat de data la care este atestată documentar bisericuţa, mai există o ipoteză şi anume că lăcaşul ar data din anul 1500. “Am găsit în podu’ bisericii un proiect de electrificare din 1962 în care se spunea că acest lăcăş datează din 1500″, a spus părintele.

• Redată comunităţii

Părintele Homorodan a spus că, după ce se vor termina lucrările de restaurare şi va fi sfinţită, în biserică se vor ţine slujbe şi servicii religioase specifice. “În sărbătorile care cad în zilele de peste săptămână, voi săvârşi slujbele, pentru a o reda comunităţii cu toate ale ei”, a mărturisit părintele Homorodan. Ultima dată când s-au oficiat servicii divine în acest lăcaş de cult a fost în 1997. De atunci, localnicii din Coruia s-au mutat în biserica nouă din sat.

• Ionuţ HOROBA

Sursa: http://www.glasulmaramuresului.ro