Aşa cum nu poţi traduce în cuvinte dragostea de mamă, aşa nu poţi să traduci sau să explici dragostea de Maramureş.

Cine nu a fost la noi şi nu a intrat într-o Biserică de lemn din Maramureş, fie ea veche sau nouă? Oare poate transcrie în cuvinte ce a simţit? Poţi să explici fiorul unei credinţe ancestrale, a legăturii dintre om şi lemnul din care s-a săvârşit Biserica? Adrenalina aceea care „circulă” în caz de pericol sau de excitaţie este prezentă atunci când intrăm într-o Biserică de lemn. Cum se poate explica aşa ceva? Cum poţi ca, atunci când intri să te rogi, într-o Biserică de lemn, să îţi „tresalte” sufletul?

Cine a fost în Maramureş, pe Văile Izei şi Marei, duminica sau în zi de sărbătoare, a văzut straiele populare pe care le-au îmbrăcat coconii noştri, nu a simţit un infinit de dragoste de copii? Aţi văzut cu câtă mândrie îşi poartă straiele coconii din Maramureş?

Dacă aţi fost pe la Săpânţa nu se poate să nu fi intrat şi la Cimitirul unde morţii râd după moarte de viaţa trăită aici, pe pământ. Acolo este o fărâmă din tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Puteţi voi să explicaţi asta?

Da oare „împtistrelile” de pe porţile maramureşene sau ale bisericilor de lemn, alături de acea „cruce celtică” – de fapt crucea maramureşeană – nu atestă oare că civilizaţia europeană are rădăcinile, dacă nu numai aici, măcar şi aici în Maramureş?

Multe se pot scrie dar, în concluzie, dragostea de Maramureş se poate doar simţi, nu se poate arăta; eventual se transmite din generaţie în generaţie. Odată ce ai fost pe la noi, nu uiţi „şohan”.

Bogdan de Vişeu

Sursa foto: www.holidaynews.ro

S-au stabilit cu un scop: din dumnezeirea lor şi prin sacrificiul lor să ne împărtăşească şi nouă o fărâmă, să ne fie mai bine. Mai bine? De fapt nu „mai bine” ci doar BINE. Ar fi suficient să ne fie bine. Căzând pe pământ ei au făcut sacrificiul suprem. Acum sunt printre noi, sunt ca noi, gata oricând să ne ajute. Doar să vrem, doar să ştim ce vrem de la noi şi unii de la alţii. Dar ştim oare?

În tot răul pe care îl avem acum în ţară, există un rău mai mare decât al nostru, cel al fraţilor noştri de peste Tisa. Este aceeaşi drama Românilor din Maramureşul de peste Tisa cu cea a Românilor din Ungaria. Să nu se supere pe mine fraţii noştri din celelalte zone ale României care au „rămas pe din afara” graniţelor, dar cunosc doar situaţia Românilor din Maramureşul de Nord şi pe cea a Românilor din Ungaria. Problemele Românilor din celelalte zone sunt mai puţin cunoscute de mine, deşi cred că sunt aceleaşi peste tot.

Şi mă refer aici în primul rând la nevoia de carte Românească, acea carte care nu ar trebui să lipsească din casele fiecărui Român: Abecedarul şi măcar o carte de rugăciuni. Acestea sunt cărţile de căpătâi ale Românilor din afara graniţelor. Cine deţine aşa ceva, deţine o bucată din România şi sufletul este acasă oriunde.

Apoi mai ştiu despre Biserica străbună care este din ce în ce mai terfelită de diverse religii şi pseudo-religii. La preoţii care cu greu pot să păstorească oameni cărora le este furată identitatea şi cărora li se „aminteşte” la tot pasul că „cine nu e cu noi e împotriva noastră”; oameni care sunt trataţi ca paria pe pământul strămoşesc, pe pământul lor, furat de cotropitori dintr-o singură mişcare de mână în care era un simplu instrument de scris. Ce simplu s-a decis soarta a milioane şi milioane de Români de-a lungul istoriei…

Obiceiurile, tradiţiile, acestea au fost păstrate în măsura în care s-a acceptat de către regimurile străine acest lucru, deformate mai mult sau mai puţin de trecerea timpului şi a vremurilor dar, acestea există; sunt o parte din istoria noastră, a Românilor. Nu trebuie să se ignore acest fapt.

Am început cu îngerii care de fapt sunt oameni care doresc să facă ceva pentru a-şi ajuta semenii exilaţi fără voie în afara unor graniţe vizibile dar nedrepte. Aceşti îngeri strigă din răsputeri „Suntem aici, lăsaţi-ne să vă ajutăm, spuneţi-ne cum să vă ajutăm şi o vom face!”

Poate Românii ştiu că acea învăţătură din bătrâni „Dumnezău îţi dă, da nu îţi bagă în traistă” este foarte adevărată şi actuală. „Cere şi ţi se va da” este acum, mai mult decât oricând, actuală.

Iubirea de semeni e o virtute care, din păcate, în condiţiile actuale nu este uitată, dar este pusă la păstrare. Oamenii din ignoranţă sau indiferenţă, nu conştientizează că avem fraţi şi în afara graniţelor; ei nu sunt fraţi vitregi, sunt fraţi de sânge. Sunt rodul dragostei străbunilor noştri, o dragoste venită de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Să nu uităm că mănăstiri cu tradiţie au rădăcini în afara graniţelor de acum, că Sfinţi Români au propovăduit pe Dumnezeu şi au fost sacrificaţi pentru credinţa lor în Dumnezeu peste hotarele de acum ale ţării. Şi aceia sunt îngeri căzuţi, îngeri care au ales să se sacrifice pentru oamenii pe care i-au vegheat de sus, din ceruri.

Nu doresc să spun o erezie, dar iubirea de Dumnezeu e singura care e mai presus de iubirea de oameni; oameni care merită să fie iubiţi prin simplul motiv că li s-a luat ce e mai sfânt: identitatea naţională.

Mulţi s-au lăudat că vor face pentru Românii din afara graniţelor, că vor drege… dar nu au fost decât vorbele unor politicieni care s-au văzut cu sacii în căruţă apoi nu le-a mai păsat de ce au promis. Vă anunţ doar un singur lucru: nu suntem oameni politici. Singura noastră politică e dragostea de Dumnezeu, de ţară şi de fraţi. Nu e demagogie, e purul adevăr.

Fraţi Români, vă rugăm un singur lucru: ajutaţi-ne să vă ajutăm!

 Bogdan de Vişeu

Notă: vă stăm la dispoziţie pentru sugestii la adresa eternulmaramures@gmail .com sau contact@.eternulmaramures.ro

Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Ambasada României la Kiev, Consulatului General al României la Cernăuţi, Primăria Slatina, Uniunea Regională a Românilor din Transcarpatia „Dacia”, au organizat în cadrul proiectului „ ZILELE CULTURII ROMÂNE ÎN UCRAINA” o manifestare culturală la care au participat în jur de trei sute de români din localităţile româneşti din drepta Tisei şi invitaţi din Baia Mare, Sighetu Marmaţiei, Satu Mare Negreşti şi Oradea.
Cu toate că în drepta Tisei se sărbătorea după tradiţie Sf. Gheorghe, românii prezenţi, au suportat cu răbdare decalarea programului şi au primit cu entuziasm spectacolul de excepţie susţinut de marele actor Florin Piersic.

Au fost prezenţi la manifestare ambasatorul României la Kiev, consulul general de la Cernăuţi, reprezentanţii administraţiei locale, directorul Centrul judetean pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale Maramureş, reprezentanţi ai presei şi ai radiolului din ţară şi de la Ujgorod.
În cadrul manifestării a avut loc vernisajul expoziţiei de artă tradiţională a Iulianei Corău şi a expoziţiei de fotografie documentară intitulată „Satul Maramureşean” realizată în cadrul proiectului „Fotoetnografica”. Cei prezenţi la vernisaj au subliniat importanţa schimburilor culturale dintre România şi Ucraina, necesitatea întăririi relaţiilor dintre cele două ţări şi mai ales păstrarea identităţii culturale a fiecărui popor. Discursurile cu „aer diplomatic” au uitat ce era mai important: evidenţierea conţinutului şi a măestriei fotografiilor şi mai ales a creatoarei de covoare în culori vegetale, Iulia Corău din Botiza, care sintetizează cele mai reprezentative motive populare întâlnite în tesăturile maramureşene, constituind o adevărată lecţie de artă populară.
A urmat momentul mult aşteptat: Spectacolul „Hoinărind printre amintiri” al maestrului Florin Piersic prezentat în marea sală a Complexului „Diana”. Gazdele l-au întâmpinat pe marele artist după tradiţie, cu pâine şi sare, cu cântec şi voie bună, cu un grup vocal-instrumental îmbrăcat în frumoase costume populare maramureşene. Au fost momente emoţionante, Florin Piersic fiind realmente copleşit de primirea excepţională a gazdelor. Cei prezenţi au trăit alături de Florin Piersic cele mai importante momente ale carierei de actor de teatru şi film, depănate în amintiri când triste când vesele, presărate cu glume şi poezii, cu demonstraţii de actorie, cu muzică interpretată live şi proiectarea unor scene din filmele şi piesele de teatru reprezentative pentru cariera sa artistică, de la piesa de debut la Teatrul Naţional, la rolurile de compoziţie ce ilustrau talentul şi măestria actoricească. Florin Piersic a evocat Maramureşul de care îl leagă frumoase amintiri : turnarea filmului „Pintea”, spectacolele prezentate la Sighetu Marmaţiei, întâmplarea care l-a făcut să ajute o fetiţă orfană să se împlinească în viaţă, acordarea titlului de cetăţean de onoare de către Consiliul Local Baia Mare etc., etc. Aşa cum a făcut-o întodeauna , actorul a dialogat în permanenţă cu sala, i-a salutat pe cunoscuţi, s-a fotografiat cu cei prezenţi, a dat autografe şi a primit numeroase buchete de flori din partea admiratoarelor. Florin Piersic nu şi-a uitat prietenii şi a evocat momente la care a fost martor jurnalistul Adrian Marchiş, spectacolele organizate de Dorel Todea şi Pătru Bârlea. Cântăreţul de muzică populară, Pătru Bârlea – primit pe vremuri cu dragoste de familia actorului – i-a trezit numeroase amintiri, ţinând să marcheze momentul reîntâlnirii cu un cântec maramureşean.
Pe la miezul nopţii, spectacolul „Hoinărind printre amintiri” al maestrului Florin Piersic s-a încheiat, urmând un recital de muzică populară susţinut de artiştii maramureşeni : Pătru Bârlea, Nuţu Leordean, soţii Maria şi Gabriel Arba şi un grup folcloric din dreapta Tisei.
Pentru întreaga activitate desfăşurată în cadrul comunităţii româneşti din Transcarpatia, şi pentru contribuţia la realizarea emisiunii „ Nu uita că eşti român” la Radio Sighet, medicului Mihai Botoş, i-a fost inmânată o Diplomă de excelenţă din partea S.R.R., Radio Cluj şi Radio Sighet.

Buna dispoziţie nu l-a părăsit pe Florin Piersic nici după ce a aflat telefonic – tot pe la miezul nopţii – că în noaptea următoare va avea filmări, că duminică va pleca la Bucureşti pentru un spectacol de teatru, că dimineaţa se va deplasa la Cluj Napoca, afirmând, de mai multe ori, că doreşte să se întoarcă în Maramureş, „unde oamenii sunt mai curaţi, mai puri, mai buni, mai verticali „. La 75 de ani, unul din cei mai mari actori ai teatrului şi filmului românesc, (cu peste 40 de lung metraje, zeci de roluri, mii de spectacole) îşi face proiecte, este plin de vitalitate şi priveşte viaţa cu mult optimism !
Autor: I.D. Maris  – Sursa: www.sighet-online.ro

Am uitat şi lăsat deoparte ce avem şi e frumos şi am importat toate kitsch-urile din afară. Un costum popular veritabil e scump, aşa este, dar conferă celui e îl poartă o anume prestanţă pe care nu ţi-o dă un costum făcut pe vreun vapor şi căruia i s-a ataşat mai apoi o etichetă … „Todisco” (poate vişeuanii trecuţi de 30 de ani şi-l mai aduc aminte pe „Todisco”, să-i fie ţărana uşoară). Poate dacă s-ar produce din nou, în serie, costume ţărăneşti, acestea ar fi mult mai ieftine.

La „beserică” se mergea îmbrăcat decent, cu năframă, cu poale şi zadii curate, cu cămeşă brodată extraordinar de frumos, nu ca acum, în xxx-ul gol, cu fuste care se ridică pană la brau dacă te pui în genunchi (dacă…); se mergea cu gatii faine, albe, cu cămeşă albă şi cu tieptar care te face să te simţi un fel de Făt Frumos, nu ca acum cu „blugi” rupţi la genunchi, că, deh, aşa e moda acum.

Acum mergem la biserică de fală, să ne vadă lumea „bună” ţoalele cumpărate „de la oraş”, în loc să lăsăm locul lui Dumnezeu acolo unde trebuie să fie, în inima noastră şi în Biserică, duminica şi în zilele de sărbătoare.

Lipsa de respect faţă de Dumnezeu începe cu hainele de firmă ridicate pană peste genunchi pe care le poartă cocoanele noastre sau cu „nădragii” rupţi în părţile esenţiale scoşi de la naftalină la Paşti şi Crăciun şi continuă cu indiferenţa cu care tratează oamenii în ultima vreme, mai ales la oraş, dar acum începe şi la sate, sărbătorile religioase şi obiceiurile străbune. De sărbători mancăm ca şi cum ar veni sfarşitul lumii, dar uităm să ne rugăm sau să ne comportăm ca şi cum am fi scăpat de el, adică să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate cate ni le dăruieşte.

Colinzi, şezători, muzică populară de calitate, toate au fost înlocuite cu „gingăluri”, discoteci şi manele sau melodii zgomotoase care ne distrug pană şi ce a mai rămas din fărama de bun simţ pe care ne-au lăsat-o moştenire moşii şi strămoşii noştri.

Am extras pentru dumneavoastră, de pe un site, descrierea portului popular tradiţional din Maramureş. În speranţa că nu am „zăhăit” pe nimeni, vă invit să vă aduceţi aminte de hainele pe care le purtau cu mandrie părinţii şi bunicii noştri (Sursa descrierii costumelor: www.ladadezestre.com).

Portul popular din Maramureş are numeroase note de sobrietate, frumusete si incontestabila vechime si s-a pastrat din fericire bine in fata valului modernismului.

Portul femeiesc

Cămeşa pentru femei este tesuta in casa in razboi manual, din panza de in si canepa pentru zilele de lucru si numai din bumbac pentru zilele de sarbatoare. In fata are un decolteu in forma de patrat , dreptunghi sau rotund, brodata cu ornamente florale de culori vii, rosu, verde, albastru, intr-o bogata paleta de combinatii, dovedind fantezia si talentul innascut al femeilor, transmise din generatie in generatie. Manecile sunt trei sferturi, terminate cu o manseta mai larga incretita in intregime si brodata, iar pe margine cu acea “cipca” (dantela) cu “coltisori”.

Poalele – panzături (fusta din panza alba tesuta in casa, peste care se aseaza cele doua zadii) sunt facute din acelasi material ca si camasa, mai largi si incretite putin la talie, iar jos pe margine sunt tivite cu aceeasi “cipca” cu coltisori facuta cu acul de croseta, care trebuie sa se vada pe sub zadie, pentru a contura imaginea artistica a costumului.

Cele doua zadii vargate cu dungi orizontale se prezinta intr-o succesiune cromatica: rosu cu negru, galben cu negru, portocaliu, verde etc.,diferind de la un sat la altul. Ele se pun peste poale, in fata si in spate, fiind prinse cu baiere de lana (snur impletit din lana, in mai multe culori) impletite, iar culorile difera in raport cu varsta, in sensul ca fetele tinere poarta culori mai vii, iar pe masura ce inainteaza in varsta trec la culori mai sterse.

Pieptarul (tieptar) este facut din piele de oaie sau de miel cu blana inauntru, scurt si stramt, fara maneci, cu motive florale abundente, care cuprind toata suprafata intr-o varietate cromatica, se poarta indiferent de anotimp si nu se incheie niciodata. Pielea de oaie este tabacita acasa, de catre taranul roman, dupa retete stravechi,iar cusutul se face in totalitate manual. Motivele florale sunt si aici, la fel ca la zadii in functie de varsta persoanei care il poarta.

Guba miţoasă folosita pentru sezonul rece, este cel mai vechi element al costumului femeiesc si a suferit cele mai putine modificari in timp. ’Panura’,din care se face guba este tesuta manual din lana de oaie , alba natural, gri natural sau uneori este vopsita negru.

Opinca folosita ca incaltaminte traditionala, este confectionata din piele de vitel tabacita manual, iar glezna piciorului este infasurata in obiele groase din lana alba sau ciorapi crosetati din lana alba cu diferite modele geometrice.

“Zgărdanul” ca element de podoaba, se poarta in jurul gatului si este facut din margelute foarte mici impletite in motive geometrice, in diferite culori. La fel ca alte obiecte decorative, tine cont de varsta pe care o are posesoarea prin culori si marime.

“Barşonul” este o bentita din catifea neagra, pe care sunt cusute modele cu margelute colorate.

Portul bărbătesc

Este mult mai simplu decat cel femeiesc.

Cămeşa este tesuta din panza alba de bumbac, cusuta simplu cu broderii la gat si la maneci, cu matase alba sau galbena. Manecile sunt largi, lungi sau trei sfert si se termina cu “cipca cu coltisori” la camasile de sarbatoare.

Pantalonii numiti “gatii” se poarta vara, sunt largi si scurti pana deasupra gleznelor,sunt foarte comozi fiind tesuti din panza de bumbac alba. Pentru iarna poarta “cioarecii” simpli din lana alba sau gri, deosebit de caldurosi.

Pieptarul este fastuos brodat, cu multe elemente ornamentale, tinte din metal, ciucuti din lana, confectionat din piele, cu blana pe dinauntru si se poarta neîncheiat.

Laibarul, lecricul si guba confectionate din “panura”(tesatura) de lana alba, si tivite pe margine cu catifea neagra, sunt de o eleganta si o sobrietate aparte.

“Straiţa” (trăistuţă) tesuta in carouri sau “aleasa” in modele sofisticate , precum si “manecarile” tricotate din lana colorata , fac deasemenea parte din costumul barbatesc al morosanului.

Bogdan de Vişeu

Asta avem în comun şi cei din graniţele României şi cei din afara lor, de dincolo de sârma ghimpată ce desparte fratele de frate: un neam şi-o limbă, cea românească.
Atunci când vom înţelege acest lucru, cu toţii, atunci vom fi cu adevărat liberi. Nu ne va păsa de graniţe, de sârma ghimpată, de fâşii de nisip, de râuri pe care nu avem voie să le trecem.
Atunci nu vor mai exista poduri („de flori”), nici drumuri, nici vamă, nici vameşi. Va exista doar familia românească, fraţi români care gândesc la fel, care simt şi trăiesc la fel; oriunde s-ar afla. Vor exista doar suflete care simt la fel.

Atunci când Moldovenii din „Republica” Moldova vor striga „Limba noastră e româna, nu moldoveneasca”, atunci când Secuii vor striga „Noi suntem Români, nu unguri”, atunci când Moroşenii de peste Tisa vor striga „Aici e casa noastră, Maramureş, România, nu Ucraina”, atunci când Bucovinenii din Ucraina vor striga „aici e casa lui Eminescu, Românul”, doar atunci vom fi cu adevărat liberi.

Atunci când religia va fi una singură, creştină, şi nu împărţită după bunul plac al cotropitorilor care au fost pe la noi, „în vizită de lucru” (adică noi lucram pentru ei şi ei luau roadele pământului, adunate cu sudoarea noastră, şi îşi făceau palate la naiba-n praznic şi ne dădeau lecţii de cum să fii civilizat, dar în sărăcie), doar atunci când va răsuna din toată România „Cred într-Unul Dumnezeu”, fără spirite şi duhuri, fără cruci făcute cruciş, doar atunci vom fi liberi, doar atunci îşi va întoarce Dumnezeu faţa către noi, fraţii de-un neam şi de-o limbă.
Asta trebuie să înţeleagă toţi românii: acesta este suişul pe Golgota, drumul către înviere, drumul către România Mare! Dacă înţelegem asta, pot să fie graniţe cu mii de garduri de sârmă ghimpată, ele vor fi deschise tot timpul pentru români, se vor da la o parte aşa cum Dumnezeu i-a îngăduit lui Moise să dea la o parte marea şi să treacă prin mijlocul ei spre libertate. Adevărata libertate o au acum doar martirii, Sfinţii noştri, strămoşii noştri canonizaţi sau nu, care şi-au dedicat şi / sau şi-au dat viaţa pentru tot ce înseamnă românesc.

Românii sunt creştini prin definiţie, însăşi ospitalitatea noastră fiind în concordanţă cu porunca „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”, şi mai presus de toate iubeşte-L pe Dumnezeu! Să ne aducem aminte câţi dintre cotropitorii noştri nu au mâncat (iar urmaşii lor încă mănâncă) o pâine în casa noastră, România! Un popor mai tolerant şi mai iubitor de semeni ca şi românii nu există, garantat! Câţi dintre urmaşii cotropitorilor noştri nu au rămas aici, ivindu-se mai apoi căsătoriile interetnice, din care au rezultat cei care mănâncă aceeaşi pâine, bună, rea, aşa cum este?! Şi care acum tot români se cheamă că sunt. Martirii neamului nu s-au jertfit degeaba, s-au jertfit pe altarul pământului străbun ca noi să înţelegem un lucru: Noi suntem Români! Rumâni! Valahi! Volohi! Vlahi! Sau cum ne-or fi numind alte neamuri. Noi suntem Români! Cu sau fără voia lor! România este pretutindeni unde suntem acasă, unde pământul miroase a Român, unde iarba creşte Româneşte, unde Doina răsună pe munţi şi în văi, unde coconii strigă MAMĂ, unde lacrimile au gust de sare şi de aur, de grâu şi de struguri, de tristeţe şi de bucurie!
Nu suntem nici poporul ales, nici poporul respins. Suntem pur şi simplu Români!

„Înţelegeţi, neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!”

Mântuieşte, Doamne, şi miluieşte pe dreptcredinciosul tău popor!
Acum şi pururea în vecii vecilor!

Bogdan de Vişeu

“Vrei să ştii cât de veche este Biserica? Lasă pe istorici şi pe arheologi să afle! Noi ştim că Biserica nu este veche şi nu este nouă; Biserica este dintotdeauna şi pentru totdeauna; marea taină a Bisericii este cea din sufletul nostru!…” (Gheorghe Stanciu-Baca – sfintiiinchisorilor.wordpress.com)

Biserica. Pentru unii însăşi credinţa, pentru alţii doar un locaş de cult. Pentru majoritatea creştinilor, Biserica înseamnă dragostea faţă de Dumnezeu şi respectul faţă de străbuni.

Asta leagă Moroşenii de pe cele două maluri ale Tisei: credinţa în Dumnezeu, respectul faţă de strămoşi şi dragostea de neam, cel ce a fost şi cel ce va veni. De nu era credinţa în Biserică şi neam, graniţele impuse de regimurile de oprelişte ar fi distrus de mult identitatea românilor de dincolo de Tisa, din Ucraina. Să nu uităm că Sfântul Iosif Mărturisitorul, Episcop al Maramureşului de pe ambele maluri ale Tisei a propovăduit credinţa întru Dumnezeu.  Pe scurt, acest Sfânt a fost episcop al Maramureşului şi mărturisitor al dreptei-credinţe, fiind trecut în rândurile sfinţilor de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, alături de mitropoliţii Ardealului, Ilie Iorest şi Sava Brancovici. S-a născut în secolul al XVII-lea, într-un sat din Năsăud, într-o familie de creştini ortodocşi şi a dobândit învăţătură de la preoţii satelor şi mergând prin mânăstirile si schiturile Maramureşului. Este hirotonit preot, după care, în anul 1690 este ales episcop al Maramureşului, fiind hirotonit de mitropolitul Moldovei de la acea vreme, Dosoftei. Reşedinţa episcopală a fost la început în incinta mânăstirii Sfântul Mihail din Peri, dar când aceasta a fost desfiinţată, scaunul episcopal s-a mutat la mânăstirile Giuleşti şi Budeşti din Maramureş. Sfântul ierarh Iosif a fost un neobosit apărător al credinţei ortodoxe, îmbărbătându-şi fără preget păstoriţii să păstreze învăţăturile Bisericii, într-o vreme în care presiunile pentru uniaţie sau pentru trecerea la calvinism, venite din partea conducerii străine, erau tot mai numeroase. În anul 1701 a fost chemat la Viena, unde i s-a propus renunţarea la ortodoxie, în schimbul unor avantaje materiale. A refuzat categoric, ceea ce a dus la iscarea unui val de acuze injuste şi calomnii ce i s-au adus. În cele din urmă a fost arestat şi întemniţat, dar nu pentru multă vreme, deoarece la presiunile românilor maramureşeni, va fi eliberat. În anul 1705, este iarăşi adus la judecată şi condamnat, dar iarăşi intervin românii maramureşeni, aşa că la sfârşitul anului Sfântul va fi eliberat, interzicându-i-se însă dreptul de a mai rămâne în fruntea comunităţii ortodoxe din Maramureş. În anul 1711 va reveni însă în scaunul episcopal, dar fiind slăbit de atâtea suferinţe, îşi dă viaţa în mâinile Domnului, la scurtă vreme după aceea.

O astfel de credinţă păstrază vie în sufletele şi în cugetele noastre speranţa că Moroşenii, fraţii de pe ambele maluri ale Tisei, vor ajunge ziua în care nu vor mai exista “poduri de flori” (sau de beton, sau de lemn) ci pur şi simplu vom fi acasă la noi oriunde ne-am afla, pe oricare dintre maluri.
Din păcate, de-a lungul istoriei noastre zbuciumate, românii de pretutindeni au fost şi îs folosiţi ca şi carne de tun pentru diverse acţiuni, laice sau religioase, înrăind parcă şi mai mult condiţiile de viaţă de pe ambele maluri ale Tisei; nu mă refer aici doar la traiul material, ci şi la cel spiritual.

Acum, mai mult decât oricând, trebuie să ne unim forţele şi împreună să trecem peste necazuri; trebuie să ne educăm coconii în credinţa strămoşească, să-i creştem cu frică de Dumnezeu şi cu iubire de oameni; doar aşa vom reuşi să fim uniţi, indiferent dacă numai Tisa ne desparte. Dacă lăsăm necazurile şi pe cei ce ne prigonesc să ne distrugă istoria comună, atunci pentru copiii noştri nu mai este nici o scăpare: vom fi pe veci despărţiţi de sârmă ghimpată. Dar dacă încercăm să trecem peste greutăţi şi să ne mobilizăm să rememorăm istoria comună, de fraţi, de-un singur neam, atunci cu siguranţă avem şansa de a scoate sârma ghimpată de pe malurile Tisei precum şi din sufletele noastre.

Să fie bine înţeles: acest articol nu instigă la violenţă, ci la iubire de Dumnezeu şi de oameni. Acest demers al nostru, al Moroşenilor, este unul normal şi de bun simţ. Cei ce au urechi de auzit, să audă; cei ce au ochi de văzut, să vadă; cei ce au suflet de simţit, să simtă! Să simtă româneşte, să simtă moroşeneşte!

Am înfiinţat şi Asociaţia “Eternul Maramureş” tocmai pentru a veni în întâmpinarea fraţilor noştri români, de peste Tisa şi din străinătate, prin programe şi acţiuni comune care să aibă ca ţel tocmai păstrarea credinţei străbune şi a neamului românesc. Cu ajutorul moroşenilor şi al românilor încercăm şi vrem să reuşim să inspirăm coconilor noştri dragostea de neamul strămoşesc, să prezentăm istoria românilor aşa cum este, nu aşa cum încearcă unii a o promova.

Doamne-ajută!

Bogdan de Vişeu

Puţini ştiu că, în martie 1945, Comitetul Central sovietic de la Kiev a pus la cale încorporarea Maramureşului istoric la Ucraina subcarpatică comunistă. Comuniştii sovietici controlaţi de ucraineanul Hrusciov au încurajat acţiunile separatiste ale avocatului rutean Ion Odoviciuc din Sighet pentru a organiza o diversiune: o adunare generală în zonă, care să proclame unirea Maramureşului istoric cu URSS. Trupele maghiare care s-au retras din Maramureş au lăsat un vacuum politic de care au profitat sovieticii, ce blocau reinstaurarea administraţiei româneşti şi funcţionarea Comitetului Naţional Român.

Situaţia se agravează foarte grav şi în Maramureşul istoric, când un grup de ucrainieni conduşi de aventurierul Ion Odoviciuc proclamă la Sighet „unirea Maramureşului cu mama Ucraina Sovietică” şi Comitetul Naţional Român este alungat, instituindu se un Comitet Popular. Limba română a fost interzisă şi, paradoxal, pengo-ul unguresc este declarat monedă oficială. Primarul Borşei, legendarul Ştrifundă, adună ţăranii români revoltaţi şi iau cu asalt „manu militari” oraşul Sighet. S-au dat lupte cu morţi şi răniţi.

Românii, repliaţi în rezistenţa naţională în faţa unei ciudate coaliţii între comuniştii ruşi şi foştii hortyşti „convertiţi sub flamurile FND ului”. Ocazional şi temporar, românii au avut şi zone de auto administrare (Maramureş, Năsăud, Bistriţa), toate aparent limitate la luna ianuarie 1945. Puterea centrală de la Bucureşti a administrat şase judeţe (prin Prefecturi şi Jandarmerie) şi câteva instituţii (CFR, Poşta,…) pentru perioade cuprinse între câteva zile şi ceva peste o luna, persistenţa unor entităţi administrative româneşti (poştale) după 13 noiembrie 1944 fiind excepţională, dar documentată.

Au existat şi excepţii. Singurul judeţ din cele 11 în care administraţia militară rusească nu a putut fi instalată este Maramureşul. Oraşul Sighet a fost eliberat la data de 17 octombrie 1944 de către Armata 40 Sovietică. În aceeaşi zi comandantul sovietic a îndrumat pe unii dintre românii care suferiseră persecuţii în timpul administraţiei ungare, să preia administraţia locală, „până la venirea autorităţilor de la Bucureşti”, fiind organizat un Mare Sfat Naţional, cu delegaţi din partea fiecărei comune. Se constituie cu acea ocazie un Consiliu Naţional Român (C.N.R.), preşedinte fiind ales Dr. Ioan Bilţiu Dăncuş (ce primeşte şi delegaţie de primar al oraşului Sighet). C.N.R v a lua masuri de organizare democratică a întregului judeţ, sub conducerea prefectului dr. Petru Mihali şi va intra în scurt timp în divergenţă cu Consiliul Ruteno Maghiar din Maramureş. La 28 ianuarie 1945 aventurierul Ion Odoviciuc, şeful parchetului în C.N.R., proclama „unirea Maramureşului cu mama Ucraina Sovietică”, iar de a doua zi, 29 ianuarie 1945 administraţia locală este preluată de la români de către Comitetul Poporului din Sighet, propus de FND, condus de Odoviciuc ca prefect. Ca urmare primarul Bilţiu fuge şi se refugiază la Bucureşti. Ceilalţi români sunt arestaţi de I. Odoviciuc şi duşi la Ujgorod (vor fi eliberaţi de abia în octombrie 1945!). Insurecţia comunistă reuşise aşadar şi aici (pe filiera ucraineano maghiară), chiar dacă nu existau autorităţi militare sovietice de ocupaţie.

În 4 februarie 1945, Comitetul Poporului, condus de Odoviciuc, hotărăşte eliminarea limbii române ca limbă oficială, înlocuind o cu ce ucraineană. Se hotărăşte dizolvarea Comitetului Naţional Român. Paradoxal moneda locală rămâne cea a statului maghiar: pengõ.

La 5 martie 1945 este semnalat un atac nereuşit al românilor din comunele învecinate asupra Sighetului ucrainian, soldat cu morţi şi răniţi. Instalarea administraţiei româneşti centrale în Maramureş a avut loc oficial doar la 9 aprilie 1945 (în urma ordinului Mareşalului Stalin). În împrejurările create, Consiliul Naţional Român a hotărât ţinerea unei adunări a românilor la Sighet, pe data de 5 martie 1945. La Borşa, primarul Gavrilă Mihăilă Strifundă (reprezenta comuna, împreună cu preotul Eugen Botoş, în Consiliul Naţional Român) şi a îmbărbătat oamenii să plece în număr mare la Sighet. S-au adunat oameni pe traseu, circa 10.000, din comune. Oamenii lui Ion Odoviuciuc, îmbrăcaţi în uniforme sovietice, au tras în mulţime de pe malul Văii Izei. Au căzut multe victime. Totuşi, după această mişcare, sovieticii nu l mai sprijină pe Odoniuciuc, care fuge după 7 aprilie 1945 în Ucraina. Fostul primar Ştrifundă este arestat de securitate şi moare în 1961, în închisoarea Botoşani. La Conferinţa administrativă din 17 octombrie 1945, noul prefect al guvernului, Iulian Chitta afirma, pentru a combate zvonurile „alarmante” ce încă circulau cu privire la situaţia judeţului: „Maramureşul a fost încadrat definitiv în statul român, la Patria Mama”.

Istoriografia comunistă a evitat să vorbească despre încercarea marelui frate „prieten” comunist de a anexa Maramureşul istoric. Nici după 1990 nu s-a făcut mai nimic în amintirea eroicei lupte de menţinere a Maramureşului istoric în graniţele ţării de către legendarul primar Gavrilă Mihăilă Strifundă. Dacă nu ar fi fost acest primar „omul potrivit la locul potrivit” astăzi noi, românii, am fi mers cu paşaport la Sighet şi Săpânţa. Faptul că autorităţile locale şi naţionale nu comemorează şi nu-l cinstesc pe acest primar patriot, care a salvat de la ocupaţie o parte din trupul ţării, spune multe despre indiferenţă, uitare şi trădare la contemporani.

Ionuţ Ţene
Sursa: www.napocanews.ro

Primiţi cu colinda?
Vă invit să colindaţi cu noi de Sfintele Sărbători de Crăciun pe pagina noastră la secţiunea Coconii

Doina a fost inclusa in patrimoniul intangibil al UNESCO, alături de tango, scrie Mihnea Maruta, care remarca, pe blogul lui, ca autoritatile romane n-au găsit de cuviinţă sa comunice public aceasta reuşită. “E un exemplu edificator despre decalajul de notorietate al brandurilor, dar mai ales despre stiinta de a transforma un asemenea eveniment intr-o ştire de presa”, afirma el.

Decizia a fost luata in cadrul reuniunii de la Abu Dhabi, care s-a desfasurat in perioada 28 septembrie – 2 octombrie. Patrimoniul intangibil, uneori ameninţat de degradare sau dispariţie, este format din practici si cunostinte recunoscute de comunitati umane ca făcând parte din patrimoniul lor cultural.

Pe site-ul UNESCO, doina este descrisa ca un cântec liric, adeseori având un caracter improvizat, care poate fi interpretat solo sau cu acompaniament orchestral. Doina acoperă o gama larga de sentimente, de la tristeţe, bucurie, singuratate pana la conflicte sociale si dragoste.

Mihnea Maruta remarca faptul ca cea mai îngrijorătoare informaţie din documentaţia respectiva este ca au fost identificate doar 15 persoane reprezentative pentru diferitele tipuri de doina si ca, deci, este obligatorie crearea unui mediu cultural in care transmiterea acestei moşteniri sa fie restaurata.

Bulgaria a reuşit sa înscrie pe lista patrimoniului intangibil al UNESCO Panegiricul Sfinţilor Constantin si Elena, iar Ungaria carnavalul de la Mohacs. Croaţia are şapte tradiţii înscrise in acest patrimoniu.

Iată filmuleţul pe care Ministerul Culturii si Institutul de Etnografie “Constantin Brailoiu” l-au realizat pentru UNESCO.

http://www.youtube.com/watch?v=0260RBOsCOY

Atunci când Stefan Cicio-Pop si-a terminat cuvântarea strigând: “Traiasca România Mare de la Nistru si pâna la Tisa!”, maramuresenii prezenti au protestat afirmând ca ei nu au venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci au venit ca sa împinga hotarul pâna la granita Galitiei, ca România sa cuprinda între hotarele ei si Maramuresului românesc de peste Tisa. La acestea Stefan Cicio-Pop a dat lamuriri, declarând ca expresia “pâna la Tisa” se refera numai la tinuturile dinspre Ungaria si ca tinuturile românesti dinspre Galitia, desi situate dincolo de Tisa, vor apartine României, subliniindu-si convingerea cu strigatul: “Traiasca România Mare de la Nistru si pâna dincolo de Tisa!”.

Dezideratele sustinute de maramureseni la Alba Iulia nu au fost urmate de catre diplomatii români prezenti la Conferinta de Pace de la Paris. Astfel, Ion I. C. Bratianu si Nicolae Misu, expunând la 31 ianuarie — 1 februarie 1919 revendicarile teritoriale ale României, pastreaza, în ceea ce priveste hotarul de miazanoapte, frontiera trasata în 1916. Aceasta situatie a încurajat Cehoslovacia sa solicite la 13 februarie 1919 încorporarea “tarii locuite de rutenii din Ungaria”, desi Cehoslovacia, din perspectiva istorica, nu avea nici un drept asupra acestor teritorii, mai ales în ceea ce priveste Maramuresul istoric. Cererea Cehoslovaciei a fost acceptata la lucrarile Conferintei de Pace si s-a materializat prin trasarea unei linii de frontiera care atribuia statului cehoslovac teritoriul rutenilor din zona subcarpatica.

In acesl stadiu al negocierilor, contextul international se complica prin declansarea de catre Ungaria (unde în octombrie 1918 se instaurase puterea sovietelor, a ofensivei care viza recucerirea teritoriului românesc pierdut si jonctiunea cu trupele bolsevice din Ucraina si Rusia. Actiunea a obligat armata româna sa contraatace. Victoriile acesteia sunt mentionate clar în telegramele trimise lui Ion I. C. Bratianu aflat în Conferinta de la Paris: “La dreapta am atins (Huszt, limita etnografica”; “Am luat Satmarul, de asemenea limita etnografica”. Continutul acestora reda nu numai avansarea armatei române, ci si limita geografica stabilita în functie de preponderenta populatiei românesti vizata de aceasta.

La 3 august 1919 însa se comunica României frontiera cu Cehoslovacia, trasa de Consiliul Suprem al Puterilor Aliate si Asociate, care mentinea cursul Tisei ca linie de frontiera, dar numai pe o portiune delimitata astfel: “de la un punct comun celor trei frontiere ale României, Galkitiei si Cehoslovaciei o linie orientata sensibil catre vest-sud-vest prelungita printr-o linie care atinge râul Tisa la nord de confluentul acestuia râul Viseu, apoi continua spre vest talvegul Tisei pâna într-un punct la cca. 9 km vest de Apsa de Jos…, o linie care sa întâlneasca si sa urmeze linia de despartire a apelor între Tisa si Tur”. Recunoasterea pe plan international a acesteia a fost confirmata prin semnarea la 10 septembrie 1919, la Saint-Germaine en Laye, Tratatului de pace cu Austria, care în articolul 53 stipula: “Austria recunoaste, precum au facut-o deja Puterile Aliate si Asociate, deplina independenta a statului cehoslovac care va cuprinde si teritoriul autonom al rutenilor de la sudul Carpatilor”.

Refuzul lui Ion I. C. Bratianu de a semna acest tratat datorita unor clauze considerate de el inacceptabile pentru România a dus la amânarea ratificarii de catre statul român a acestui act international. Ragazul a fost folosit de oficialitatile române, centrale si locale, pentru a pregati documentatia necesara care sa probeze dreptul asupra întregului Maramures.

Intre timp si în tara s-au conturat opinii privind problema Maramuresului. Astfel, printr-un memoriu întocmit la Sibiu la 5 octombrie 1919 si adresat Ministerului de Razboi, prefectul judetului Maramures prezenta înmod obiectiv cauzele concrete care l-au determinat sa depaseasca granita impusa prin tratatul din 1916 si sa introduca administratia româneasca si la nord de Tisa. El pune accentul în special pe necesitatea mentinerii unei vieti economice care sa permita furnizarea produselor alimentare în zona si mentinerea functionalitatii mijloacelor de comunicatie, folosindu-se totodata de argumente de ordin istoric: “Judetul Maramures întreg este un vechi leagan al românului recunoscut de istorie în care valurile rutenesti venite din alte tari au îngropat o multime de elemente românesti care asteapta sa fie reînviate”; “Maramuresul prezinta nu numai o unitate geografica bine definita si foarte pronuntata, ci o unitate organica indivizibila”.

La 9 decembrie 1919 senatorii si deputatii din Maramures, Ugocea si Satu mare adresau guvernului un memoriu “nu numai în interesul local, ci si în interesul întregii Românii Mari si a întregului neam românesc”, solicitând ca granitele Maramuresului sa fie stabilite conform liniei de demarcatie trasate în luna iunie 1919 de catre Comandantul trupelor române de comun acord cu Comandamentul trupelor cehoslovace.

Cam în aceeasi perioada Alexandru Vaida-Voevod, ministru de stat în timpul guvernului Vaitoianu, înainteaza un raport documentat asupra Maramuresului, cerând toate comunele românesti de peste Tisa împreuna cu hotarele lor si propunând p frontiera care începea la vst de teceu si continua pe culmea muntilor spre nord, vizând încorporarea în granitele statului român a plaselor Sighet, Tisa, Taras si jumatate din Teceu.

Concomitent cu aceste actiuni au avut loc si primele alegeri generale parlamentare libere la care a participat si populatia întregului Maramures. Astfel, în primul Parlament al României Mari au existat si ruteni care si-au exprimat dorinta de a se uni cu România, fapt semnalat prin mai multe memorii adresate anterior regelui si Consiliului Dirigent.

La 1 decembrie 1919 s-a constituit noul guvern condus de Alexandru Vaida-Voevod, care avea sa semneze tratatul de pace cu Austria, România recunoscând astfel încorporarea Maramuresului de la nord de Tisa la statul cehoslovac. In acelasi timp însa, presedintele Consiliului de Ministri au numit pe lânga delegatia româna ca expert pentru Maramures pe dr. G. Iuga, deputat de Maramures, care în timul sederii sale la Paris întocmeste mai multe memorii, documentatii, harti dovedind caracterul românesc al Maramuresului de la nord de Tisa si drepturile istorice ale României asupra acestui teritoriu. Totodata, el initiaza tratative cu delegatia cehoslovaca pentru rectificarea liniei de frontiera preconizata si face lucrari pregatitoare pentru ca problema sa fie prezentata Conferintei de Pace, în cazul în care tratativele cu cehoslovacii n-ar fi condus la rezultatul dorit.

Redam în continuare câteva pasaje dintr-un astfel de memoriu în care autorul subliniaza toate argumentele care îndreptatesc statul român sa revendice acest teritoriu:

“Consiliul Suprem pâna acum nu a comunicat României direct si oficial linia de frontiera cu Cehoslovacia; rugam Conferinta sa binevoiasca si a lua în considerare urmatoarele propuneri:

Linia de frontiera… sa se stabileasca definitiv conform liniei demarcationale ce s-a croit în luna iunie 1919, de catre Comandamentul trupelor cehoslovace de comun acord cu Comandamentul trupelor române. Aceasta linie a fost stabilita pe culmea înaltimilor la fata locului de catre experti militari ai ambelor state vecine si intersate tinându-se seama de interese locale, istorice si administrative.

Teritoriul ce zace spre este de aceasta linie graviteaza spre Tisa si este parte întregitoare a Transilvaniei, formând o unitate geografica indivizibila.

…De partea dreapta a caii ferate si a soselei principale este situata renumita comuna istorica Peri, care a fost sediul primei si celei mai vechi episcopii românesti în decursul mai multor veacuri. Poporul român doreste reînfiintarea acestei episcopii istorice în acelasi loc pe care îl considera si azi ca loc sfânt…

…Teritoriul dintre linia demarcationala si Tisa nu a putut fi ocupat militara si nici administrat de catre Cehoslovacia pentru ca geograficeste graviteaza spre România, din aceste motive chiar Comandamentul cehoslovac ne-a propus sa-l ocupam noi, sa-l alimentam si sa-l administram…”

Memoriul se încheia cu urmatoarele concluzii:

“Chestiunea acestui teritoriu, desi neînsemnat ca marime, din consideratiile mai sus însirate, este de o mare însemnatate pentru România. Daca Conferinta de Pace nu ar acorda României acest mic tinut, el va forma o rana vesnica, un izvor vesnic de conflicte între România si Cehoslovacia, cu care România doreste sa întretina raporturile cele mai bune.

Pe baza acestor consideratiuni propunem ca frontiera între România si Cehoslovacia sa fie stabilita definitiv pe linia de demarcatiune de az”.

Cehoslovacii pareau dispusi spre concesii teritoriale în schimbul încheierii unei aliante militare, ceea ce îl face pe Alexandru Voda-Voievod sa declare la 16 decembrie 1919 în Camera Deputatilor ca “spera sa gaseasca remediul pentru salvarea integrala a Maramuresului”. Tratativele româno-cehoslovace decurgeau în conditii favorabile pentru România. La 15 martie 1920 Osusky, seful delegatiei cehe, îl înstiinta pe seful guvernului român ca frontiera Maramuresului era pe cale de a fi rezolvata. In acest stadiu al negocierilor intervine schimbarea de guvern din România, cabinetul Vaida fiind înlocuit cu unul condus de Averescu. Evenimentul este folosit de cehoslovaci ca pretext pentru întreruperea negocierilor, argumentând ca în urma demisiei guvernului Vaida delegatia româna nu mai dispunea de împuternicirea legala pentru a putea semna acordul încheiat.

La 1 aprilie 1920 prin adrese trimise Ministerului Afacerilor Straine si Ministerul de Razboi, reprezentantul Cehoslovaciei în România reînnoia în numele guvernului sau cererea de evacuare de catre trupele române a teritoriului din nordul Tisei, informând totodata partea româna de disponibilitatea Ministerului de Externe cehoslovac de a negocia cu statul român o rectificare de frontiera care ar urma sa fie stabilita de o comisie mixta româno-cehoslovaca.

Ca urmare, Legatia cehoslovaca din România era anunatta la 18 aprilie 1920 de hotarârea guvernului român de a-si retrage trupele, cerându-i-se ministrului Cernak sa comunice numele delegatului militar cehoslovac însarcinat sa regleze cu Marele Cartier General Român problemele de detaliu privind retragerea trupelor române. Se dadea astfel curs stipulatiilor Tratatului de pace cu Austria care prevedea ca teritoriul autonom al rutenilor din zona subcarpatica sa fie încorporat Cehoslovaciei, prevederi la care România consimtise prin semnarea lui. Pe de alta parte se sublinia disponibiliatea statului român de a începe tratativele cu statul cehoslovac vizând obtinerea unei frontiere mai bune pentru România, interesata sa integreze teritoriile de la sudul Tisei în procesul de unificare a întregului teritoriu national, ceea ce în conditiile geografice respective presupunea obtinerea cailor de acces spre aceste teritorii.

Prin semnarea Tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) se reconfirma pe plan international apartenenta Maramuresului de la nord de Tisa la Cehoslovacia.

Sursa: Magazin istoric, de Cristina Tineghe, Ana-Felicia Diaconu