Asupra unor populaţii din Carpaţii Nordici planează misterul originii lor. Ele se deosebesc prin fizionomie, prin trăsături sufleteşti, port, obiceiuri, tradiţii sau arhitectură de masa slavă în care vieţuiesc. Unii cercetători au emis păreri, mai mult sau mai puţin argumentate, cum că aceste populaţii ar fi urmaşe ale triburilor dacilor liberi. Dincolo de păreri, opinii sau ipoteze, un lucru este cert: o vastă zonă din Carpaţii Nordici şi-a rânduit existenţa în urmă cu 500 de ani conform dreptului valah având şi un episcop propriu.

 Printre locuitorii Carpaţilor Nordici, astăzi pot fi remarcate cinci grupuri principale de populaţii diferite de cea slavă: huţulii, boikii, lemkii, goralii şi rusinii. Ei locuiesc, în principal, pe ramificaţiile Munţilor Beschizi, în zone care se întind pe teritoriile Ucrainei, Poloniei şi Slovaciei, precum şi în părţile muntoase din nordul ţării noastre. Numele acestor populaţii sunt de fapt porecle pe care şi le-au dat unii altora care, în timp, s-au transformat în supranume.

“Huţul” înseamnă “cel care se năpusteşte din munţi către locuitorii din vale”. Uneori, termenul avea sensul de “om care ucide”.

Ţinutul huţul începe din Bucovina noastră, cuprinde părţi din regiunea Cernăuţi, între localitatea Putila şi râul Ceremuş, ajunge apoi în Huţulşcina, din sudul regiunii Ivano Frankivsk, terminându-se la Dilove din Ucraina de astăzi.

Numele de “boik” vine de la polonezul “bâk”, care înseamnă bou, aceşti oameni fiind în mod predilect crescători de vite. Boikivşcina (Ţara boikilor) este cuprinsă în sud-vestul regiunii Lâviv, în nord-vestul regiunii Ivano Frankivsk, întinzându-se şi în sud-estul Poloniei şi nord-estul Slovaciei.

De o parte şi de altă a frontierei polono-slovace, între localităţile Sanok-Nowy Sacz din Polonia şi Presov din Slovacia, se întinde Lemkivşcina, adică Ţara Lemkilor.

“Lemki” este numele pe care boikii l-au dat în derâdere unei părţi a acestor crescători de vite, care foloseau în locul adverbului ucrainean “liş” (“doar”, “numai”) adverbul slovac “lem”.

Spre graniţa cu Cehia, se află “Ţara goralilor”. Numele de “goral” vine de la “gora” (“gura”), care înseamnă “munte”. Pentru oamenii de la şes, aceste populaţii sunt cu toţii munteni, adică locuitori ai munţilor.

“Rusinii” (rutenii) sunt o populaţie pe care o întâlnim în inima Europei Central-Răsăritene, cu o densitate mai mare în zonele Mukacevo şi Uzhorod, din Regiunea Ucraina Transcarpatică, situată la intersecţia frontierelor ucraineană, slovacă şi polonă. În afara teritoriului de baştină, rusinii trăiesc în nordul Serbiei, estul extrem al Croaţiei, în câteva sate maramureşene şi sucevene de la noi, precum şi în nord-estul Ungariei.

Pentru polonezi, nu mai este o curiozitate

Ustrzyki Dolne este un orăşel polonez din imediata apropiere a graniţei cu Ucraina. Aşezarea a fost întemeiată pe la 1509 de un român din Maramureş, blazonul roşu, cu săgeată şi sabie, al primilor valahi sosiţi aici, fiind şi astăzi foarte preţuit de localnici. În studiul “Familia Dragoş în Polonia”, istoricul polon Wyrostek spune că Dragoş a creat Episcopia de Halici, dorind să facă un principat între Maramureş, Moldova nordică şi Polonia meridională. Ştefan din Maramureş, fiul lui Sas Vodă, a sosit în Polonia pe la 1340, cu o mică armată, obţinând diplome şi privilegii considerabile. Istoria a consemnat în întregul spaţiu al Carpaţilor Nordici colonizări ale păstorilor valahi, începute la o dată incertă (sec. X-XIII) şi care s-au încheiat către secolul al XVIII-lea. Aici au fost atestate istoric peste 500 de aşezări întemeiate de urmaşii acestor păstori. Slavizaţi, după un secol şi jumătate, totuşi, urmaşii lor se disting de restul localnicilor prin particularităţi fizionomice şi sufleteşti, remarcate de cercetători încă din secolul al XIX-lea.

Augustyn Maciey, membru corespondent al Academiei Poloneze de Ştiinţe, cercetător la Centrul Internaţional de Învăţământ Ecologic din Cracovia şi un împătimit cercetător al zonei Ustrzyki Dolne, ne-a declarat că în Polonia sunt atât de multe sate întemeiate de români încât acest lucru nu mai este astăzi o curiozitate.

În regiunea moravă Valassko, zona Fridek Mistek, trăiesc valahi care se laudă şi astăzi cu originea lor, deşi autorităţile nu-i recunosc ca o etnie de origine română.

Marele arheolog Sulimirski susţine şi el, cu dovezi, că toate populaţiile enumerate mai sus sunt urmaşii dacilor, nu slavilor, ei fiind cei dintâi păstori în Carpaţi, ceea ce istoricii ucraineni, spre exemplu, nici nu vor să audă.

Dreptul valah şi propriul episcop, contra arc şi săgeţi

Domnul Augustyn Maciey ne-a vorbit şi despre dreptul valah, care a funcţionat în aşezările întemeiate de românii ajunşi în zonele montane ale Poloniei de astăzi.

Emigrările valahilor către aceste zone au început pe la 1334, din Transilvania, când principele Vladislav de Oppelin, căsătorindu-se cu Elisabeta, fiica domnitorului Basarab Vodă al Ţării Româneşti, a avut patru fiice care au fost măritate cu nobili polonezi. Pe vremea acestui principe se întemeiază cele mai multe sate româneşti în Polonia. Locuitorilor întemeietori ai acestor aşezări li s-a recunoscut un episcop propriu în persoana călugărului ortodox Chiril Românul.

Pe la sfârşitul veacului al XV-lea, documentele amintesc numele a încă cinci voievozi români refugiaţi în Polonia: Ştefan al Sapineţului, Nan şi Pascu ai Sanokului, Dinga din Stupinţa şi Giurgiu al Samborului.

Cei mai mulţi au plecat din Ardeal din cauza condiţiilor grele de acolo, dar şi pentru faptul că românii erau luptători de elită, fideli polonezilor. La sosirea în Polonia, ei primeau titlul de cneaz, şapte “lanuri” de pământ (“mensura valachias”), iar oamenii de rând, câte 30-40 de hectare, fiind scutiţi de dări (censuri), pentru 24 de ani, având dreptul să se mute oricând de pe o moşie pe alta, numai conform dreptului valah, “Jus valachicum”.

În virtutea acestui drept, cnezii puteau ţine pe lanurile lor două crâşme, mori, prive, prisăci sau pescării, erau liberi să-şi vândă pământurile sau să le dăruiască, pentru toate acestea fiind datori să meargă la război cu cal, arc şi săgeţi. Supuşii cneazului trebuiau să-i muncească acestuia şase zile pe an, să-i dea la sfârşitul anului cam o treime din censul cuvenit regilor Poloniei. De Crăciun şi de Paşti, dădeau un prinos numit “colindă”.

În Polonia, românii erau de neatins. Aveau dreptul de a se judeca singuri, cneazul şi scaunul de judecată al bătrânilor fiind singurele foruri juridice. În faţa oricăror acuzări, românii spuneau: “duceţi-mă la domnul meu, fiindcă eu posed dreptul valah!”.

Urmaşii acestor români, deşi se disting, cum am mai arătat, de populaţia slavă care i-a asimilat, se consideră, firesc, buni cetăţeni ai actualelor state pe teritoriul cărora vieţuiesc.

Sursa: Dumitru MANOLACHE, www.ziarullumina.ro

Ucraina, intre practici staliniste si dorinte europene

Romania si Ucraina sunt doua state care aspira la un loc in marea familie europeana, numai ca dincolo de imaginea oferita ochilor Europei exista realitati ascunse din partea a cel putin uneia dintre aceste doua tari vecine si „prietene”. Cu vecinatatea mai e cum mai e, dar la capitolul prietenie, „vecina” se pare ca nu da semne ca Romania sau interesele sale ar conta catusi de putin. Desi semnatare ale unui acord bilateral ce prevede printre altele recunoasterea si acordarea de drepturi minoritatii romanesti si in contra partida celei ucrainene, cel putin una din partenerele jocului nu respecta regulile.

In timp ce Romania recunoaste oficial existenta minoritatii ucrainene, vecina ei se face ca uita ca pe teritoriul ei traiesc, dupa statisticile oficiale ale recensamantului din 2001, aproximativ 409 600 de romani autohtoni, reprezentand 0,8% din totalul populatiei si deci a treia etnie ca importanta! Totusi, din surse neoficiale, se pare ca numarul romanilor-moldovenilor ar fi in jur de 1 milion raspanditi in mai multe zone: Transcarpatia, Sudul Basarabiei, Regiunea Cernauti, Regiunea Herson.

Din ratiuni ce nu fac obiectul acestui material, nu vom intra in amanunte pentru a explica ipotetic de ce oficialii statului vecin nu stiu cum sa procedeze „mai european” sa scape de aceasta mare problema ce o constituie populatia romaneasca. Aceasta, desi supusa in mod constant, repetat si diabolic la presiuni de toate felurile, se incapataneaza sa-si pastreze identitatea etnica si culturala. Ucrainienii au repus in circulatie teza stalinista a moldovenismului din frica ca vreodata Romania va dori sa-si revenidce teritoriile, dar nici dupa semnarea tratatului de buna vecinatate din 1997, prin care tara noastra renunta in mod clar la pretentiile teritoriale, autoritatile de la Cernauti nu au slabit fraul, continuand mult mai hotarate politica de deznationalizare a comunitatii romanesti de pe intreg teritoriul.

Culmea tupeului

Romania a inteles si a adaptat politica fata de minoritatile nationale dupa standardele europene, acordand minoritatii ucrainene, dar nu numai, sprijin financiar din bugetul de stat, adica din banii contribuabilului roman. Numai in anul bugetar 2004 se vor aloca circa 20 de miliarde de lei. Acest sprijin nu se rezuma doar la atat. Minoritatea ucraineana, desi nu foarte numeroasa, in jur de 60 000 de cetateni, are reprezentare parlamentara retribuita tot din bani publici. Desi toate aceste lucruri reprezinta fapte reale iar modelul romanesc de respectare a drepturilor minoritatilor este recunoscut in plan european, Ucraina are taria sa afirme ca exista si un model propriu, cu care se poate mandri si care constituie un exemplu ori de cate ori oficialii ucraineni sunt in vizita in Romania, si isi permit sa bata cu pumnul in masa si sa „arunce” oficialilor romani in ochi acuze de genul: nerespectarea drepturilor minoritatii ucrainene si principiul paritatii.

Din ratiuni de „toleranta” si in spiritul „pastrarii relatiilor bune de vecinatate” ne lasam jigniti in propria casa ne reusind sa contracaram niciodata nici un fel de acuze. Sa fie oare diplomatia prea prost pregatita sa faca fata unei Europe unde coloana vertebrala dreapta, este un principiu al relatiilor de prietenie intre state? Sa fie oare vorba de o proasta pregatire in plan istoric si nu numai a celor care sunt pusi sa ne reprezinte interesele ca stat si ca natiune? Sa fie frica sau lasitate, indolenta sau interese de grup? Iata doar cateva intrebari pe care ni le punem de ceva vreme si in mod special in ultima perioada cand, desi se bate cu pumnul in masa la Bucuresti pentru drepturi si paritati, in Ucraina se atenteaza la viata romanilor pentru simplul fapt ca vor sa fie si sa ramana romani!

Putina istorie

De la Roman Musat (sec. XIV) si pana la Dimitrie Cantemir (sec. XVIII) – domni ai Moldovei – a avut loc o extindere naturala a spatiului etnic romanesc. Nicolae Iorga, in studiul sau despre „Romanii de peste Nistru” din 1906, vorbea de mai multe colonizari pe parcursul secolului al XVIII-lea. Anton Ratiu, membru al echipelor regale studentesti organizate de celebrul Dimitrie Gusti, mentioneaza doua valuri semnificative de colonisti. Dintre acestea, cel organizat din ordinul Ecaterinei a II-a a dislocat populatia romaneasca din sudul Basarabiei pentru popularea zonei de sud a Ucrainei. Acestia ajung sa populeze actualele regiuni Nikolaev, Kirovograd, Donetk, Lugansk, Herson, Crimeea, in total 55 200 de persoane, conform recensamantului din 1989. Dupa cum semnaleaza si Anton Ratiu, cei de aici isi spun moldoveni, fara a avea vreo vina, deoarece colonizarea s-a produs inainte de 1859, atunci cand a luat fiinta Romania. Ulterior, propaganda sovietica a operat cu usurinta distinctia moldoveni/romani, cei din urma fiind prezentati drept ocupantii Moldovei.

Romanii din Transcarpatia locuiesc in mare majoritate in dreapta Tisei, in satele Apsa de Jos, Apsa de Mijloc, Biserica Alba, Slatina, Stramtura si Topcino. Aceste sate fac parte din cele mai vechi asezari omenesti din Maramures, socotindu-se parte sufleteasca a fratilor din stanga Tisei. Maramuresul istoric apare la inceputul sec. XIV ca tinut cu caracter specific romanesc. Dupa 1300 intra in stapanirea regilor Ungariei, populatia romaneasca incepand sa aiba un rol din ce in ce mai important. Satele romanesti sunt in crestere numerica in veacurile XIV – XV, fiind organizate politic si bisericesc.

La sfarsitul primului razboi mondial granitele Romaniei s-au stabilit conform conferintei de pace de la Paris, care s-a bazat pe tratatul secret incheiat intre Romania si Antanta in 4-17 august 1916 numit „Tratatul de alianta de la 4-17 august 1916″. Cu ocazia acestui tratat s-a abandonat de catre delegatia romana condusa de I. Bratianu, problema frontierei Maramuresului punandu-se mai mult accentul pe cea a Banatului integrat. Guvernul Averescu in loc sa continue tratativele si sa duca la bun sfarsit lucrarile guvernului Vaida, la finele anului 1920 a ordonat cu graba si nejustificat, retragerea trupelor romanesti pe malul celalalt al Tisei. Astfel Maramuresul istoric „moare” ne tinandu-se seama nici de configuratia lui etnica, geografica sau de interesele economice si dorintele locuitorilor sai.

Curiozitate sau hazard ?

Actualmente, in Nord-Estul regiunii Transcarpatia, aproape de Polonia si la cateva sute de metri de Slovacia, exista doua comunitati romanesti, despre provenienta carora nu se stie mai nimic. Satele Mircea si Poroscovo nu figureaza in nici un document istoric, nici in chiar cele din Ucraina. Cu toate acestea, la vreo 50 de km de Ujgorod, traiesc la limita saraciei peste 1 000 de romani. Descoperiti de o expeditie romaneasca inainte de 1989, acestia s-au identificat imediat ca fiind de aceeasi origine cu fratii pe care ii auzeau zilnic la radio. Cand au depistat vizitatorii ce frecventa ascultau localnicii, nu le-a fost dat sa creada ca undele hertziene care ajungeau in acele indepartate localitati erau ale Radio Bucurestiului (la vremea aceea, n.n.).

Date oficiale despre locuitorii autohtoni, deportati sau colonizati

Regiunea Cernauti, care cuprinde Nordul Bucovinei, Tinutul Hertei si fostul judet Hotin numara 181 800 de romani, reprezentand 19,8% din populatia zonei. In regiunea Transcarpatia, raioanele Teacev si Rahovo sunt 32 100 de romani, adica 2,6% din totalul populatiei.

Deportati sau colonizati: In regiunea Odesa, raioanele Ismail, Reni, Chilia si Cetatea Alba se inregistreaza un numar de 123 700 de romani-moldoveni adica 5% din populatie; Si in regiunea Kirovograd se inregistreaza oficial o populatie de 8 200 de romani-moldoveni, iar in regiunea Herson, 4 100 de romani-moldoveni.

Etonimul de „moldovean”, nu are alt obiectiv decat sa reduca si sa imparta romanii in mai multe categorii, in acest fel diminuandu-se reprezentativitatea lor ca procentaj si deci existand ipotetic posibilitatea ne acordarii drepturilor elementare care li s-ar cuveni, dar si reducerea numarului de scoli si biserici care si asa se lupta sa supravietuiasca.

Factorul economic si cultural

Faptul ca in aceste regiuni nu exista o dezvoltare economica corespunzatoare i-a determinat pe multi tineri ai minoritatii romanesti sa aleaga calea exilului sau mutarea la orase, pierzandu-si astfel treptat datinile si identitatea etnica. Presa scrisa de limba romana este pe cale de disparitie tot ca un derivat al starii economice precare dar si a presiunilor exercitate de autoritatile locale si centrale, asupra celor care scriu romaneste sau in interesul comunitatii romanesti. Unele ziare sau reviste, pentru a-si pastra o continuitate a aparitiilor, sunt publicate ca apendice ale ziarelor ucrainene sau se pun in slujba autoritatilor.

Invatamantul romanesc este unul din principalele obiective agresate de catre autoritatilor ucrainene. In perioada sovietica numarul scolilor romanesti deschise era destul de mare dar dupa 1991, odata cu prabusirea comunismului, presiunile asupra scolilor romanesti sau ale claselor cu predare in limba romana au crescut brusc, avand ca scop introducerea treptata a limbii ucrainene sau ruse in loc de cea romana. Treptat clase din regiunea Odesa au fost desfiintate sub pretextul ca nu sunt suficienti elevi, impotriva vointei parintilor si a copiilor. In localitatile din jurul Cernautilor clasele romanesti au fost eliminate cu motivatia ca nu exista interes pentru ele, nefiind solicitate, iar cat priveste invatamantul universitar, nici nu se pune problema, deoarece exista permanent comparatia cu minoritatea ucraineana din Romania, care pentru cei 60 000 de cetateni ai sai, nu are o Universitate anume si deci, nici in Ucraina nu se poate vorbi de asa ceva.

Biserica neamului

Odata cu recunoasterea Mitropoliei Basarabiei s-a nascut si speranta unei reunificari spirituale a romanilor din acest areal, cu biserica neamului. Apartenenta Mitropoliei Basarabiei la Patriarhia Romana a starnit reactii de aversitate atat din partea autoritatilor ucrainene dar si moldovene. Dorinta unor parohii romanesti din Ucraina de a se afilia la aceasta Mitropolie a starnit reactii violente din partea autoritatilor care au intensificat presiunile asupra enoriasilor, culminand cu atacuri directe la adresa preotilor respectivelor parohii. Un fapt grav adus in atentia opiniei publice si autoritatilor de la Bucuresti a fost atacul asupra preotului din parohia Camisovca din seara zilei de 29 februarie 2004, cand in gospodaria acestuia, persoane neidentificate au aruncat sticle incendiare, avariand autoturismul acestuia. De mentionat este faptul ca inaintea zilei de 1 decembrie 2003, acelasi preot fusese victima unei incendieri a locuintei sale, fapte menite sa-i inspaimante si sa-i indeparteze pe sateni de aceste parohii cazute in dizgratia unor „cvasi-europeni” cu blana de lup siberian.

Fundatia Nationala pentru Romanii de Pretutindeni de la Bucuresti a facut un apel, prin intermediul mass media, la autoritatile romane abilitate, de a reactiona si a acorda protectie celor care isi asuma identitatea romaneasca si care sunt persecutati pentru acest motiv, practici inacceptabile intr-o Europa cu care si Ucraina doreste sa imparta aceeasi prosperitate. Solidaritatea romanilor de pretutindeni cu acesti romani napastuiti de soarta pe care nu si-au ales-o singuri si pentru care Romania are o datorie morala, poate face mai puternica lupta pentru apararea drepturilor elementare ale omului si a minoritatii romanesti din aceasta tara, suplinind intr-un fel dezinteresul autoritatilor romanesti, care pun mai presus de interesul romanilor, interesele conjuncturale sau economice, acestea servind unor grupuri de interese care nu au nimic de-aface cu interesul Statului roman si al neamului romanesc.

Ce vor romanii din Ucraina?

Simplu. Vor scoli si educatie in limba materna; vor sa poata merge la biserica fara sa le fie teama si sa-si asculte slujbele in limba materna; vor sa le fie garantata reprezentarea in Parlament si in organele centrale de stat dupa principiul proportionalitatii; reprezentare la nivel local in localitatile unde procentajul le permite; incetarea inchiderii de scoli si clase romanesti si recunoasterea diplomelor eliberate de facultatile din Romania; solutionarea problemei vizelor ce vor pune bariere intre cele doua neamuri incepand cu 15 aprilie a.c.; acceptarea donatiilor de carte din Romania si scutirea de plata taxelor vamale aferente acestora; retrocedarea caselor nationalizate ce au apartinut comunitatii romanesti in trecut; deschiderea Universitatii multiculturale de la Cernauti; permisiunea ridicarii unor monumente ale domnitorilor romani precum Stefan cel Mare si Sfant; deschiderea unui Centru Cultural Romanesc cu biblioteca si fonoteca in zona capitalei Kiev.

Iata doar cateva „bizarerii” pe care si le doresc romanii nostri uitati, din tara vecina si atat de „prietena”.

Ce ne dorim noi pentru ei?

Le dorim sa fie tari si sa se intareasca in credinta ca Bunul Dumnezeu macar, nu-i va parasi niciodata, chiar daca frati de-ai lor o fac. Le dorim sa ramana la fel de romani cum au fost si pana acum si devotati cetateni ai statului ucrainean, stat care poate intr-un final le va intelege doleantele si isi va indrepta greselile comise. Le dorim sa aiba puterea sa inteleaga ca Romania nu are la momentul actual o diplomatie combatanta asa cum o au statele vecine sau alte state din lume si sa nu condamne neamul romanesc pentru dezinteres, caci nu este asa. In acelasi timp ne dorim o diplomatie ferma care sa cunoasca si sa puna mai presus interesele statului roman si ale nemului romanesc si sa aiba taria sa ceara pentru fratii lor ceea ce dam pentru conationalii nostri ucraineni, constienti fiind si unii si altii ca intr-o Europa de maine nu mai poate fi cazul de modificari de frontiere sau de revendicari teritoriale. Dorim o mai mare unitate a romanilor de pretutindeni si in special a celor din diaspora care pot ajuta prin presiuni concertate, exercitate asupra forurilor internationale, pentru rezolvarea problemelor si incetarea practicilor de intimidare si persecutie la care sunt supusi romanii din tarile din jurul Romaniei. Tot romanii din diapora ar putea initia un dialog cat mai direct si pragmatic cu diaspora acestor state, si impreuna sa poata influenta de asemenea incetarea acestor practici de sorginte comunista. Intarirea economica a zonelor in care traiesc romanii dar si ceilalti conationali ai lor, precum si intarirea economica a asociatiilor si organizatiilor romanesti care activeaza si care inregistreaza activitati in folosul comunitatii si al dobandirii drepturilor la care am facut referire in acest material. Ne dorim de asemenea o presa centrala mult mai interesata de problema romanilor din jurul Romaniei, un contribuabil mult mai constient de ceea ce se face cu banul sau devenit ban public si pe cine plateste ca sa-l reprezinte in lume.

Toate acestea nu constituie o lista pentru Mos Craciun, Sfantul Nicolae sau « Sfantul Asteapta », ci sunt probleme grave, serioase pe care trebuie sa le aiba pe masa de lucru politicienii romani si straini cat mai repede.

Sursa: Fundatia Nationala pentru Romanii de Pretutindeni