De aici încolo activitatea astriştilor, alături de cea a Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş (1861)², pentru conturarea unui program cultural şi naţional care să înlăture ceea ce spunea încă din 1862 mitropolitul Andrei Şaguna: „nu vor trece multe zeci de ani şi naţiunea română va fi regenerată şi întinerită în puterile sale intelectuale, industriale şi materiale, pentru că naţiunea este setoasă după cultură şi iluminare, iar membrii acestei Asociaţiuni nu vor cruţa nici un sacrificiu ce ar condiţiona un viitor mai fericit şi propăşirea naţională”³. Desigur că activităţile Astrei din vremea războiului (1914-1918) au fost condiţionate de legile impuse de acesta (cenzură, interzicerea activităţilor partidelor şi societăţilor de orice fel etc.)⁴. Dar atunci cînd a sunat ceasul deşteptării noastre naţionale la 1918, în fruntea celor care au organizat, a celor care au condus şi chiar au luptat pentru Marea Unire aici în Maramureş, au fost tocmai conducătorii şi membrii de rînd ai Astrei: dr. Vasile Chindriş, dr. George Bârlea, dr. Vasile Filipciuc, vicarul greco-catolic Emil Bran, Artemiu Anderco ş.a. Cele de mai sus nu vin să diminueze sau să ignore rolul jucat de membrii celeilalte Asociaţiuni, ca şi a celor care nu făceau parte din acestea. Pe cei enumeraţi mai sus îi regăsim atît în desfăşurarea evenimentelor din comitatul Maramureş, cît şi în cele de la Alba Iulia, acolo unde la 1 Decembrie 1918 s-a realizat Marea Unire a Transilvaniei cu Banatul, Crişana şi Maramureşul⁵. Pînă acum aceste fapte se regăsesc reflectate în studii sau lucrări deja de referinţă pentru istoria acestor locuri, aşa încît nu voi mai insista asupra lor. Ci mă voi referi, cu precădere, la activitatea Astrei de după înfăptuirea acestui act fundamental din istoria noastră naţională. Încă în vara anului 1921 se desfăşura la Sighet Congresul General al Astrei, primul congres al acesteia în România Mare şi în Transilvania întregită cu Partiumul, din care a făcut parte şi Maramureşul. Cu acest prilej dr. Vasile Filipciuc a adresat un vibrant mesaj în favoarea românilor rămaşi dincolo de Tisa, arătînd că noi, maramureşenii, „nu vom recunoaşte niciodată graniţa dinspre Cehoslovacia şi vom pretinde mereu drepturile noastre strămoşeşti asupra patrimoniului românesc de peste Tisa, unde avem fraţi români dintre cei mai buni, precum şi alţi fraţi care s-au slavizat din vitregia timpurilor”⁶. Pentru că timpurile n-au fost întotdeauna bune cu noi românii, aşa încît şi activitatea Astrei a trebuit să continue, să se adapteze la noile realităţi socio-istorice şi economice ale Maramureşului, ale României interbelice. Noi ştim că încă din 1897 s-a hotărît în Comitetul Central al Astrei înfiinţarea Casei Naţionale cu aşezăminte de cultură, care să dispună de biblioteci proprii, care să organizeze muzee şi care să dispună de fonduri necesare organizării de activităţi cît mai diverse în plan educativ-formativ şi cultural-naţional. O asemenea Casă Naţională Regională a Astrei funcţiona la Sighet încă din anul 1920, ca o „fiică inspirată a Asociaţiunii sibiene”, după cum spunea Iuliu Manolescu⁷. În condiţiile crizei economice interbelice, primele subvenţii ale statului, care au fost însă sistate începînd cu 1929, au fost şi cele care privesc activitatea Astrei. Acestea au fost reduse cu 35%, fapt ce constituia „o ameninţare a însăşi existenţei Asociaţiunii culturale a… românilor din România Mare”⁸. Un alt pericol pentru existenţa şi funcţionarea Astrei a fost – în mod paradoxal – tocmai înfiinţarea altei instituţii de cultură: Fundaţiile Culturale Regale! Nu de puţine ori aceasta a căutat să minimalizeze rolul şi activitatea Astrei, pentru a avea acces tocmai la fondurile destinate de stat chiar acestei vechi asociaţiuni culturale. În faţa acestei ameninţări Comitetul Central al Astrei, mitropoliţii şi episcopii celor două biserici din Ardeal, Banat şi Maramureş au adresat astriştilor un Apel în care erau îndemnaţi la unire, la revitalizarea activităţii despărţămintelor, pentru păstrarea tradiţiilor, a portului şi a folclorului şi pentru depăşirea „declinului etnic”⁹. Dar se pare că situaţia nu s-a remediat, de vreme ce în 1938 situaţia materială a Astrei devenise atît de precară încît s-a cerut absorbirea ei de către… Fundaţiile Culturale Regale!? Însă, prin Legea Serviciului Social se menţine şi Astra, alături de Institutul Social – care avea misiunea de a pune în practică această lege în Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş. Serviciul Social urmărea atragerea elevilor şi a studenţilor la activităţile culturale, la cercetările monografice, la organizarea de şcoli săteşti şi chiar orăşeneşti ş.a. Numirea într-o funcţie publică era însoţită, în mod obligatoriu, de un certificat din care să rezulte că solicitantul a efectuat un an de serviciu social. Acest serviciu nu şi-a atins scopul şi în 1940 a şi fost desfiinţat. Probabil că un rol în acest eşec l-au jucat şi neînţelegerile permanente dintre conducătorii celor două instituţii: Iuliu Moldovan (Astra) şi Dimitrie Gusti (Institutul Social). Dar, în ciuda dificultăţilor de tot felul, Astra şi-a văzut de drum, continuînd să-şi înfăptuiască programul. Pe lîngă publicaţiile, de acum cunoscute, ale Astrei centrale („Transilvania”, „Analele Asociaţiunii”, „Ţara noastră”), din iniţiativa unor despărţăminte au fost editate diverse publicaţii. Astfel, în Maramureş, dr. Vasile Ilea scotea în 1927, la Sighet, publicaţia săptămînală „Astra Maramureşeană”, gazetă care a supravieţuit pînă în preajma Diktatului de la Viena, deşi urmele acesteia nu sînt de găsit prin arhivele şi bibliotecile judeţului¹⁰. Chiar la primul Congres General al Astrei de după război (Sighet, 1921) s-a putut raporta că „în acest an am început şi Biblioteca Astra, publicaţiune menită mai mult intelectualilor noştri”¹¹. Care a fost soarta acesteia în timp? Aproape aceeaşi cu a altor publicaţii fără susţinere financiară: a dispărut fără urme deosebite în viaţa Maramureşului. În ideea răspîndirii cărţii în limba română, în vremea Austro-Ungariei un fapt aproape imposibil de realizat în mod oficial, s-a încercat a fi suplinită tocmai prin înfiinţarea de biblioteci săteşti (în acest sens este de amintit activitatea Societăţii de lectură „Drăgoşiana”, întemeiată de Asociaţiunea maramureşeană la 1867¹²). În 1914, de exemplu, din donaţia lui Vasile Stroescu (25.000 coroane), s-a hotărît înfiinţarea a 150 biblioteci în satele comitatelor Maramureş, Bihor şi Sătmar. Din păcate, nu ştim cîte asemenea instituţii au fost efectiv întemeiate şi, mai ales, cîte au fost înfiinţate în Maramureş¹³. Mai sigur este că aici nu s-a înfiinţat nici una, mai ales dacă ne gîndim la „concurenţa”, cel mai adesea nefolositoare, dintre cele două societăţi. La Vişeu de Sus funcţiona totuşi, înfiinţată imediat după constituirea despărţămîntului, o bibliotecă cu 589 volume, majoritatea donate de Emil Bran¹⁴. În schimb, la Sighet, abia la 1927 avem o primă informaţie: biblioteca Astrei dispunea de 1.200 volume de carte¹⁵, în acelaşi timp existînd şi alte cîteva zeci de mici biblioteci astriste săteşti.

O iniţiativă demnă de menţionat aici, pentru perioada interbelică, este  înfiinţarea la Sighet, în 1935, a Conservatorului de muzică şi dicţiune, care îl avea ca director şi mentor pe Dimitrie D. Stan¹⁶. În anul următor acest conservator avea 4 clase (teorie muzicală, vioară, canto şi pian) şi avea înscrişi 60 de elevi. Corul şi orchestra acestuia a susţinut numeroase concerte la Sighet, dar şi în alte localităţi cu tradiţie muzicală în epocă: Baia Mare, Vatra Dornei, Cernăuţi ş.a. Totul a culminat cu montarea operetei lui Ciprian Porumbescu Crai nou, în anul 1936. Acest spectacol a mai fost jucat şi la Vişeu de Sus. Din considerente extra-artistice, conservatorul va fi desfiinţat odată cu ocuparea Maramureşului de către unguri, în 1940¹⁷.

1.     Pamfil Maftei, ASTRA şi rolul ei în cultura naţională (1861-1950), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 38 şi urm.; Alexandru Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Bucureşti, 1940, p. 226-227; Vasile Dăbală, Din activitatea Despărţămîntului Vişeu-Iza (1911-1918), în „Astra Vişeuană”, an I, nr. 1, 1996, p. 1-2; Ioan Dordea, Din activitatea Despărţămîntului Vişeu-Iza al Astrei pentru păstrarea fiinţei naţionale, în „Marmaţia”, an IV, 1978, p. 170.

2.     Marian Nicolae Tomi, Maramureşul istoric în date, Ed. Grinta, Cluj Napoca, 2005, p. 141-180 (vezi şi bibliografia).

3.     Pamfil Maftei, op.cit., p. 41;

4.     Al. Filipaşcu, op. cit.; I. Dordea, op.cit.; V. Dăbală, op.cit..

5.     Al. Filipaşcu, op.cit., p. 237; Vasile Căpâlnean, Maramureşenii şi Unirea din 1918, în „Marmaţia”, an IV, 1978, p. 197-209;  Maramureşul şi Unirea (1918), Baia Mare, 1968, passim; Maramureşenii în lupta pentru libertate şi unitate naţională. Documente 1848-1918, sub red. V. Căpâlnean, I. Sabău şi V. Achim, Bucureşti, 1981, p. 304, 312, 315, 321, 341-346, 366-369.

6.     Al. Filipaşcu, op.cit., p. 245.

7.     P. Matei, op. cit., p. 64.

8.     idem, p. 66-67.

9.     idem, p. 73.

10.    idem, p. 208.

11.    idem, p. 219.

12. M.N. Tomi, op. cit., p. 120 şi urm.; Analele Asociaţiunei pentru cultura poporului român din        Maramureş (1861-1905), Gherla, 1906, p. 22-23.

13.   P. Matei, op.cit., p. 231.

14.   M.N. Tomi, op. cit., p. 141.

15.   P. Matei, op. cit., p. 233.

16. Ion Ardeleanu-Pruncu, Şcoala de artă „Gheorghe Chivu”, Sighetul Marmaţiei. 140 de ani de învăţămînt artistic, Sighetu Marmaţiei, 2006, p. 14-36, 46-51.

17.   P. Matei, op. cit., p. 259.

Marian Nicolae Tomi

Sursa: astra.iasi.roedu.net

I. Maramureşul- patrie primitivă a limbii române literare

În regiunea Transcarpatia din componenta Ucrainei, este incorporat nordul fostului voievodat Maramures precum si alte foste comitate care au gravitat spre Maramures si erau populate de români.

De la începutul mileniului al II-lea si până la sfârsitul celui de al II-lea război mondial (când nordul a fost cedat Cehoslovaciei) Maramuresul a rămas unitar având ca hotare Carpatii Pădurosi, Muntii Rodnei, Lăpusului, Iasului si Bârjabei până la Teceu în câmpia Tisei.

Desi Maramuresul, puternică vatră a dacilor liberi (la sfârsitul sec.III d.H. Commodus strămută la sud de Somes 12.000 familii) *1 a rămas în afara Daciei romane, a fost totusi puternic influentat de cultura si civilizatia romană. Maramuresul e considerat ca patrie primitivă a limbii române literare de către N. Iorga în ,,Istoria literaturii religioase a românilor” unde sustine că Maramuresul a fost ,,Toscana” românilor, că el ne-a dat limba literară. *2

Prima mentiune documentară a Maramuresului ca loc de vânătoare regală este din 1299 iar ca domeniu regal din 1231, cu toate că un document din 1445 aminteste de o donatie făcută unei familii de către stefan cel Sfânt, deci în jurul anului 1000. *3 Prima amintire a unui conducător local din Maramures se face la 1299 când e pomenit Nicolaus Voivoda filius Mauricii. Mauriciu era comite de Ugocea si Maramures, dovadă că încă de pe atunci comitatele Ugocea si Bereg din prelungirea Maramuresului gravitau spre acesta după cum vom vedea mai jos. *4

Ghe. I. Brătianu a avansat ideea că Bogdan a încercat să obtină independenta întâi pentru românii din Maramures si neputând-o realiza aici a dus-o la totală biruintă în Moldova. Ca dovadă a miscărilor revolutionare ale lui Bogdan în Maramures e faptul că încă de la 1343 el apare în acte regale ca ,,noster infidelis” si că la 30 septembrie 1364 regina Elisabeta cedează în fata acestor miscări care se pare că au continuat dând diploma prin care reasează pe românii din Bereg si Maramures în dreptul de a-si alege liber voievodul.

Chiar istoricul maghiar Petrovay G.spune că: ,,Românii din Maramures si Bereg au fost investiti cu astfel de privilegii cum n-a putut avea niciodată un neam de păstori care ar fi imigrat pe încetul păscându-si turmele.” *5 Românii din Maramures si Bereg n-au fost supusi autoritătii comitelui si a altor dregători ai comitatului ci erau supusi voievozilor alesi de ei însisi, deosebit în fiecare comitat; acestia îi conduceau la război pe cei înarmati si-i judecau rezolvând procesele dintre ei precum si pârile începute de altii împotriva lor.Contributii trebuiau să dea numai a cinzecea parte din sporul turmelor lor.

Cea mai veche mentiune de înnobilare a unui cneaz român de către regele Ungariei este din 1326. Carol Robert dăruieste lui Stanislau pentru serviciile sale, mosia Zurduc. *6 Este certă ridicarea în rândurile nobilimii a mai multor cnezi maramureseni după anul 1360 adică după trecerea lui Bogdan în Moldova drept răsplată pentru credinta lor fată de rege în timpul răscoalei lui Bogdan. Începutul îl face Dragos urmat de cnezii Sarasău din Apsa. *7

Unii cnezi si voievozi maramureseni înnobilati se erijează în mari seniori cu veleităti de suzerani creându-si vasali prin danii altor cneji. Astfel, cnejii nobili Ambrosiu si Mihail de Dolha înnobilează la 1454 pe un văr al lor Simeon, pe fratele lui Ioan si pe uni veri ai acestuia pe jumătatea mosiei Cuhea *8 si aceeasi familie îsi ridică cetate din piatră fără încuviintarea puterii centrale. *9

Pentru că intentia acestei lucrări este de a trata despre vetrele românesti de dincolo de granitele României, trebuie să zăbovim asupra mănăstirii din Peri rămasă dincolo de frontiera fixată Maramuresului. Printr-un pelerinaj la Constantinopol în 1391 voievodul Balită, seful familiei Drăgosestilor a obtinut de la Patriarhul ortodox înăltarea la rangul de stavropighie, ceea ce înseamnă ,,înfigere de cruce” *10 a mănăstirii lor din Perii Maramuresului ca autoritate ecleziastică asupra românilor din tinuturile Maramuresului, Sălajului, Ardudului, Ugocei, Beregului,Ciceului, Ungurasului, Văii Beretăului în Bihor. *11

Egumenul din Peri devenea exarh al patriarhului Antonie de Constantinopol. După moartea lui, dreptul de alegere a succesorului revenea voievozilor ,,de prea bun neam” Balită si Drag împreună cu călugării mănăstirii si credinciosii din eparhie. În acelasi an 1 391 Balită si Drag obtin dreptul de a alege mitropolit al Haliciului dacă ieromonahul Simion ar fi decedat. *12

Mihai Viteazul va aseza si el în mănăstirea Sf.Mihai din Peri (de care aflase că fusese clădită în marginea Sighetului de fii lui Sas-Vodă si că avusese si înainte un vlădică cu drepturi de exarh) un episcop român dintre clericii cărturari ai tării sale, pe Sârghie, fost egumen de Tismana. *13

Privind cnezatele din tara Maramuresului ne vom opri doar asupra celor de la nord de actuala granită.
Cnezatul Câmpulungului situat pe valea Tisei si Tarasului cuprindea sate ca: Criva, Bedeu, Apsa, Biserica Albă, Taras, Bociocoi, Teceu cu centrul la Bedeu stăpânit de familia Codrenilor.

Cnezatul Talaborului situat pe apa cu acelasi nume cuprindea satele: Domnesti, Văineag, Dărmănesti, Talabor, Dulesti, Darva, Crisănesti, Drăgoesti, Uglea.

Cnezatul Bârjavei de pe valea omonimă a fost dominat de familia cnezilor de Bilca care erau în prima jumătate a secolului al XIV-lea si voievozi ai românilor din Bereg, dominantă devenind mai apoi familia cnezilor de Dolha. *14

În cnezatele de câmpie cu sol fertil se fac colonizări cu maghiari si sasi din 1271 aici sunt mentionati colonisti (hospites) veniti dinspre Valea Tisei. *15 În secolul XVI, din 100 sate maramuresene, 84 erau românesti, 7 cu oaspeti regali germani sau maghiari, 5 de ruteni si pentru 4 sate nu există date.De la 90% populatia românească a scăzut în secolul XV datorită colonizării rutene la 80%. *16 La 1451 chiar sate care erau zise rutene erau conduse de fii unui cneaz român înnobilat după dreptul românesc. *17

În prelungirea Maramuresului atât din punct de vedere etno-demografic cât si institutional erau comitatele Bereg, Ugocea, Ung si Arva. În secolele XIV-XVI, 60 000 români s-au stabilit până si în Moravia unde s-au slavizat păstrând însă chiar până astăzi la vreo 100 de cuvinte românesti. *18 Românii de pe domeniul Munkacs (Muncacevo) din comitatul Bereg se bucurau din vechime de dreptul de a-s alege anual voievodul, drept confirmat la 1493, 1506, 1523, 1562, etc.

Cnezatul satelor Rotunda si Cusnita arată documentele că este stăpânit la 1383 de Ioan Sandor si stefan, fii fostului voievod al românilor, iar la 1419 de stefan Românul.
Un alt cneaz era la Săliste.

Cnezi români sunt mentionati si în comitatul Ung: 1402 Inciu din Humena, 1409 Neag, 1400 Vanciu.
În 1530 în Maramures existau ca orase: Sighetul, Hust, Visc, Teceu, Câmpulung iar cetăti existau în: Apsa, Slatina, Sarasău, Ocnesti, Ieud, Criva. *19

Românilor de pe domeniile cetătilor Arva si Lypkova pe baza vechilor libertăti li se confirmă privilegiile de Matei Corvin la 1474, de Ludovic al II -lea la 1526 si de Ferdinand I la 1576 *20.

Identitatea si unitatea institutională dintre tara Maramuresului si comitatele învecinate mai ales Bereg se dovedeste si prin desfiintarea hotarelor celor două unităti politico-administrative în ce priveste stăpânirile voievodale. Familia Drăgosestilor Maramuresului, descendentii voievodului Sas al Moldovei, Balc, Drag si fratele lor Ioan Românul cu numeroase rude si familiari s-au distins în mai toate confruntările oastei transilvane de pe fronturi cuprinse între Dunărea de jos si Nistrul superior, dobândind înalte recompense pentru merite militare: Nylab de pe malul Tisei (1378) cu 6 sate românesti si 4 unguresti, Chioarul, Ariesul, Hustul (1392), Gherta, Ardud. Drăgosestii detin la finele secolului al XIV-lea autoritatea politică în Sătmar, Maramures, Ugocea, Bereg.

Influenta de care se bucurau voievozii români de la nord de Tisa o dovedeste si faptul că la 1414 Ioan Românul de Dolha se numără printre familiarii curtii regale, că la 1 418 aceeasi familie îsi apără cu oameni înarmati mosia de la confiscare, *21 că însusi Iancu de Hunedoara era frate devălmas cu Cândres castelan de Munkacs pe care-l numeste frate al său si că la 1454 la stăruinta nepotilor voievodului Stanislau sprijinită de Iancu de Hunedoara regele Ladislau al V-lea a încorporat domeniul Dolha cu 5 localităti din tinutul Bârjabei, comitatului Maramures. *22

NOTE
1.I. Căruntu, D.M Mircea, ,,841 Teste de istorie”, Bucuresti 1995, pag.10
2.Gavril Istrate, Originea limbii române literare, Iasi 1981, pag.147
3.X X X Judetele României Socialiste, Bucuresti 1969, pag.341
4.Ghe.I.Brătianu, Traditia istorică despre întemeierea statelor românesti Bucuresti 1980, pag.135
5.st.Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.III, Cluj 1986, pag.486
6.X X X Istoria României în date, Chisinău, 1992, pag.67
7.st.Pascu, op.cit., pag.484
8.st.Pascu, op.cit., pag.441
9.A.Filipascu, Patronime maramuresene, genealogia familiei de Dolha si Petrova, ed Albatros, Bucuresti, 2003
10.N.Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucuresti 1991, pag.84
11.X X X Istoria militară a poporului român, vol.II, Bucuresti 1986,pag.143
12.st.Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.III, Cluj 1986, pag.488
13.N.Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc, Chisinău, 1992,pag.130
14.st.Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.III, Cluj 1986, pag.481
15.X X X Istoria României în date ,Chisinău 1992, pag.58
16.st.Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.II, Bucuresti 1979, pag.444
17.st.Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.IV, Bucuresti 1989, pag.177
18.G.A.Pordea, Note asupra relatiilor româno-ungare, ,,Patrimoniu”, Chisinău, 2-1991, pag.44
19.st.Pascu, Voievodatul Transilvaniei , vol.II, Bucuresti 1979, pag.225
20.st.Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.III, Cluj 1986, pag.494
21. st.Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.III, Cluj 1986, pag.266
22. st.Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol.III, Cluj 1986, pag.486

II. Împărtirea Maramuresului- o rană vesnică

În 1553 Maramuresul a fost inclus în principatul Transilvania. *23

Demn de mentionat că si Petru Rares viza stăpânirea cetătilor Muncaciu si Hust, prin urmare a Maramuresului de unde se coborâseră strămosii săi cu două veacuri în urmă si face demersuri în acest sens pe lângă Ferdinand. *24

Împăratul Rudolf al II-lea întoarce Transilvaniei în 1 606 comitatele Tokai, Bereg si Ugocsa cedate în 1570 Habsburgilor de către Ioan Sigismund care păstrase totusi Maramuresul cu Hustul. *25
O altă etapă în extinderea stăpânirii transilvane la nord-vest de Tisa este campania lui Gheorghe Rakoczi I care a tinut din primăvara până în toamna anului 1 644. Kosice a fost cucerită de trupele transilvănene la 11 martie punând pe fugă circa 14 000 soldati imperiali. Un atlas rusesc arată că Transilvania secolului XVI cuprindea si orasul Kosice (azi în Slovacia)39

În noiembrie au început tratativele de pace între Imperiul habsburgic si Gheorghe Rakoczi I iar în august 1645 prin pacea de la Linz, Transilvaniei i-a fost recunoscută stăpânirea comitatelor Barsod, Abauj, Zempleu, Ugocsa si Bereg, Satu-Mare si Szabolcs. *26

La schimbarea suzeranitătii turcesti cu cea austriacă, cei din urmă se vor instala în 1 688 în cetatea Hust.

O contributie însemnată în propăsirea cultural-natională a românilor maramureseni aflati sub monarhia habsburgică este înfiintarea la Sighet în 5 februarie 1 861 a ,,Asociatei pentru cultura poporului român din Maramures”. *27

Până în 1920, Maramuresul a rămas unitar în perimetrul numit la începutul lucrării cuprinzând 157 comune locuite în mare parte de români. Din 1920 Maramuresul de la nord de Tisa (6 873 km2) a intrat în componenta Cehoslovaciei, în hotarul României rămânând doar 3 381 km2 în stânga Tisei.

La Marea Adunare Natională de la Alba Iulia au participat si delegati 37 ai satelor românesti din Maramuresul de peste Tisa. În 14 noiembrie 1 918 s-au ales pentru a reprezenta oficial la Alba Iulia satele lor: D.Veres, I. Simon, (din Apsa de jos); G. Stet, I. Marina (din Apsa de Mijloc); P.Cozar, V.Pop, C.Pavel, P.Bota, (din Slatina) ;A . Darabath, G.Simon (Biserica Albă). Învătătorul I.Blitz din Slatina a reprezentat Reuniunea învătătorilor din Maramures iar I.Filip din Apsa de Jos si M.Dan din Apsa de mijloc sunt trimisi cu ,,credentionale”; la Alba Iulia. Când s-a proclamat ,,Trăiască România Mare de la Nistru până la Tisa”, maramuresenii au insistat să se revină si de la tribună s-a strigat ,,Trăiască România Mare de la Nistru până dincolo de Tisa”.

Consiliul Diligent trimite în 3 ianuarie 1918 un memoriu lui Brătianu în care se spune că vechiul Maramures se întindea până în Slovăcime si cuprindea comitatele Ung, Bereg, Ugocea si Maramures. Se spunea că românii au început să emigreze din Bereg si Ung de la 1354 când printul T. Koriatovici a schimbat cu Ludovic cel Mare mosia sa din Podolia în schimbul domeniului de la Muncaciu si a adus în tară pentru cultivarea mosiilor sale rusi, înfiintând pentru acestia biserică la Muncaciu. În 1310 Andrei III a adus la Visc, Teceu si Câmpulung “hospesi”. Se mai mentionau luptele dintre episcopii de la Peri si Muncaci (la 1498 regele Vladislav apăra dreptul episcopului din Peri). Aici unirea cu Roma a început din 1650. La 1710 “curutii” aprind mănăstirea Perilor secularizează averile, încât episcopii români se retrag la Moisei si Bârsana. Până la 1856 românii greco-catolici de aici erau sub stăpânire bisericească slavonă. În acest timp s-au slavizat si clericii dar si mult popor. Se cerea cuprinderea la România si a comunelor Bedeu si Chirva. Memoriul mentiona muntii din dreapta Tisei care erau în proprietatea românilor (Plăiucul, Măgura-Apsănescul, Curpanul, Oprisa, Săndreasca…) arătându-se diplomele din 1390, 1402, 1406, 1418, 1411, 1419, 1442, 1463 prin care le-au fost atribuiti. si din Galitia erau ai românilor muntii Păpădia, Ciursa si Prelucile. Se cerea o granită care dădea României 114.293 români (60%), 45.265 evrei, 34.210 ruteni, 17.872 nemti si 7.429 unguri. *38

În timpul primului război mondial, armata română ocupând linia Muncaci-Cop a constituit un tampon între armatele rosii maghiare si ucrainene.28 În 1919 existase o situatie favorabilă unirii întregului Maramures cu România dar guvernul Brătianu, preocupat de Banat, a abandonat tratativele în care partea cehă se arătase disponibilă în ceea ce priveste retrocedarea Maramuresului, cerând ajutorul României pentru a stabili ofensiva maghiară. În ultimele luni ale lui 1919 guvernul Văitoianu a făcut demersuri în urma cărora România urma să primească plasele Sighet, Tisa, Taras si Teceu. Au urmat trei luni de guvernare ale lui Vaida. Cehoslovacia acceptase cedarea întregului Maramures mai putin plasa Dolha. La căderea guvernului Vaida, cehii refuză semnarea acordului deoarece delegatia română nu avea împuternicirea noului guvern condus de Averescu care a ordonat armatei române să se retragă în stânga Tisei. *29

În 9 decembrie 1919 senatorii si deputatii din Maramures, Ugocea, si Sătmar adresează un memoriu *30 guvernului român în legătură cu fixarea granitei de nord a României ,,conform liniei de demarcatiune stabilită la 1919, iunie, de către Comandamentul trupelor române, de comun acord cu comandamentul trupelor cehoslovace,,- linie ce dădea întreg Maramuresul istoric, României. Se invoca faptul că în cazul unei partajări a Maramuresului s-ar pierde comunele curat românesti de pe malul drept al Tisei (Slatina, Biserica Albă, Apsa de jos, Apsa de mijloc, Lunca, etc.) si comune cu populatie semiromânească (Bedeu, Neresnita, Apsa de sus etc.) ,,Notăm că si celelalte comune rusesti care cad în zona noastră au fost si ele tot românesti dar în decursul timpului s-au rutenizat, n-au uitat originea lor si insistă toate să li se dea preoti si scoli românesti” spunea memoriul. Se mai invoca si pierderea salinelor renumite de la Slatina si Hust, a pădurilor de peste Tisa (681 000 iugăre) proprietate a comunelor românesti din stânga Tisei, calea ferată ce lega Maramuresul prin Hust cu Satu-Mare si păsunile a 12 comune românesti de la sud de Tisa.

Se solicita a se da ordin trupelor să nu se retragă din teritoriu întrucât cehi însisi au oferit românilor acest teritoriu fixând de comun acord si din ruga cehilor linia de demarcatie pe culmile muntilor de către experti militari ai ambelor state tinându-se seama de interesele locale, istorice si administrative.

Se amintea că rutenii au emigrat în comitatele Maramures, Bereg si Ung abia în secolul al XV-lea si al XVI-lea ca lucrători de pe mosiile românesti. Cu toate acestea nu se cerea tot ce a fost al nostru ci numai pământul românesc al Maramuresului unitar ce forma o unitate geografică indivizibilă.

De la Carpati la râul Tarackz, teritoriul este eminamente românesc iar în zona dintre Tarackz si linia democratională stabilită în iunie 1919 si chiar dincolo de linie, elementul românesc este reprezentat destul de pregnant dovadă numirile topografice si numele locuitorilor. Satul Hust a fost o cetate veche românească, orăselul Sălăusul Mare este încă românesc iar în Craia nu există nici măcar un singur rutean. *31

De caracterul românesc al Maramuresului au tinut cont chiar si ungurii. El a fost singurul judet în întreaga Transilvanie, în care erau prefecti, subprefecti si pretori de nationalitate română si în regiunile rutene până înainte de asta cu 25-30 ani.

În toamna lui 1919 la alegerile parlamentare din România a participat întrega populatie (si ruteană) care si-a ales deputati si senatori si de nationalitate ruteană. La 13 decembrie 1919 Orestie Ilniczki reprezentant al rutenilor în Maramures a făcut o declaratie în fata Adunării Deputatilor în care îsi exprima atasamentul fată de România. *32

La începutul lui ianuarie 1919 trupele ucrainene ocupă Valea Tisei, Sighetul si tinutul din dreapta Viseului până din sus de Leordina. Armata română intervine la 16 ianuarie când regimentul 14 din Roman trece Gutâiul si la 17 ianuarie zdrobeste trupele ucrainene în lupta de la Cămara-Sighet si controlează ambele maluri ale Tisei. Cu trupele bolsevice maghiare se duc lupte la Peri -30 martie si Hust-3 mai. *39

România era dispusă chiar să organizeze un plebiscit în zone cu majoritate ruteană. Se spunea înainte de conferinta de pace că ,,dacă nu s-ar acorda României acest mic tinut, el va forma o rană vesnică, un izvor vesnic de conflicte între România si Cehoslovacia”. Însă nu a fost să fie al nostru Maramuresul de Nord ci al cehoslovacilor.

În etape, în urma actelor de la 2 noiembrie 1938 si 15 martie 1939 Ungaria va anexa întreg teritoriul Ucrainei Subcarpatice. *34 După război Maramuresul de peste Tisa a intrat în componenta URSS-ului, respectiv în regiunea Transcarpatia (cu centrul la Ujgorod) din cadrul Ucrainei, situatie existentă si azi.

O delegatie de scriitori români în frunte cu Laurentiu Ulici au vizitat în 1990 Maramuresul din Ucraina la invitatia Societătii Culturale ,,G.Cosbuc” din localitatea ucraineană Slatina. Scriitorii nostri află că în regiune trăiesc peste 40.000 români, cele trei Apse, Biserica Albă, Peri si Slatina păstrându-si caracterul românesc. Se deschise în acel an la Universitatea din Ujgorod, o facultate de istorie cu 11 studenti care învătau în româneste. *35

Din nordul Maramuresului, din vechile judete Bereg si Ugocea care în evul mediu se întindeau peste creasta Beskizilor până în apropiere de Tatra au rămas astăzi doar 5 localităti cu populatie preponderent românească în imediata apropiere a Sighetului. Oronimia Carpatilor din zonă este net autohtonă: Tomnatic, Chicera, Zboru, Bârjava, Cuc, Trihotare, Gorgan, Strunga, Căputa, Groapa. Numele localitătilor au fost însă schimbate- Apsa a devenit Dibrova, Slatina în Solotvina, Biserica Albă în Bela terkva.

În 1992 românii se plângeau că trecerea de la limba rusă la ucraineană a dus la disparitia revistei ,,Prietenia română” dar că postul T.V din Ujgorod transmitea de trei ori pe săptămână si în limba română. *36

Statul român trebuie să asigure conditii învătământului si limba română în zonă pentru că ,,totdeauna noi am locuit în Limba Română” spunea învătătoarea Florica Hrit, româncă din oblastia ucraineană Zakarpatskaia.

NOTE
23.X X X Judetele României Socialiste, Bucuresti 1969, pag.341
24.N.Iorga, Istoria românilor pentru poporul românesc, Chisinău 1992, pag.98
25.X X X Istoria României în date, Chisinău 1992, pag.127
26.X X X Istoria militară a poporului român, vol.III, Bucuresti 1987, pag.265
27.X X X Istoria României în date, Chisinău 1992, pag.204
28.X X X În apărarea României Mari, Bucuresti 1994, pag.247
29.L.V.Szabo, De la Nistru până dincolo de Tisa, ,,Timisoara”, 8 I 1992, pag.5
30.X X X 1918 Desăvârsirea unitătii nationale statele, vol.V, Bucuresti 1986 pag.323
31. X X X 1918 Desăvârsirea unitătii nationale statele, vol.V, Bucuresti 1986 pag.325
32. X X X 1918 Desăvârsirea unitătii nationale statele, vol.V, Bucuresti 1986 pag.330
33. P. Bărbulescu, I.Closca, Repere de cronologie internatională, Bucuresti 1982
34.V.Georgescu, Istoria românilor, Bucuresti 1992, pag.225
35.I.Zubascu, Nordul poetic al limbii noastre, ,,Flacăra”, 24 octombrie 1990, pag.12
36.C.Ivanciuc, Prin tările române vecine, ,,Tinerama” 24-30 ianuarie 1992, pag.11
37.X X X Românii la 1918, vol.IX Bucuresti 1989,pag.4
38.X X X Atlas istorii srednih vekov, Moscova 1991, pag.1
39.A.Filipascu de Dolha, Istoria Maramuresului, ed Gutinul, Baia Mare, 1997, pag 203

Viorel Dolha

Sursa: gid-romania.com

Alba Iulia, 1 decembrie 1918. Alături de românii din întreaga Transilvanie, din Banat, din Crişana şi din Sătmar, s-au dus pe Cîmpia Libertăţii, ca să se bucure de Marea Unire, şi delegaţii Comitatului Maramureş şi alţi maramureşeni, printre care şi cei de dincolo de Tisa. Însă, atunci cînd s-a dat citire Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale, în care se făcea vorbire despre întinderea României Mari „de la Nistru pîn’ la Tisa”, aceştia s-au simţit părăsiţi şi au protestat, cerînd ca noua Românie să fie „pînă peste Tisa”. Deşi s-au făcut promisiuni că nu vor fi părăsiţi, jocurile de interese ale marilor puteri din cadrul Conferinţei de pace de la Paris, dar şi indecizia conducătorilor României de atunci au făcut posibilă pierderea pămînturilor româneşti din dreapta Tisei (din cei 10.500 km2 ai comitatului Maramureş, i-au rămas României numai 3.381 km2!), pămînturi pe care trăiau încă destui români.
Pentru a cunoaşte mai bine ceea ce a fost în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat şi ceea ce este astăzi dincolo de Tisa, trebuie să facem un excurs istoric minim, dar necesar. Izvoarele scrise referitoare la Maramureş sînt, îndeosebi, cele elaborate de cancelaria maghiară. Este vorba de vestitele diplome adunate şi publicate de Ioan Mihalyi de Apşa în Diplome maramureşene din secolul XIV şi XV, dar şi de cele publicate de György Petrovay, sau de lucrările genealogice ale lui Joódy Pál, Ioan cavaler de Puşcariu şi Alexandru Filipaşcu; la aceste lucrări documentare se adaugă lucrările istorice de referinţă pentru cunoaşterea istoriei Maramureşului: Al. Filipaşcu, Istoria Maramureşului, Radu Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, M.N. Tomi, Maramureşul istoric în date ş.a. Toate aceste lucrări vin să contureze imaginea unui loc populat din vremuri străvechi, în ciuda unor condiţii de mediu şi de climă dintre cele mai aspre. Cercetările arheologice, destul de puţine şi nesistematice, certifică, totuşi, existenţa unor comunităţi umane care datează cel puţin de la sfîrşitul neoliticului, dar cu certitudine din epoca bronzului. Făuritorii acestor vechi civilizaţii sînt, indubitabil, strămoşii noştri direcţi, traco-dacii, desigur cu influenţele inevitabile suferite de la alogenii care s-au vînturat în timp peste aceste pămînturi (celţii, germanii, mai tîrziu grecii, romanii, slavii ş.a.). Contribuţia acestor vechi popoare la formarea poporului şi a limbii române nu mai trebuie demonstrată, chiar dacă există „voci” ce vor să răstoarne concluzii istorico-lingvistice deja de notorietate şi probate ştiinţific, aşezînd în loc varii elucubraţii fără o susţinere cu adevărat ştiinţifică. Această populaţie stră-românească şi apoi românească a vieţuit necontenit în vatra sa originară, fapt care s-a petrecut şi în Maramureş (cele cca 100 de aşezări de aici sînt aceleaşi şi pe aceleaşi amplasamente de la primele atestări documentare pînă azi!). Configuraţia specifică a acestei „ţări” a determinat şi o anume structură a ceea ce s-ar putea numi „civilizaţia maramureşeană”! Pornind de la limba vorbită (şi scrisă!) şi ale cărei trăsături (rotacismul de exemplu) s-au perpetuat în vremi, de la costumul specific pînă la casa şi bisericile din lemn, de la ocupaţiile şi uneltele tradiţionale şi specifice pînă la modul de hrănire, de la obiceiurile care păstrează pînă astăzi forme de manifestare caracteristice vechilor civilizaţii antice îmbrăcînd azi haine creştine (muzica şi jocul popular, măştile etc), toate acestea alcătuiesc tocmai ceea ce am denumit mai sus „civilizaţia maramureşeană”.
La anul 1199 Maramureşul este atestat ca „pădure regală”, loc în care regele maghiar Emeric I a fost salvat de la moarte. Desigur că această menţiune nu este decît o ficţiune a cancelariei regale maghiare. Ungaria încă nu era capabilă a stăpîni şi administra aceste teritorii. Îi vor trebui aproape două veacuri pentru ca lucrurile să stea cu adevărat aşa. Pentru că abia la 1368 Maramureşul este numit „comitat”, şi vor mai trece alţi ani buni pînă cînd, odată cu dispariţia de pe scena politică a voievozilor Sas şi Balc, să putem vorbi numai de comitatul maghiar ca instituţie a Maramureşului. Tocmai legat de plecarea lui Bogdan în Moldova (1359) se petrece – ar trebui spus că doar începe – fenomenul de aşezare/colonizare a ucrainenilor în Maramureşul de dincolo de Tisa, îndeosebi. Unii istorici susţin ideea că tocmai acum (1360) Teodor Koriatovici ar fi adus, în cele 300 de sate părăsite de oamenii lui Bogdan Întemeietorul, circa 40.000 de ucraineni!? Că lucrurile s-au petrecut acum sau mai tîrziu, este mai puţin relevant, dar rămîne prezenţa în sine a unei noi populaţii aici, fapt cu consecinţe etnice, lingvistice, politice şi religioase dintre cele mai evidente. Dacă în stînga Tisei ucrainenii au rămas să populeze o zonă restrînsă la Valea Ruscovei (satele Ruscova, Repedea şi Poienile de Sub Munte), la Rona de Sus şi la cîteva sate de pe Tisa (Lunca, Cîmpulung), în schimb în dreapta rîului ei au devenit, în secolele XV-XVI, majoritari, iar satele locuite de români s-au împuţinat în mod dramatic. Aşa a fost posibil ca la 1910, în întreg comitatul, la o populaţie de 357.705 locuitori, numai 23,63% să mai fie români, în vreme ce elementul ucrainean/rutean deţinea 44,59%! (dincoace de Tisa doar 13,2%). Aşa a fost posibil ca în 1916 Ion I.C. Brătianu să accepte, în tratatele semnate cu Antanta, cedarea Maramureşului de peste Tisa pentru că „e slav, nu românesc” (?). Faptul se va „împlini” atunci cînd, în vara lui 1920, se ordonă retragerea armatei române aflată deja pe Valea Neagovei. Guvernul cehoslovac a acceptat iniţial fixarea graniţei aici (România pierdea plasa Dolha), însă guvernul a renunţat la această poziţie cîştigată de la armatele maghiare şi ucrainene prin eroismul soldaţilor români. Schimbarea guvernului Vaida-Voevod cu guvernul Averescu a fost pretextul, cusut cu aţă albă, folosit de cehi pentru a cere respectarea hotărîrii marilor puteri privind fixarea graniţei pe Tisa. Şi aşa a rămas. Prăbuşirea Cehoslovaciei (1938-1939), formarea statului fantomă slovac şi apoi ocupaţia maghiaro-hortistă au dus la refacerea fostului comitat Maramureş. Dar victorioasa armată sovietică a impus şi peste Tisa politica hegemonică şi expansivă a Moscovei. Sprijinită de ucraineni, în frunte cu Ioan (Ivan) Odoviciuc, dorinţa sovieticilor de a ocupa întreg Maramureşul s-a izbit de opoziţia românilor în frunte cu Gavrilă Mihaiy Ştrifundă (febr. 1945). Aşa s-a putut păstra la trupul ţării măcar Maramureşul de la sud de Tisa.
Presiunea constantă a ucrainenilor asupra populaţiei româneşti s-a regăsit şi în viaţa spirituală. Episcopia ortodoxă (apoi greco-catolică) de la Muncaci a fost „vîrful de lance” folosit pentru păstrarea aici a slavonismului, a influenţei şi dominaţiei ideologice ucrainene. Încercările românilor de a avea propriile lor instituţii religioase s-au izbit de opoziţia furibundă a Muncaciului, dar nu numai. Episcopiile catolice a Transilvaniei şi cea de la Eger s-au luptat, nu este o metaforă, pentru păstrarea sub controlul lor a Maramureşului. Tocmai în acest context trebuie să integrăm apariţia şi, mai ales, activitatea spirituală şi de editare de cărţi, a mănăstirilor de la Ieud (1364) şi Peri (1391). Nici după 1700, atunci când toţi maramureşenii au trecut la Unirea cu Roma, ei nu au putut avea propria episcopie, fiind subordonaţi până la 1856 Muncaciului, dar în această luptă s-a amestecat şi episcopul de la Hájdudorog (Ung)! Deci, abia prin înfiinţarea Episcopiei greco-catolice de la Gherla (1856), maramureşenii s-au eliberat de slavismul ucrainean. Tocmai pentru eliberarea spiritului şi pentru formarea conştiinţei naţionale s-a constituit Asociaţiunea pentru cultura poporului român din Maramureş (1861), asociaţie privată patronată de biserica greco-catolică şi sprijinită de intelectualitatea românească. Aşa s-a putut înfiinţa la Sighet o Preparandie (şcoală pedagogică) şi un internat. Ele vor fi desfiinţate de maghiari, care nu vedeau cu ochi buni o instituţie ce promova românismul, chiar prin respectarea cadrului strîmt oferit de legislaţia naţionalistă maghiară. Pînă la 1900 românii de peste Tisa şi-au scăzut permanent ponderea în totalul populaţiei (la 1910 din totalul de 84.510 români numai 10.022 mai trăiau acolo; alte surse vorbesc de 15-20.000), ideea care trebuie să ne călăuzească mereu este aceea că şi acela este pămînt românesc! Asta nu va trebui să uităm în veci! Din păcate, cam asta au făcut românii care şi-au văzut visul cu ochii: ajunşi la împlinirea visului întregirii în România, au uitat aproape complet de fraţii lor rămaşi între alte hotare! Tocmai de aceea noi ştim astăzi atît de puţine lucruri despre viaţa lor.
Aflat sub ocupaţia sovietică, Maramureşul de peste Tisa şi-a schimbat şi numele, devenit Transcarpatia, şi s-a „unit” cu Ucraina Sovietică (26 nov.1944) prin votul comitetelor populare (soviete), formate din indivizi care nu aveau nimic comun cu populaţia românească, cel puţin cu cea din Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Ocna Slatina şi Slatina, comune quasi-româneşti. Apoi s-a trecut la schimbarea numelor localităţilor româneşti, la colectivizare şi la sovietizare. Orice opoziţie (răscoala contra colectivizării din 1948 s-a soldat cu 21 de deportaţi, care au primit condamnări totalizând 427 ani!) era înăbuşită cu forţa (bătăi, închisoare, deportări în Siberia etc). Sărăcia locurilor i-a făcut pe maramureşenii de aici să-şi caute de lucru în alte părţi ale URSS, dar ei nu şi-au uitat locul de baştină, fapt confirmat de stabilitatea numerică a elementului românesc de peste Tisa sub sovietici: de la 12.412 români recenzaţi în 1946 la 29.485 în 1989, reprezentînd o creştere de la 1,7 la 2,4% din populaţia regiunii Transcarpatia. După prăbuşirea URSS, procesul de creştere a ponderii românilor a rămas constant: în 2001 erau 32.100 de români (2,6%). Schimbarea regimului politic şi a structurii de stat au produs schimbări şi în viaţa românilor de peste Tisa. Mai întîi s-a putut reveni la denumirile româneşti ale localităţilor, chiar dacă procesul a fost lung şi dificil. Apoi s-a dezvoltat infrastructura localităţilor, s-au construit edificii publice şi private, viaţa oamenilor s-a îmbunătăţit, mai ales prin libertatea de a lucra şi în alte ţări. În satele româneşti există o bună structură şcolară (12 şcoli medii şi generale), biblioteci (31, este de arătat că fondul de carte românească este încă deficitar, în ciuda unor eforturi mai mult individuale, făcute de 15 ani încoace), cluburi sportive, stadioane, spitale (4), policlinici (4), asociaţii agricole ş.a. În plan spiritual, dincolo de miile de elevi şi de cei peste 40 de studenţi, românii şi-au constituit asociaţii culturale (Asociaţia George Coşbuc, condusă de I. Mihalca şi Gh. Opriş, Asociaţia Ioan Mihalyi de Apşa, condusă de V.Gh. Iovdii, Uniunea Dacia, condusă de I.M. Botoş, care cu Festivalul de artă populară a românilor din Transcarpatia a ajuns la ediţia a XIV-a), viaţa bisericească a cunoscut şi ea o înviorare după decenii de ateism şi prigoană spirituală. Aici se editează două ziare româneşti („Apşa” şi „Maramureşenii”), s-au tipărit cărţi româneşti de către autori de peste Tisa, există televiziune prin cablu, o reţea privată de telefonie, reţea de magazine, de hoteluri şi restaurante etc. Pe lîngă legăturile cu fraţii din judeţul Maramureş, românii din Transcarpatia au legături cu ceilalţi români din Ucraina, dar şi cu alte instituţii şi organizaţii culturale din România, Serbia, Israel, Austria, Suedia ş.a. În acest context nu ar fi rău ca instituţiile culturale din România să acorde mai multă atenţie şi dragoste acestor fraţi care au o extraordinară vitalitate, care, trecînd prin situaţii istorice speciale, şi-au păstrat limba, obiceiurile, credinţa şi, ceea ce cred eu că este mai important, dragostea faţă de poporul de care aparţin.
Cum sunt atîţia români împrăştiaţi prin lume, sînt destui aici, lîngă noi. Iar dacă ei n-au uitat că sînt români, nu trebuie nici noi să-i ignorăm, să-i judecăm sau să-i uităm.

Marian Nicolae Tomi

Sursa: astra.iasi.roedu.net

De amu încolo ne-om apuca să refacem Maramureşu aşe cum merită tăţi Moroşenii: fără graniţe între fraţi! Scopu nost îi să facem bine la lume şi să îmbunătăţim relaţiile dintre românii de pe ambele maluri ale Tisei, din tăt Maramureşu. Ne-om fa auzâţi cum om putea mai bine şi pân tăte mijloacele legale. Ne propunem să punem la locu lor cultura tradiţională şi modernismu aiesta care ne zăhăieşte mai mult decât ne face bine; adică să punem cultura noastră milenară la loc de cinste şi să mai lăsăm modernitatea iasta să să hodinea un ptic.

Cine să sâmţă Moroşan a zâni să ne ajute. Vorba cântecului, “Care om îşi lasă satu…”. Cine nu a zâni să ne ajute… să sie sânătos, că lumea nu-i făcută numa din oamini buni şi de treabă; trebe să trăim tăţi pă pământu aiesta care ne rabdă tăte rălele.

Cum zâcea cineva, “noi, adica maramureşenii, am fost de atâta timp aici, că şi pământul era fierbinte pe atunci, şi când îl atingeam tzâpuream!”

Am fo ş-om si!

Doamne-ajută!

Haida ha la Maramu’ !

Florentin NĂSUI

Sursa: www.graiul.ro

„Iubiti frati romani!

Se adreseaza catre dumneavoastra romanii din dreapta Tisei – Maramuresul Voievodal Ucraina, urmasii dacilor liberi, urmasii lui Bogdan si Dragos-Voda in legatura cu izolarea noastra din partea Romaniei. Aici, in Romania Mica locuiesc de mii de ani romanii ramasi dupa impartirea Maramuresului integral – 4 iunie 1920. Atunci eram 11 mii, azi am ajuns la peste 50 de mii de oameni. Atunci romanii nostri au fost impartiti si dati uitarii. Dar s-au impacat cu soarta, cu mersul istoriei, bucurandu-se macar de faptul ca au avut posibilitatea sa se vada, sa se intalneasca unii cu altii, sa studieze in Romania, aflandu-se sufleteste alaturi de fii lor. Istoria a fost aspra – cehii au plecat, au venit maghiarii, am rabdat toti impreuna, dar nu am ingenuncheat, au venit rusii in 1944 si ne-au izolat si mai tare cu un gard de sarma ghimpata de GULAG stalinist, macar ca eram la un pas unii de altii si auzeam ciripitul pasarilor, sunetele clopotelor de la Sighet, radioul si televiziunea romana.

Am fost izolati fizic, dar nu sufleteste. Au trecut anii si noi credeam ca nu va sosi sfarsitul si ca Bunul Dumnezeu nu va lasa sa fie vesnic blestemul izolarii.Multa apa a curs pe Tisa, mult timp am asteptat ziua deschiderii punctului de trecere a frontierei Slatina-Sighet, care a coincis cu ziua de nastere a poetului national al Romanilor – Mihai Eminescu – 15 ianuarie 2007. Cu acest prilej, la Slatina, au fost prezenti cei doi presedinti – Presedintele Ucrainei – Viktor Iuscenko si Presedintele Romaniei – Traian Basescu.

Ne-am bucurat cu totii de ziua mult-asteptata, cu atat mai mult ca am fost vizitati la noi acasa de Presedintele Romaniei, dl Traian Basescu. In acea zi am auzit numai vorbe frumoase si multe promisiuni. Si le-am dat crezare. Dar ne-am inselat din nou. Dupa cateva luni, la 22 august 2007, punctul de trecere a frontierei Slatina – Sighet a fost inchis pe motiv ca podul de peste Tisa „Slatina-Sighet” cere reparatii urgente. Noi am cerut sa se gaseasca o modalitate de trecere a frontierei, macar pietonal, dar strigatul nostru n-a fost auzit si ascultat.

La putin timp dupa aceasta, Romania a inchis si punctul de trecere al frontierei „Campulung pe Tisa – Teresva”, motivand ca „trenul” face contrabanda. Din nou am ramas izolati de Patria-mama, suntem la un pas de Romania dar nu putem sa o vizitam, dimineata auzim cocosii cantand, ne auzim unii pe altii, din stanga si dreapta Tisei – dar raul din nou ne desparte.

Ne-am adresat la cele mai inalte institutii din Romania in legatura cu redeschiderea circulatiei pe podul de peste Tisa, dar nu suntem ascultati. Noi strigam, iar ei nu ne aud.Oare de ce Doamne? Cate odata ni se spune – Romania a aderat la Uniunea Europeana, Romania este tara straina pentru voi. Ne intrebam: de ce? Noi cu totii suntem increzatori ca acolo unde se vorbeste limba romana – acolo este Romania si atunci, de ce ne-ai izolat, Patrie-mama? Apelam la d-voastra, frati romani de Pretutindeni, ajutati-ne sa iesim din izolare, prin redeschiderea punctelor de trecere a frontierei dintre Romania si Ucraina – Transcarpatia, noi dorim sa ne aflam alaturi de poporul roman si de toti acei care poarta numele de roman.

Va cerem sprijinul D-voastra si va rugam sa fiti alaturi de noi.

Cu stima frateasca, Ion BOTOS” (foto, in picioare);

Presedintele Uniunii regionale a Romanilor din Transcarpatia „Dacia”, Ucraina Apsa de Jos

Vineri, 04 ianuarie 2008

Sursa: civicmedia.ro

Acest “manifest” a fost reluat de nenumărate ori, nu neapărat prin intermediul domnului Ioan Botoş, cât prin intermediul acţiunilor pe care încearcă (şi reuşeşte) să le întreprindă pentru fraţii noştri, Moroşenii de peste Tisa. În viitorul apropiat, noi, Moroşenii, vom continua să spijinim acţiunile fraţilor noştri din dreapta Tisei, pentru a demonstra fraţilor noştri că baza nu stă în organismele statului, ci în oamenii adevăraţi.

Doamne-ajută!

Cu multă dragoste de neam şi de ţară,

Semnează Moroşenii din Eternul Maramureş

Ce rău am făcut la lume… de nu-mi aud vorbe bune!?

La 30 ianuarie 2010, românii din localităţile din drepta Tisei au sărbătorit 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, simbol al unităţii românilor de pretutindeni. În organizarea Asociaţiei Culturale „Dacia”, preşedinte medicul Ioan Mihai Botoş, a Primăriei şi a Şcolii de cultură generală Topcino, s-a desfăşurat a IV-a ediţie a „Concursului Mihai Eminescu”. La concurs au participat elevii şcolilor cu predare în limba română din 12 localităţi, aprope 100 de concurenţi care au prezentat montaje (colaje de texte) literar-muzicale, recitări şi interpretări de mare sensibilitate a versurilor eminesciene transpuse pe muzică. Cel mai mare câştig al concursului a fost faptul că un număr mare de copii învaţă şi recită versurile lui Eminescu, îndrumaţi cu dragoste de profesorii lor, că la şcoala din Topcino s-a adunat vreo 300 de români pentru a fi împreună sub semnul lui Eminescu!

Pentru cea mai bună prestaţie artistică, juriul concursului, a acordat marele premiu elevei Bezic Mariana de la scola din Slatina. Tot pe podium s-au clasat elevele: Vlad Livia (Apsa de jos, locul I- solist vocal ), Alb Andreea (Slatina, locul I- recitatori, a prezentat „Luceafarul” integral), Şiman Maria ( Apşa de jos, locul I – recitatori). Juriul, din care au făcut parte şi reprezentanţi ai delegaţiei din România : Dorel Todea- Radio Sighet, Ion Petrovai- Petrova, Natalia Lazăr-Casa de cultură Negreşti şi Delia Suiogan- Univesitatea de Nord, a acordat premii pentru montaje(colaje de texte) literar-muzicale, recitări şi solişti vocali, fiecare şcoală fiind recompensată cu un premiu bine meritat.

Concursul a fost precedat de un Te-Deum pentru Mihai Eminescu la biserica ortoxă din Topcino, la care au participat pe lângă organizatori şi localnici şi prof.dr.Mihai Dăncuş- Muzeul Maramureşului, prof.drd. Dorel Todea- Radio Sighet, un grup din comuna Petrova în frunte cu primarul, preotul Vasile Luţai, prof. dr. Ion Petrovai, lector univ. dr. Ilie Gherheş şi jurnalistul Florentin Năsui .

După încheierea manifestărilor, în amurg, organizatorii şi oaspeţii din România, au depus o coroană la monumentul lui Mihai Eminescu din localitatea Biserica Albă.

Ar fi de remarcat, pe lângă importanţa şi semnificaţia evenimentului, organizarea impecabilă a fiecărui moment, modul în care s-au pregătit ogranizatorii (iniţiator Ioan Mihai Botoş), asigurând un cadru excepţional atât pentru oaspeţi cât şi pentru numărul mare de români care au avut prilejul să fie împreună, să trăiască un moment de mândrie pentru apartenenţa la poporul care l-a dat pe Mihai Eminescu.

Autor: I. D. Maris

Sursa: www.sighet-online.ro

Deşi a petrecut o scurtă perioadă din viaţă în Maramureşul Ucrainean, după care s-a întors în Bucovina natală, a păstrat legătura cu foştii colegi şi elevi, şi a revenit periodic aici, unde se simţea ca acasă printre conaţionali. Probabil că acesta e motivul care l-a impulsionat să scrie poezia Numai Tisa ne desparte, apărută în nr. 3/2009  al Revistei APŞA, la solicitarea marmaţienilor din dreapta Tisei şi cu bunăvoinţa cenzurii locale.

Versurile lui Pintilei Bileţchi sună aşa:

Numai Tisa ne desparte

Avem acelaşi dulce grai,

Aceleaşi litere în carte,

Aceleaşi buciume pe plai,

Doar numai Tisa ne desparte.

Avem acelaşi port iubit,

Aceleaşi doine minunate,

Acelaşi joc de tropotit,

Doar numai Tisa ne desparte.

Cât de la munţi de la Carpaţi,

Acelaşi vânt pe toţi ne bate,

Aici avem surori şi fraţi,

Doar numai Tisa ne desparte.

Noi ne rugăm la Dumnezeu

Ca să ne facă parte dreaptă:

Să  fim alăturea mereu,

Iar Tisa să nu ne mai despartă.

Sursa: maramuresh.wordpress.com

Sursa pozelor: http://maramures.it.home.pl/maramures/

Presedintele asociatiei este preotul Vasile Fodorut, Voichita Kozma – coordonator asistenta sociala, Andrei Sopco – asistentul social, Petru Popaila – administrator. Vasile Fodorut a precizat ca de-a lungul timpului asociatia a reusit sa identifice mai multe probleme sociale. Dintre acestea le amintim pe cele referitoare la persoanele varstnice, care se confrunta cu situatii de dependenta si traiesc la limita saraciei, cu venituri mici, insuficiente pentru a-si satisface nevoile zilnice, si la persoanele cu dizabilitati. Persoanele fara adapost constituie o alta problema, la ora actuala in municipiul Baia Mare fiind din ce in ce mai multe persoane aflate in aceasta dificultate, care nu au nici macar un acoperis deasupra capului.

“Odata identificate aceste probleme sociale, asociatia a considerat ca este nevoie de o largire a paletei de servicii sociale si este necesar sa isi dezvolte capacitatea de a furniza servicii sociale de calitate, pentru a acoperi macar o parte din aceste probleme. (…)Centrul Social Multifunctional al Asociatiei, se afla pe Bd. Republicii nr. 8 Baia Mare”, a spus parintele Vasile Fodorut.

Sursa: www.informatia-zilei.ro