Amin !

 Ne tot plângem că nu ne e bine, că nu avem bani suficienţi, că vecinul se uită urât la noi când venim de la piaţă cu o plasă mai mare decât a lui, că şeful ne pune să lucrăm mai mult pe aceiaşi bani, că ne doare în spate de la poverile ce ne apasă. Şi, cu toate astea, nu facem nimic să ieşim din acest impas. Ne bucurăm că altcuiva îi e mai rău decât ne e nouă şi ne consolăm cu această situaţie; asta dacă nu chiar ne rugăm, vorba aia, „să moară capra vecinului”.

Nu ştiu ce ar spune duhovnicii noştri (aici vorbesc despre adevăraţii duhovnici ai României), că nu am avut onoarea să discut cu vreunul, dar, poate, în micimea mea, pot să intuiesc ce ne-ar spune, cu nimic diferit de ceea ce ne-a spus Iisus să facem: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Păi cum să ne iubim aproapele când nici măcar pe noi nu ne respectăm şi acceptăm, ca nişte boi (iertaţi comparaţia cam dură) jugul unei „vieţi” impuse de o mână de asupritori care n-au uitat de El ci, pur şi simplu prin acţiunile lor, îl neagă pe Dumnezeu şi tot ceea ce reprezintă.

Când preoţia a ajuns o meserie, nu o vocaţie, când tagma preoţească devine „asupritoare” în afara lăcaşelor de cult, când legea este atât de permisivă cu prozelitismul tocmai pentru că atitudinea unora dintre preoţi faţă de enoriaşi nu este una tocmai creştină, cum putem să mai ascultăm de cuvintele care ne spun să nu judecăm preoţii atâta timp cât unii trăiesc cu nevestele sau fiicele noastre, alţii ne „iubesc copiii”, iar alţii (cei mulţi) nu mai ştiu ce taxe să impună (mai rău ca organele statului) pentru îmbuibarea lor personală. Iar adevăraţii preoţi şi duhovnici sunt înfieraţi şi catalogaţi drept bătrâni nebuni, exilaţi să trăiască cu frica zilei de mâine.

Oamenii încep să îşi piardă speranţa într-o lume mai bună în loc să îşi piardă răbdarea şi să se revolte faţă de situaţia în care se complac. Aşteptăm totul de la ceilalţi dar noi nu suntem dispuşi să dăm nimic, nici măcar la schimb. Trăiască ignoranţa! Suntem campioni la „şi ce dacă? Dacă eu n-am păţit nimic, ce îmi pasă de celălalt?”. Nu ne gândim la ce ni se poate întâmpla ci, în cel mai bun caz, spunem „Domne fereşte.” Luptaţi-vă şi pentru aproapele vostru, nu doar pentru voi! Egoismul e la mare putere acum şi, fiind luat exemplu de la politicieni, acum e la modă şi printre oamenii simpli. De ce să ne rugăm pentru cei apropiaţi nouă (ce să mai zic de duşmani), când nici pentru noi nu ne mai rugăm decât în cazuri „speciale”? Cum să credem în Dumnezeu dacă nu mai avem încredere în cei de lângă noi? Cum putem pretinde iertare de la Dumnezeu când noi nu suntem în stare să-i iertăm nici măcar pe cei dragi? Cum să ne rugăm la Dumnezeu când nu mai ştim să spunem „te rog” sau „mulţumesc”?

Cum vine unul mai înstărit decât noi şi ne amăgeşte cu lucruri lumeşti, cum uităm de Dumnezeu şi de credinţă şi ne trădăm pe noi înşine. Ne vindem credinţa pe un pumn de metale sau de foi de plastic, nici măcar pe arginţi, ca Iuda. Uităm că orice plată are şi răsplată. Doar Dumnezeu nu uită. El doar iartă. Ceea ce nouă ne-a cam ieşit din obicei.

Miluieşte, Doamne, poporul tău şi binecuvintează moştenirea Ta

Ioan Dolha

Conturie unde se pot face donatii:
RON
Titular cont Asociatia Pro Vita pentru născuți și nenăscuți
cod fiscal 7250 977
Nr .cont bancar 2511.A01.0.1184390.0211.ROL.1
BCR Sucursala Vălenii de Munte
Cod IBAN RO42 RNCB 0211 0118 4390 0001 Codul băncii 53940 Codul Swift RNCBROBU Numele băncii Banca Comercială Română Adresa băncii Str. Berevoieşti nr. 6 – Vălenii de Munte, Prahova

EUR
Titular cont Asociatia Pro Vita pentru născuți și nenăscuți
cod fiscal 7250 977
Nr .cont bancar 2511.A01.0.1184771.0211.EUR.3
BCR Sucursala Vălenii de Munte
Cod IBAN RO85 RNCB 0211 0118 4390 0003 Codul băncii 53940 Codul Swift RNCBROBU Numele băncii Banca Comercială Română Adresa băncii Str. Berevoieşti nr. 6 – Vălenii de Munte, Prahova

USD
Titular cont Asociatia Pro Vita pentru născuți și nenăscuți
cod fiscal 7250 977
Nr .cont bancar 2511.A01.0.1184771.0211.USD.2
BCR Sucursala Vălenii de Munte
Cod IBAN RO15 RNCB 0211 0118 4390 0002 Codul băncii 53940 Codul Swift RNCBROBU Numele băncii Banca Comercială Română Adresa băncii Str. Berevoieşti nr. 6 – Vălenii de Munte, Prahova

CAD
Titular cont Asociatia Pro Vita pentru născuți și nenăscuți
cod fiscal 7250 977
Nr .cont bancar 2511.A01.0.1184771.0211.CAD.5
BCR Sucursala Vălenii de Munte
Cod IBAN RO31 RNCB 0211 0118 4390 0005 Codul băncii 53940 Codul Swift RNCBROBU Numele băncii Banca Comercială Română Adresa băncii Str. Berevoieşti nr. 6 – Vălenii de Munte, Prahova

Astăzi am fost la un centru de relaxare din Tăuţii Măgherăuş (pentru motive de sănătate) şi mi-a plăcut ceea ce am văzut.

La uşa de la intrare este legată o panglică tricoloră, prima pe care am văzut-o la o societate comercială de prin zonă, semn că cei de aici se respectă şi iubesc meleagurile acestea, cu bune şi cu rele. Aşa cum mă ştiţi pe mine că sunt un naţionalist, acest lucru m-a „mişcat” de la bun început.

Încă de la intrarea în centru te întâmpină, veşnic zâmbitoare, domnişoarele de la recepţie, care, cu profesionalism îmi oferă toate detaliile despre centrul de relaxare.

Aşa cum este motto-ul lor, locul într-adevăr este o oază pentru corp şi suflet. Beneficiind de serviciile unor profesionişti în ale sporturilor de întreţinere, de la campioni naţionali în domeniul aerobicului şi fitness-ului la campioni în alte sporturi, este o plăcere să faci sporturi de întreţinere când ai ca instructori oameni care ştiu ce fac ei (şi o fac cu dăruire) şi ce trebuie să faci tu. Aerobic de toate felurile, fitness, tenis „la perete” (squash) sunt activităţile care se desfăşoară în zona sportului.

Nu putea să lipsească dintr-un astfel de centru o salină cu sare de la Praid, loc în care poţi petrece o oră în linişte, ascultând muzică sau uitându-te la televizor. Din câte am aflat, există şi saună umedă şi uscată, jacuzzi şi alte locuri în care poţi „să-ţi grijeşti de sănătate” (aşa cum se spune pe la noi).

Serviciile oferite în plus, ca bar – restaurant, loc de joacă în care poţi să îţi laşi copiii în timpul în care eşti la activităţile sportive, parcarea încăpătoare, toate fac din centrul de relaxare un loc unde merită să îţi petreci timpul pentru a avea puţină grijă de corpul tău.

Am încercat să privesc această unitate comercială şi din perspectiva unuia care are cât de cât legături cu comerţul, serviciile şi alimentaţia publică şi ce pot să vă spun e că, până acum am doar cuvinte de laudă.  Servicii ireproşabile, feţe zâmbitoare, oricât de greu i-ar apăsa pe umeri pe angajaţi problemele personale, aici sunt lăsate deoparte şi este făcut tot posibilul ca oamenii ce le trec pragul să se simtă bine şi să plece sănătoşi.

Acest centru de relaxare are, desigur un nume, acesta fiind DruRelax, din Tăuţii Măgherăuş – Maramureş, într-o clădire renovată ca la carte a fostei baze Scipomar. Mai multe detalii găsiţi pe site-ul firmei, http://www.drurelax.ro, precum şi la numărul de telefon 0731005723, număr unde vă răspunde în timpul programului (că eu am sunat în afara lui şi nu era nimeni în zonă) una din vocile frumoase de la recepţie.

Nota bene: acesta nu este un advertorial ci sunt impresiile sincere  ale unui om căruia îi place că mai există şi firme care se bucură alături de tine de viaţă. Sper să nu se supere administratorii firmei despre cele scrise aici şi mai sper să nu fi scris inexactităţi. Le mulţumesc pentru ospitalitate şi pentru serviciile oferite.

Dacă am greşit ceva sau cu ceva în acest articol, îmi cer iertare, ca de obicei.

Cu dragoste de oameni şi de România, al dumneavoastră

Bogdan de Vişeu de Maramureş

„Cântări şi laude-nălţăm

Noi, Ţie Unuia

Primindu-L cu psalme şi ramuri

Plecaţi-vă neamuri,

Cântând Aleluia!

Christos a înviat din morţi,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o.

Lumina ducând-o

Celor din morminte!”

Mihai Eminescu

Citind aceste versuri scrise de Mihai Eminescu îmi dau seama că morţi suntem noi, iar morţii sunt de fapt mai vii (dacă viu suportă grade de comparaţie) decât noi.

Veţi fi spunând mulţi dintre domniile voastre că e blasfemie ceea ce spun eu aici şi că folosesc cuvinte „prea grele”. Oare? Ia gândiţi-vă puţin:

Câţi dintre dumneavoastră fugiţi după hrana de zi cu zi a trupului şi cât timp alocaţi zilnic sufletului? Când e ultima dată când aţi făcut o faptă bună (prin fapte bune nu înţeleg să fi dat 10 bani unui copil de ţigan cerşetor pe stradă sau să fi lăsat o gravidă să treacă pe trecerea de pietoni fără să o fi făcut una cu pământul), ci înţeleg ajutarea semenilor la greu, cu un sfat la timpul şi la locul lui, cu o rugăciune pentru aproapele vostru şi chiar pentru duşmanul vostru, aflaţi în suferinţă, cu o lumânare aprinsă pentru sufletul celor trecuţi în lumea drepţilor?

În lupta pentru supravieţuire uităm să ne îngrijim şi de suflet şi acordăm foarte multă (dacă nu chiar toată) atenţie celor lumeşti. Poate nu e momentul să luăm cuvânt cu cuvânt îndemnul lui Iisus Hristos „… vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă”, dar poate ar fi timpul să ne acceptăm crucea nu ca o povară ci ca pe un lucru firesc. Dacă acum e momentul? „Dacă Dumnezeu nu există şi eu cred, n-am pierdut nimic. Dar dacă El există şi eu nu cred, atunci am pierdut totul.” – Blaise Pascal

Nu vreau să pozez într-un creştin, ortodox, habotnic, care arată cu degetul, mai ales pentru că încerc să iau în serios cuvintele din Evanghelia după Matei „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.” ci doresc ca măcar acum, în apropierea Crăciunului, să ne îngrijim un pic mai mult şi de suflet. Acum (oare de ce lăsăm totul pentru ultima clipă?) mai mult decât oricând trebuie, imperativ, să ne iubim semenii mult mai mult decât ne iubim pe noi. Poate vreun „pisicolog” va fi spunând „uite şi la ăsta, e frustrat, nu îi place de el şi îndeamnă pe alţii să îl iubească”. Dacă iubindu-l pe celălalt mai mult ca pe mine mă aduce, fie şi cu o miime dintr-un milimetru, mai aproape de Dumnezeu, sau dacă altcineva mă iubeşte necondiţionat, atunci sunt un frustrat (că extremist am fost catalogat deja) – iertaţi-mi limbajul.

Având atâtea exemple, unele dintre ele aproape contemporane cu noi (vezi Sfinţii închisorilor comuniste), oare putem să ne îndoim că credinţa în Dumnezeu ne face mult mai puternici şi că, într-adevăr, în ultimă instanţă, ne putem hrăni doar cu credinţă? Eu am o vorbă, poate este corectă, poate nu: Minunile sunt făcute de Dumnezeu pentru cei necredincioşi care mai pot fi întorşi pe calea cea dreaptă. Credincioşii nu au nevoie de minuni, de dovezi din partea lui Dumnezeu, iar cei care se îndoiesc rămân tot timpul la întrebarea „a fi sau a nu fi”, aşa că ei nu au nici atât nevoie de dovezi.

Culmea, minunile se petrec, totuşi, zi de zi lângă noi, iar noi tot avem nevoie de dovezi?!? Căsătoria între o femeie şi un bărbat care se iubesc, naşterea unui copil şi prima dată când îl ţii în braţe, vizita părinţilor (a căror lipsă o simţim doar după ce nu mai sunt), acestea sunt minunile cu care ne binecuvântează Dumnezeu. Dar noi suntem prea orbi (iar vorbesc în pleonasme) sau prea grăbiţi să le vedem. Ne întoarcem faţa către Dumnezeu, pentru un timp foarte scurt în raport cu greşelile noastre, doar când suntem în suferinţă sau când vedem că altul a „luat-o în freză de la viaţă” şi atunci spunem „Doamne fereşte”, apoi mergem mai departe fără să ne uităm în urmă, fără să fi învăţat ceva.

Deunăzi am fost la o bisericuţă de lemn din Baia Mare, acolo unde vinerea se face rugăciunea Maslului şi am nimerit după terminarea slujbei, întâlnindu-mă cu preotul Florian Nechita pe care l-am întrebat ce mai face, el răspunzându-mi că se tot roagă. Eu l-am întrebat: dar se mai merită să te rogi în ziua de azi? Că toată lumea spune că degeaba te rogi. Degeaba posteşti, degeaba eşti preot, că şi aşa, acum, biserica a ajuns doar să „sugă” din buzunarul enoriaşilor, la fel ca statul, dacă nu mai rău, prostindu-i şi înşelându-i pe faţă, că e plin de „rugători”. Supărat şi obosit, m-a salutat, s-a întors cu spatele şi a plecat. Nu a înţeles că răspunsul pe care trebuia să mi-l dea era „Pentru sufletele oamenilor merită să te rogi necontenit, oricât de mult ai fi luat în derâdere şi oricât de mulţi duşmani s-ar ivi”. Nu a înţeles că întrebarea nu era una acuzatoare ci una din răspunsul căreia trebuia să se ivească iubirea, aceea propovăduită de Hristos. După ce a plecat, m-am întristat că întrebarea mea l-a supărat şi mi-am zis să scriu acest articol din care să îşi dea seama că mai sunt şi creştini care ştiu despre iubire şi care încearcă, măcar acum, în cel de-al doisprezecelea ceas, să-şi iubească aproapele.

Dedic (dacă se poate spune aşa) acest articol preoţilor pe care îi cunosc şi celor care cred că mă cunosc precum şi tuturor celor care ştiu sau vor să iubească.

Dumnezeu să ne călăuzească paşii către lumină.

Bogdan de Vişeu de Maramureş

Ioan (János) Bud (30 mai 1880 – 7 august 1950) născut român – mort ungur

Ţiplea Aurel din Dragomireşti, Maramureş, acelaşi care ne-a dat o mână de ajutor la „Drumul lui Pintea”, mi-a atras atenţia asupra unui paradox româno – maghiar despre care puţină lume din Maramureş sau din România cunoaşte. Acest paradox are un nume: Ioan Bud, alias Bud Janos, aşa cum scrie pe unele pagini de pe internet, născut în 30 mai 1880 în „Dragomérfalva, Máramaros megye” Austro – Ungaria, adică Dragomireşti, judeţul Maramureş, pe atunci sub ocupaţie austro – ungară, decedat în 7 august 1950 în Budapesta, Ungaria.

O personalitate controversată, un renegat, renumit politician „maghiar” care a revoluţionat finanţele în Ungaria interbelică, Ioan Bud a fost ministru al Finanţelor în Ungaria între 1924 şi 1928, după ce, în timpul guvernului Istvan Bethlen, a fost ministru fără portfoliu la Ministerul Bunăstării (Közélelmezési Miniszter) şi ca atare preşedinte al Consiliului Bunăstării (1922-1924). Maramureşul a dat pe cel mai important specialist în economie pe care l-a avut Ungaria de după Primul Război Mondial. După 1928 a lucrat în Ministerul Economiei şi în Ministerul Comerţului. Datorită politicii bine-gândite – realizează reforma financiară. De numele lui este legată introducerea unei noi valori pentru moneda „pengő” (1 pengő = 12.500 korona), şi proiectul de lege pentru reducerea procentuală a impozitelor. Bud a reuşit atunci să transforme moneda complet devalorizată a Ungariei, coroana, într-una stabilă: pengő. E, desigur înălţător că un român a fost părintele monedei maghiare, că a fost ministru şi profesor la universitatea politehnică, că tratatele şi enciclopediile de economie maghiară îl amintesc ca pe un specialist de marcă. Deasemena, a iniţiat şi mai apoi a luat parte activă la organizarea Băncii Naţionale Maghiare. Prin reorganizarea economiei şi sistemului financiar maghiar, Ioan Bud a relansat dezvoltarea economică a Ungariei de după război.

În viaţa „personală” Ioan Bud este într-adevăr o personalitate importantă a bisericii greco-catolice maghiare, pe care a sprijinit-o în repetate rânduri. A fost reprezentant în Uniunea bisericilor greco-catolice maghiare al comunităţii greco-catolice din Piaţa Rozsák tere, din Budapesta. La sedinţa de înfiinţare a Uniunii Greco-catolice a studenţilor maghiari, care a avut loc în decembrie, 1943, profesorul János Bud ţine discursul festiv.

Ioan János Bud a fost deputat de Bichişciaba între 1927 – 1938 şi a fost ales cetăţean de onoare al oraşelor Bichişciaba şi Senteş (Ungaria). De numele său se leagă o serie de edificii din Békéscsaba, a căror ridicare a sprijinit-o: sediul Uniunii micilor agrarieni şi Hala comercială, la a cărei festivitate de dare în folosinţă a şi participat. În Budapesta, de numele său se leagă edificii la a căror ridicare a contribuit prin împrumuturi băneşti: renovarea primăriei Budapestei, construirea liceului de fete şi a băii de aburi Arpad.

Deşi de origine română, cu nume maghiarizat cu forţa sau din proprie iniţiativă, nici o faptă, nici o scriere sau mărturie a sa, nu atestă faptul că Ioan János Bud ar mai fi avut după 1920, vreo legătură cu neamul său de origine, de limbă, dar nici cu biserica greco-catolică română. Deşi, probabil, la Hala comercială din Bichişciaba, pe care a cărei ridicare a susţinut-o financiar, ar fi putut auzi că români bichişeni din Chitigaz sau Pusta Otlăcii, vorbesc limba părinţilor lui, când îşi duc la vânzare modestele produse, pentru câţiva pengő.

După retragerea din viaţa publică, Ioan János Bud s-a dedicat muncii ştiinţifice. Drept recunoaştere a calităţilor şi succeselor sale, a primit cele mai importante medalii şi diplome pe care statul maghiar le putea oferi. Dintre lucrările lui mai importante amintim: „Gazdasági élet és közegészségügy” („Viaţa economică şi sănătatea publică”, 1932), „Politikai Tanulmányok” („Studii politice”,1937), „Belkereskedelmi Politika” („Politica comerţului interior”, 1943), „A beruházások és a pénz kérdései” (Investiţiile şi problema monetară”,. „Kartell és kartellpolitika” („Cartelurile şi politca de cartel”,1943), „Gróf Szécsényi István és a XX. Század” („Gróf Szécsényi István şi secolul XX”, 1943), „Idegenforgalom és közgazdaság” („Turismul şi economia”, 1943), „Iparpolitika” („Politica industrială”, 1943), „Vámpolitika és vámügy” („Politica vamală şi problemele ei”1943).

Întrucât interesul austro – ungarilor era de a distruge dovezile care atestă existenţa pe aceste pământuri a descendenţilor geto – dacilor şi de a fabrica dovezi care să ateste continuitatea (???) maghiarilor în această zonă (Transilvania), Bud Ioan (Janos) nu poate fi un exemplu mai puţin referitor la aceste probleme; în Dragomireşti – Maramureş – România, satul în care s-a născut Ioan Bud, azi nu se ştie nimic despre cel care a fost o personalitate politică din Ungaria interbelică, întrucât, ca de altfel în mai toate localităţile din Transilvania, arhivele care atestau drepturi de proprietate sau acte de naştere au fost fie distruse fie expatriate; cum în ziua de azi documentele scrise în maghiară atestă ca Dragomérfalva, Máramaros megye ca fiind parte din Ungaria locul naşterii lui Bud Ioan, nu e de mirare că foarte puţină lume ştie de această personalitate.

Cu toate astea, să nu uităm că un român a salvat economia Ungariei interbelice.Un moroşan mai exact. Fie el şi renegat din proprie iniţativă.

Mulţumesc celor care ne-au ajutat în procesul informaţional cu privire la Ioan Bud, în special doamnei Mihaela Bucin, conferenţiar la Universitatea din Seghedin (acum Szeged în Ungaria), care, din discuţiile cu Relu Ţiplea, mi-a furnizat date importante despre acest subiect.

Bogdan de Vişeu de Maramureş

Nici nu îţi vine a crede că vremurile şi năravurile lumeşti au schimbat chiar şi aici , la sat, omul după legile scrise şi mai ales nescrise, încât, pentru tine  intrusul, trecătorul dinafara acestui picior de plai şi a acestei mirifice guri de rai, sunt greu insesizabile transformările ireversibile din structura vie a fiinţei naţionale încă sănătos şi curat reprezentată de către comunităţile din Ardealul nostru etern, supuse, din păcate, an de an în ultimele decenii, unui asalt tot mai nimicitor al unei europenizări contra firii şi naturii noastre româneşti. O natură în care Măria Sa ÎNVĂŢĂTORUL – nu-i aşa că este unul dintre cele mai frumoase cuvinte de sorginte cristică şi biblică? -  a avut greu cuvânt şi rol însemnat până nu demult, dar care abia îşi mai poate face auzit glasul înăbuşit .

Portretul profesional al învăţătoarei Alexandra Georgiu este cald, luminos şi clar, fără culori stridente şi păstoase. Ca un chip de icoană a educaţiei şcolare pentru copilaşi instruiesc copiii din Şcoala cu clasele I-IV Strâmbu, com. Chiuieşti, ca şi cum ar fi copiii mei, toţi deoarece dintotdeauna am iubit copiii, mi-am urmat visul fără să renunţ la el…Sunt mulţumită sufleteşte, împlinită, deoarece alături de copii simt o binecuvântare , este ca o întoarcere în copilărie , în lumea inocenţei, jocului, veseliei…O retrăire în lumea lor aparent  imaginară…Încerc să le cultiv creativitatea în mod original, constructiv,  cu sinceritatea şi chiar minciunile lor nevinovate pentru care suntem responsabili noi, cei maturi, modelele lor… În activităţile extracurriculare pe care le desfăşor cu elevii mei pun accentul pe obiceiurile şi tradiţiile poporului român, vitejia şi sacrificiul eroilor naţionali pentru păstrarea identităţii naţionale.

Copilul nu mai doreşte să conştientizeze că fără alfabetizare (măcar) nici la oi nu va mai fi „compatibil” şi lipsa de respect faţă de învăţământ în general ia forme nebănuite, de la absenteism la violenţa în şcoli.

Cu toate acestea, un copil care îşi dă seama că să ai bani nu e totuna cu să fi înţelept (dacă nu deştept) va începe să îşi respecte în primul rând credinţa familiei, apoi familia şi în al treilea (dar nu ultimul rând) învăţătorul, cel care l-a învăţat cum se scrie MAMA.

Alexandra Georgiu ,  Măgoaja – Chiuieşti – Cluj

Un articol semnat de Nairdian

1.Postul şi rolul lui în viaţa credincioşilor

Postul este prima poruncă pe care a dat-o Dumnezeu omului pe când era încă în rai. El este: reţinerea totală sau parţială de la anumite alimente şi băuturi, pe un timp mai lung sau mai scurt, în scop religios-moral, “este una din pârghiile spirituale ale ceştinului, care, alături de rugăciune, ajută nu numai la înfrânarea poftelor şi pornirilor trupeşti şi sufleteşti, dar ajută prin exersare la îndumnezeirea trupului”[1]. Această reţinere de la mâncări şi băuturi trebuie însă însoţită şi de reţinerea de la gânduri, pofte, patimi şi fapte rele, ceea ce înseamnă că postul trupesc trebuie să fie însoţit de post sufletesc. Postul este de origine şi instituire divină, de aceea îl găsim practicat din vremuri stravechi, întâlnindu-l aproape în toate religiile şi la toate popoarele. După unii Sfinţi Părinţi ca: Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur, Grigorie de Dumnezeu-cvântătorul şi altii, el îşi are originea în rai, prin interzicerea dată de Dumnezeu protopărinţilor noştri de a mânca din pomul oprit: “A dat apoi Domnul Dumnezeu poruncă lui Adam şi a zis: din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”[2]Aici vedem porunca postului pe care nimeni nu poate să o nege, pentru că toţi trebuie să postim indiferent de vârstă, dar după puterea fiecăruia.

Postul a fost practicat în istorie de toţi oamenii sub diferite forme, dar în special de către evrei care aveau consemnate in Lege felul în care trebuiau să-l practice: “Şi nici pâine n-au mâncat, nici apă n-au băut. Atunci mi-a dat Domnul două table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu; pe acelea erau scrise toate cuvintele pe care vi le-a grăit Domnul pe munte, din mijlocul focului, în ziua adunării“[3];”Aceasta să fie pentru voi lege veşnică: în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii, să postiţi şi nici o muncă să nu faceţi, nici băştinaşul, nici străinul care s-a aşezat la voi. Caci în ziua aceasta se va face curăţirea , ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului şi curaţi veţi fi.. Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veşnică“ [4]

Dacă în Legea Veche postul avea prescripţiile lui, în Noul Testament, odată cu venirea Mântuitorului Hristos în lume, “la plinirea vremii”[5], Acesta este şi el împlinitor şi practicant al lui. Înainte de a-şi începe activitatea, Mântuitorul Hristos s-a retras în pustie, unde a postit 40 de zile şi 40 de nopti: “Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit.”[6] iar textul paralel zice acelaşi lucru: “Iar Iisus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie, timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Şi în aceste zile nu a mâncat nimic; şi, sfârşindu-se ele, a flămânzit.”[7]. El, Mântuitorul prin Însuşi exemplul Său desăvârşeşte postul prin practicarea lui într-un mod “normal” fără: cenuşă, saci sau supărare cum a fost practicat până atunci, apoi îl lasă prin intermediul discipolilor, ca modalitate de mărturisire a credinţei, sau ca mod de vieţuire, dar nu în ultimul rând ca armă tare: “Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.  Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.”[8], de asemenea recomandandu-l, alaturi de rugaciune, drept mijlocul cel mai eficace de a izgoni diavolii:”Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.”[9] ; “El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post.”[10]

După cum am spus mai înainte, primii practicanţi ai postului în forma aceasta nouă au fost Sfinşii Apostoli şi ucenicii lor, pregătindu-se totdeauna pentru misiuni importante prin post şi rugăciune : ”Atunci, postind şi rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece.”[11]. Postul era practicat obligatoriu şi înainte ca cineva să primească o Sfântă Taina, fie că era vorba de Sfântul Botez, de Sfânta Taină a Împărtăşaniei sau de cea a Hirotoniei iar apoi era obligatoriu neîntreruperea lui: ” Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră.”[12]

De asemenea au recomandat creştinilor practica postului ca obligaţie generală Canoanele 66 şi 69 aposttolice, precum şi o serie de norme fixate la sinoadele ecumenice canonul 89 sinodul VI-lea ecumenic.dintre anii:680-681; canoanele: 49, 50, 51 si 52 Laodiceea; canonul:1 Dionisie al Alexandriei; canoanul:15 Petru al Alexandriei; canoanele: 8 si 10 Timotei al Alexandriei, s.a..[13]  La toatea aceste canoane s-ar mai putea adăuga multe altele, dar, trebuie să menţionăm că toţi Sfinţii Părinţi nu uită însă să accentueze că postul trupesc fară cel sufletesc este lipsit de orice valoare morală. Dintre aceştia putem amintii pe Sfânţii: Irineu, Ieronim, Augustin, Epifanie, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, Grigorie de Nisa, Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul şi alţii.

La început n-au existat prescriptii precise si obligatorii cu privire la timpul, durata si severitatea postului, dar cu vremea, autoritatea bisericeasca a stabilit prescriptii si norme care reglementau timpul, durata si modul de a posti. Despre acestea avem dovezi mai multe din veacul al IV-lea.  Dar unele existau de mai înainte.

Conform Didahiei[14], zile de post pentru toti crestinii sunt miercurile si vinerile, iar canoanele 66 si 69 apostolice, Didascalia (cap. 21) si Constitutiile Apostolice (5, 13 si 15 alaturi de 7, 22 si 23) prescriu postul înainte de hirotonie, de botez si de împărtăşanie, înainte de Paşti şi în zilele de miercuri şi vineri. Dar nu în toate Bisericile postul era la fel de lung si de aspru. Calugăriţa spaniolă Etheria[15] notează în jurnalul ei (care datează din ultimul deceniu al veacului IV) că în acea vreme, la Ierusalim, postul dinaintea Paştilor era lăsat la libera voinţa a creştinilor, durata şi asprimea lui nefiind stabilită în acea vreme. Cu timpul însă, dispoziţiile bisericeşti care reglementau disciplina postului s-au înmulţit, oficializindu-se prin canoanele unor Sinoade ecumenice şi particulare, sau ale unor Sfinţi Părinţi, uniformizindu-se şi generalizandu-se între veacurile VII-IX în Biserica Ortodoxă.

2.Cu privire la durata postului.

a) Toate miercurile şi vinerile de peste an, vechimea postului în aceste zile fiind testată de mărturii din veacurile I-III [16] excepţie făcând cele în care este dezlegare (harţi) şi anume: miercurea şi vinerea din săptămâna luminată,miercurea şi vinerea din săptămâna de dupa Rusalii; miercurile şi vinerile dintre Naşterea Domnului şi Botezul Domnului; miercurea şi vinerea din săptămâna Vameşului şi Fariseului; miercurea şi vinerea din saptamana branzei, în care se dezleagă la lapte, brânză şi oua. Regimul postului în zilele de miercuri şi vineri e mai usor decât cel al Postului Patruzecimii.[17]

b) Ajunuri (posturi) de o zi pe an: Ajunul Botezului Domnului (5 ianuarie); Ajunarea din ziua tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august); Ajunarea din ziua Înalţării Sfintei Cruci (14 septembrie). Aceste zile de post au un regim mai sever.

c) Posturi mari:

- Postul Paştilor: s-a dat după postul de 40 de zile al Mântuitorului Iisus Hristos ţinut înainte de ieşirea Sa la propovăduire, ţine 7 săptămâni şi este cel mai sever post pe care-l are Biserica Ortodoxă.

- Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel: a fost instituit în amintirea lor şi ţine de la Duminica I-a după Pogorârea Duhului Sfânt şi până în ziua sărbătorii Sf. Apostoli Petru şi Pavel. El este mai uşor decât cel al Paresimilor.

- Postul Adormirii Maicii Doamnului: ţine de la 1-15 august.

- Postul Crăciunului: ţine în fiecare an de la 15 noiembrie până în 25 decembrie şi are 40 de zile de post.

3.Postul Naşterii Domnului.

Cele mai vechi mărturii despre acest post le avem din veacurile IV-V, de la Fericitul Augustin şi de la episcopul Romei Leon cel Mare. Dacă la început durata lui nu era pretutindeni la fel, la sinodul din Constantinopol de la 1166, ţinut sub patriarhul Luca Hrisoverghi, durata lui s-a stabilit la 40 de zile, anume de la 15 noiembrie până la 25 decembrie. Ultima lui zi, adica 24 decembrie, este zi de ajun (ajunul Crăciunului).

Acest Post al Crăciunului este singurul post al bucuriei dintre toate posturile existent, deoarece multele dezlegări la peşte, untdelemn şi vin, din sâmbete şi sărbătorile mai importante precum şi momentul de împlinire al lui, adica Naşterea Mântuitorului nu pot să aivă un alt efect decât tresărirea inimii în bucurie. Asteptarea noastră în acest Post al Bucuriei este asemenea Îngerilor din ceruri care au asistat şi au participar la acest eveniment foarte important din opera de mântuire a omului. Pregătirile care se fac pentru marea Sărbătoare a Crăciunului atât privitor la obiceiuri cât şi la pregătirile gospodăriei, precum şi la anumite sărbători din această perioadă, aduceau mult fast în pregătirea Crăciunului. Pentru comunitatea de până la începutul secolului al XX-lea, aceasta este perioada şezătorilor, întrucât, în nopţile lungi de iarna, era vreme destulă pentru lucrul de mână, dar şi pentru distracţii; aceasta era şi perioada când se cunoasteau flăcăii cu fetele, pentru a se căsători, după Bobotează. Dar datorită lipsei acelor nevoi economice şi culturale, pentru societatea românească de astăzi, acele vremuri au ajuns doar o amintire. Între cele mai cunoscute sărbători din acestă perioadă a Crăciunului amintesc:

- Filipii de toamnă (cunoscuţi şi ca Cilipi, Hilipi sau Pilipi), serbaţi în perioada de 12-23 noiembrie. Ei se spune ca erau “un fel de spirite supreme ale lupilor, (… ) cel mai mare si cel mai rău fiind Filipul cel Schiop sau Godinetul Schiop”[18]. De frica lui femeile nu dădeau gunoiul afară, ci îl strângeau după uşă, nu împungeau cu acul, ca să nu le ia lupul oile [19]. Lipeau gura sobei ca să se lege gura lupului, sau atârnau de lemnul coşului o secure, ca să fie ferite de pagube [20]. Se spunea că cine ţine Filipii ]şi apăra casa de foc, de şerpi, de strigoi şi stricăciuni, dar mai ales de pagubele provocate de lupi.

În ziua de azi, printre femeile bătrâne, Filipii abia mai păstrează amintirea sărbătoririi lor. E o sărbătoare populară, ţinând mai mult de credinţele vechi şi de frica de sfinţi.

-21 noiembrie Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, care a rămas vreme de 12 ani în Sfânta Sfintelor a templului iudaic, pentru ca apoi să fie logodită cu dreptul Iosif. În popor se spune că, în această zi, cerurile se deschid şi animalele vorbesc; se fac praznice pentru cei ce au suferit moarte năpraznică.

-Sfântul Andrei este sărbătorit în toate bisericile pe 30 noiembrie, prin sfinte slujbe rămâmând pe mai departe Ocrotitorul României, al fetelor fecioare, al drumeţilor şi nu în ultimul rând al usturoiului, “care avea multe proprietăţi în acele timpuri”.

-4 decembrie se ţine Sfânta Varvara (Barbara) izbăvitoarea de otravă, de bube şi păzitoarea lumii de Antihrist. Nu se opăresc rufe, nu se ţese, nu se coase în aceasta zi. Copiii nu au voie să mănânce boabe. Se spune ca mamele ii îmbărburează pe copii (le ung faţa cu miere, apoi ii spală cu apă în care au spălat icoana)[21].

-Sfântul Spiridon, Făcătorul de minuni (12 decembrie), fiind considerat tot un sfânt ce-i determină pe români să-i ţină sărbătoarea prin amintirea minunii săvârşită de acesta la sinod când strângând în mână o cărămidă ea s-a împărţit în: ţărână, apă şi foc. Aşa a explicat el Trinitatea pe înţelesul tuturor.

-Ignatul este în tradiţia creştină sărbătoarea Sfântului Ignatie Teoforul (20 decembrie). Acesta este potrivit tradiţiei creştine pruncul pe care l-a ţinut în braţe Mântuitorul Hristos când a zis:” de nu veţi fi ca pruncii nu veţi putea intra în Împărăţia cerurilor” . Martiriul său a fost apropriat de români sub forma ritualului de tăiere a porcului.

- Sfântul Ierarh Nicolae sărbătorit în fiecare an la 6 decembrie. A rămas obiceiul ca, în 5 decembrie, celor neascultători să li se dea o joardă în semn de avertisment.

4.Sfântul Ierarh Nicolae

Cu toţii să îl sărbătorim pe Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni, un mare părinte al Bisericii noastre. Sunt convins că toată lumea îl cunoaşte pe acest sfânt blajin şi darnic şi sunt convins, de asemenea, că cei mici se pregătesc în fiecare an aşa cum se cuvine pentru a aştepta sărbătoarea pe care noi românii o numim sărbătoarea lui Moş Nicolae. Cu toate că am depăşit de ceva vreme vârsta pură a copilăriei mă emoţionez de fiecare dată când ştiu că Moş Nicolae va veni şi îmi fac un examen de conştiinţă căutând să văd dacă moşul va fi mulţumit de mine în acest an, sau dacă el îmi va pune doar o jordiţă în pantofi ca pentru copiii cei neascultători. Şi de obicei, ca şi în dimineaţa zilei de 6 decembrie am plăcuta surpriză de a găsi ceva frumos. Copiii şi nu numai ei se simt atât de ocrotiţi când la puţină vreme înainte de venirea lui Moş Crăciun primesc aceste cadouri  “surpriză” de la Moş Nicolae.

Cu toţii cunoaştem tradiţia românească legată de această sărbătoare, dar oare câţi dintre noi cunoaştem cine a fost cu adevărat acest Sfânt Nicolae pe care îl sărbătorim astăzi.

În câteva rânduri am să încerc să vă prezint pe scurt viaţa acestui „astru” al bisericii dreptmaritoare.Acest Sfânt a lui Dumnezeu s-a născut în localitatea Patara din provincia Lichia (sau Licia), în partea de miazăzi a Asiei Mici, în anul 270. Părinţii săi: Teofan şi Nona, au fost oameni temători de Dumnezeu, l-au crescut pe fiul lor în duhul învăţăturii şi-a evlaviei creştine. De aceea de mic a cunoscut evlavia creştină, ducând o viaţă aleasă şi bineplăcută Lui Dumnezeu .După moartea părinţilor săi, le-a moştenit averea şi a început să facă fapte de milostenie, ajutând mulţi semeni ai săi care erau lipsiţi şi de cele trebuincioase.[22]

Veacul acela al erei creştine, veacul de aur al teologiei noastre, Biserica a fost păstorită de ierarhi vrednici, foarte învăţaţi şi cu multă dragoste faţă de credincioşi. În acest veac şi-au desfăşurat activitatea Sfântul Vasile cel Mare,  Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar înainte ca aceşti mari Sfinţi Părinţi să urce pe scaunele lor arhiereşti, în Mira Lichiei, poporul dreptcredincios a ales ca arhiereu pe Nicolae, viitorul Sfânt Nicolae. Nicolae, “învingător de popoare” după traducerea numelui lui în limba română s-a desăvârşit încă de foarte tânăr în toate lucrurile credinţei creştine atât în fapte bune cât şi în pregătire teologică. Tânărul Nicolae avea un unchi episcop care avea acelaşi nume. Acest episcop Nicolae, văzând pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune şi cu totul înstrăinându-se de lume, a sfătuit pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat de fiul lor ci l-au dăruit Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la Dânsul. Pentru că scrie în cărţile cele vechi despre dânşii, cum că fiind neroditori şi deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi şi cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce li l-a dăruit pe el.

Primind episcopul pe “tânărul bătrân”, după cum era considerat Nicolae, care avea înţelepciunea şi viaţa cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfinţite ale preoţiei, iar când a fost hirotonit, episcopul întorcându-se către poporul care era în biserică şi umplându-se de Duhul Sfânt, a proorocit zicând: “Iată, fraţilor, văd un nou soare răsărind marginilor pământului, arătându-se către cei întristaţi ca o milostivă mângâiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea bunei credinţe îi va aduce pe dânşii; apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor ce sunt în nevoi”. Această proorocire s-a împlinit mai pe urmă, precum vom arăta în cuvântul nostru. Astfel, el vieţuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească şi se arăta vrednic de cârmuirea Bisericii.

În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrând a merge în Palestina ca să se închine acolo Sfintelor Locuri, a încredinţat toată cârmuirea Bisericii nepotului său. Deci acesta, împlinind locul aceluia,  avea toată purtarea de grijă pentru rânduiala bisericilor, ca şi episcopul unchiul său. În acea vreme, părinţii fericitului, părăsind această viaţă vremelnică, s-au mutat la cea veşnică, iar Sfântul Nicolae, rămânând moştenitorul averii lor, a împărţit-o celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăţia ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulţirea ei, ci, lepădându-se de toate poftele lumeşti, se sârguia cu toată osârdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia: “Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu; către Tine sunt aruncat din pântecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu.” Deci mâna lui era întinsă către săraci, ca un râu cu apă multă ce curge cu îndestulare.

Sfântul Nicolae a păstorit cu foarte multă dragoste turma încredinţată lui şi pentru ca să înţelegem mai bine cum a făcut aceasta aş dori să vă povestesc unele episoade din viaţa acestuia. În oraşul în care se afla reşedinţa episcopală trăia o familie foarte bogată care din anumite pricini a sărăcit. După moartea mamei lor trei fete nemăritate au rămas numai cu tatăl lor şi se zbăteau într-o sărăcie cruntă. În acele vremuri o fată care dorea să se căsătorească şi să facă o partidă bună avea nevoie şi de o zestre pe măsură. Dar cum tatăl acestor fete nu le putea oferi absolut nimic el a vorbit cu cei care conduceau o casă deosebită în care femeile de moravuri uşoare puteau să supravieţuiască. Şi atunci ca şi astăzi femeile care erau nevoite să îşi vândă trupul pentru a trăi erau foarte rău văzute. Spre norocul tinerelor părintele Nicolae a aflat despre mârşăvia plănuită de acest tată. Însă n-a vrut să fie de faţă cu bărbatul acela, ca să-i spună despre cum dorea să îi facă bine, ci, în taină a cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Nevăzut de nimeni el a strecurat pe fereastra casei acestora trei legături mari cu galbeni, din care se putea face o zestre substanţială pentru orice tânără din oraş[23]. Pentru aceasta, a gândit a face aşa, nevăzut, după cuvântul lui Hristos: “Să nu ştie stânga ta, ce face dreapta ta”. Căci atât de mult fugea de slava omenească, încât chiar de acela căruia îi făcea bine se sârguia a se tăinui pe sine. În acest fel tinerele au fost salvate de la ruşinea prin care tatăl lor dorea să le adune zestrea de nuntă. Iată aici una din faptele cele multe ale milostivirii Sfântului Nicolae, ce s-a povestit ca să cunoască oricine cât era de milostiv către cei săraci. De s-ar fi povestit milele lui una câte una şi câte îndurări a arătat către cei săraci, pe câţi flămânzi a hrănit, pe câţi goi a îmbrăcat şi pe câţi a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.

După aceasta cuviosul părinte Nicolae a voit să meargă în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri şi a se închina acolo unde a umblat trupeşte Domnul nostru Iisus Hristos cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului şi neştiind ce avea să li se întâmple, Sfântul Nicolae, care era împreună cu dânşii, vedea mai bine că are să fie întuneric, vifor şi lovire de vânturi cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte a văzut pe vicleanul vrăjmaş intrând în corabie, vrând să o scufunde împreună cu oamenii. După aceea a năvălit asupra lor o furtună mare, fără veste şi ridicându-se un nor, s-a făcut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza morţii şi rugau pe Sfântul Nicolae să le ajute şi să-i izbăvească de nevoia cea fără de veste ce căzuse asupra lor zicând: “Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom cufunda în această adâncime şi vom pieri”. Iar el, zicându-le să îndrăznească şi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi fără îndoială să aştepte grabnică izbăvire, însuşi a început cu sârguinţă a se ruga către Domnul. Şi îndată s-a liniştit marea şi spaima s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecând necazul, s-au bucurat mult şi au mulţumit lui Dumnezeu şi plăcutului său, Sfîntului Nicolae, şi foarte mult se minunau de potolirea furtunii şi de scăparea din nevoii.

Zăbovind în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea să meargă în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Deci,  aflând o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă acasă. Aceştia au gândit însă să facă lucrul cu vicleşug, adică să îndrepte corabia lor în altă parte, nu spre Lichia. După ce s-a aşezat în corabie, plecând de la mal, Sfântul Nicolae a văzut că ei nu plutesc spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la picioarele corăbierilor şi-i ruga să îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebăgându-l în seamă, mergeau în partea unde gândeau ei, neştiind că Dumnezeu nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mâhnire. Deci, suflând un vifor împotrivă, a întors corabia în altă parte şi degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri îi îngrozea cu nevoia cea mai mare. Aşa Sfântul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de răutate, n-a făcut nici un rău acelor vrăjmaşi, nici nu s-a pornit spre mânie şi nici măcar vreun cuvânt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvântare i-a liberat în părţile lor.

Apoi el a mers în mănăstirea pe care o zidise moşul său, episcopul Patarelor şi pe care o numise Sfântul Sion. Acolo, Sfântul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraţilor. Aceştia cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi se foloseau de viaţa lui, cea întocmai cu a îngerilor şi urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său. Sfântul Nicolae se simţea foarte bine în această mănăstire şi se gândea să rămână acolo mai multă vreme. Dar sfântul, stând odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: “Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii de Mine încununat”. Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimântat şi cugeta întru sine: “Ce voieşte glasul acela şi ce cere Domnul de la el?” Şi iarăşi auzi glas, spunându-i: “Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu”[24]. Atunci Sfântul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsând liniştea, să meargă să slujească la mântuirea oamenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuţi, sau în altă parte. Dar, temându-se şi fugind de slava omenească cea deşartă, a gândit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaşte nimeni. Şi aşa a mers în Mira fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încât nimeni nu-l ştia.

În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira, Ioan arhiepiscopul şi mai întâi şezător pe scaun în toată ţara Lichiei. Atunci s-au adunat toţi episcopii ţării aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bărbaţi cinstiţi şi cu bună înţelegere, erau nedumeriţi între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniţi din râvnă dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omeneşti, ci al rânduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuşi Domnul să arate cine este vrednic să primească o treaptă ca aceasta şi să fie păstor peste toată Lichia. Toţi, ascultând acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sârguinţă şi cu post. Iar Domnul, făcând voia celor ce se tem de El şi ascultând rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrân, într-acest chip; stând el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte şi să stea lângă uşile bisericii şi să ia seama cine va intra mai înainte decît toţi în biserică, acela – zicea el – este îndemnat de Duhul Meu şi, luându-l cu cinste, să-l puneţi arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae. Această vedenie dumnezeiască având-o episcopul acela şi auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalţi episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală. Sfântul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decît toţi la biserică, pentru că avea obicei de se scula în miezul nopţii la rugăciune şi venea la începutul cântării utreniei, mai întâi decît toţi la biserică. Episcopul care a avut descoperirea referitoare la persoana viitorului arhiepiscop al oraşului era deja la uşa bisericii şi s-a bucurat mult când Sfântul Nicolae şi-a spus numele. El i-a spus Sfântului” Urmează-mă, fiule”. Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplându-se de mulţumire dumnezeiască şi de mângâiere duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii. Atunci când aflat de ce a fost prezentat în faţa episcopilor nu a vrut să primească cinstea de arhiepiscop însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Apoi, vrând a învăţa pe oile sale faptele cele bune, nu-şi mai ascundea viaţa sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi ştia viaţa, slujindu-I în taină.

Sfântul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice Apostolul: “Cu cuvântul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţia”[25]. Apoi era blând, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngâmfare. Hainele lui erau simple şi hrana pustnicească pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi şi aceea seara. Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultând nevoile celor ce veneau la dânsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mângâietor celor ce plângeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine.

Cu toate acestea, diavolul cel viclean a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgânii împăraţi ai Romei, Diocleţian şi Maximian. De la ei a ieşit atunci poruncă prin toată lumea ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi, cu chinuri, prin temniţe şi cu munci grele, apoi, în sfârşit, cu moarte silnică să fie pedepsiţi. Pentru că Sfântul Nicolae nu a respectat acest edict a fost prins de muncitorii păgâni şi băgat în temniţă, dimpreună cu mulţi creştini. Dar chiar şi în temniţă fiind Sfântul nu s-a lepădat de Hristos ci îi întărea pe toţi întru mărturisirea lui Hristos şi îi îndemna cu osârdie a pătimi pentru adevăr.

În urma libertăţii date creştinilor de către Constantin cel Mare şi cetatea Mirelor a primit iarăşi pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia şi fără sânge încununat. Dar în urma persecuţiilor sângeroase ale împăraţilor păgâni vrăşmaşul mântuirii neamului omenesc a găsit alte arme de luptă.

Pe atunci erau încă multe capişti idoleşti, în care poporul păgân slujea cu dragoste diavolească şi piereau mulţi oameni din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzându-se cu râvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiştile idoleşti, iar pe turma sa curăţind-o de necurăţiile diavoleşti. Sfântul Nicolae, luptându-se asupra duhurilor celor viclene, a venit şi asupra capiştei Artemidei, care fiind locaş al idolilor, era mare şi foarte împodobită. Pornirea sfântului era îndreptată mai mult asupra idolilor decât asupra necuratei capişti, pe care a dărâmat-o până la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o până la pământ; atunci duhurile cele viclene, neputând nicidecum răbda venirea sfântului, scoteau glasuri de plângere, strigând foarte tare, căci erau biruite şi izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaş Nicolae, arhiereul lui Hristos.

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrând să întărească învăţătura creştină, a poruncit să se ţină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo adunându-se Sfinţii Părinţi, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe Arie, rău cugetătorul şi semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste şi de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieştii şi apostoleştii Biserici. Atunci şi minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie şi împreună cu Sfinţii Părinţi a arătat dogmele credinţei celei drepte şi tuturor le-a făcut cunoscute cu adeverinţă. Despre dânsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzându-se cu râvnă dumnezeiască precum al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. Deşi iniţial fapta Sfântului Nicolae nu a fost prea bine văzută de către Sfinţii Părinţi el a fost iertat de către aceştia, dar, pedeapsa lui Constantin cel Mare a fost Închisoarea si privarea Sfântului de însemnurile arhiereşti . Dar cum socoteala lui Dumnezeu nu este ca cea a oamenilor, în noaptea aceea pe cand Sfântul Arhiereu Nicolae era în închisoare pentru îndrăzneala de al fi pălmuit pe Arie care-L nega pe Hristor ca Dumnezeu Adevărat, iată că minune mare se întâmplă: împăratul Constantin în vis vede greşala pe care o făcuse cu Sfântul şi o vede pe Maica Domnului cum vine de-i aduce Arhiereului lui Hristos şi-I pune la loc: mitra arhierească, omoforul şi Sfânta Evanghelie. Sculându-se împăratul a alergat la Arhiereul Nicolae şi acesta avea în tocmai darurile pe care le văzuse în vis în tocmai. Mai mult Sfântul îl iartă pentru greşala pe care o făcuse acesta.

 Întorcîndu-se Sfântul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducând pace, binecuvântare şi învăţătură sănătoasă la toată mulţimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorâtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă şi străină a tăiat-o din rădăcină la fel şi pe ereticii cei împietriţi şi nesimţitori, care îmbătrâniseră în răutate.

După întoarcerea sa de la soborul a toată Biserica Sfântul Nicolae a ajutat poporul cetăţii şi cu alte ocazii. Întâmplându-se în ţara Lichiei foamete mare şi cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrană, iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui neguţător din Italia, care umpluse o corabie cu grâu, vrând să meargă cu ea în altă ţară şi dându-i trei galbeni arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea Mira şi acolo să-şi vândă grâul cu preţ. Deşteptându-se neguţătorul din somn şi aflând în mâna sa trei galbeni, s-a înspăimântat, minunându-se de un vis ca acela. Pentru minunea aceea neguţătorul s-a arătat ascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit. El s-a pogorât în cetatea Mira şi a vândut grâul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea Sfântului Nicolae, ce i s-a făcut lui în somn. Iar cetăţenii, aflând mângâiere în acea foamete şi auzind cele istorisite, au dat slavă şi mulţumire lui Dumnezeu şi fericeau pe marele Arhiereu Nicolae, pe hrănitorul lor cel minunat.[26]

Altă dată au venit oarecari cetăţeni din Mira, care, plângând cu lacrimi şi căzând la picioarele sfântului, cereau ajutor pentru nişte oameni osândiţi fără de vină. Sfântul Nicolae a fost înduplecat şi a mers la locul execuţiei acelor oameni unde a văzut popor mult stând acolo şi pe cei trei bărbaţi osândiţi, având mîinile legate şi feţele acoperite şi plecate la pământ şi cu grumazii goi, aşteptând desăvârşita tăiere. Atunci a văzut pe călău scoţând sabia spre a-i ucide, arătându-se tulburat şi cu chip sălbatic, pentru care motiv acea privelişte era tuturor înfricoşată şi de plângere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburându-se în suflet, a intrat cu îndrăzneală prin popor şi, apucând sabia din mâna călăului, a aruncat-o la pământ, netemându-se de nimic, iar pe bărbaţi i-a dezlegat din legături. Astfel Sfântul Nicolae i-a salvat pe acei oameni. Şi multe alte lucruri vrednice de laudă a făcut Sfântul Nicolae ca mitropolit în Mira Lichiei.

Marele plăcut al lui Dumnezeu a vieţuit ani destui, strălucind în mijlocul cetăţii Mirelor cu dumnezeieştile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: “Ca un luceafăr de dimineaţă prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale şi ca soarele ce străluceşte asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lângă izvoarele apelor şi ca nişte mir de mult preţ, bine mirosind tuturor”. În adânci bătrîneţi, fiind plin de zile bune, şi-a dat datoria cea de obşte a firii omeneşti, bolind puţin cu trupul, apoi şi-a săvârşit bine viaţa sa vremelnică. Deci a fost petrecut cu bucurie şi cu psalmi la viaţa cea neîmbătrânită şi fericită, însoţindu-l sfinţii îngeri şi întâmpinându-l cetele sfinţilor. Lângă cinstitul lui trup adunându-se episcopi de prin toate cetăţile, în mulţime fără număr, l-au pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a şasea a lunii decembrie.Apoi se săvârşiră multe minuni de către sfintele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu. Pentru că a izvorît mir cu bună mireasmă din moaştele lui, cu care, ungându-se cei bolnavi, dobândeau sănătate. Din această pricină, de la marginile pământului alerga lumea la mormântul lui, căutând tămăduirea bolilor şi nu se lipseau de ceea ce căutau, căci toate neputinţele se vindecau cu acel sfânt mir care izvora din trupul lui, nu numai cele trupeşti, ci şi cele sufleteşti, iar duhurile cele viclene se îngrozeau, căci nu numai în viaţă, ci şi după moartea sa le biruia pe acelea, cum şi acum le biruieşte.

Biserica noastră Ortodoxă îl cinsteşte cu totul şi cu totul deosebit pe Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei.

Putem vedea acest lucru foarte clar de fiecare dată când privim un iconostas în biserici doar privind icoana dinspre miază-noapte; această cinste nu mai este dată decât Preacuratei Fecioare Maria şi sfântului a cărui viaţă am prezentat-o mai înainte. De acolo ne priveşte mereu Sfântul Nicolae.

Aceasta a fost viaţa Sfântului Nicolae, a lui Moş Nicolae pe care noi îl prăznuim în fiecare an la data de 6 decembrie, la jumătatea urcuşului duhovnicesc spre naşterea Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos.

În tradiţiile româneşti Mos Nicolae are atribuţii straine de statutul sau ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zăpadă care cade la începutul iernii, pazeşte Soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el spre tărâmurile de miazanoapte pentru a lăsa lumea fără lumina şi căldura, ajută văduvele, orfanii şi fetele sărace la măritat, este stăpânul apelor şi salvează de la înec corăbierii şi apără soldaţii pe timp de război.

Datorită iubirii de care a dat dovadă faţă de Dumnezeu, poporul nostru dreptmăritor îi citeşte acatistul la fiecare “umbră” de de încercare, fiind convinşi de faptul că Sfântul o ajute să scape cu bine. Şi fetele fecioare ajung adesea la icoana milostivului ierarh şi-I cer să le ajute ca să-şi găsească bărbaţi evlavioşi.

Aş dori ca în încheiere să folosesc stihul central din acatistul Sfântului Nicolae şi să spun împreună cu cei care au alcătuit acest imn spre slava Sfântului “Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!”[27]

Anul acesta, cu ocazia Zilei Naţionale a tuturor Românilor, nu am „încropit” şi nu am fost prezent la nici o manifestare. Motivele sunt prea puţin importante.

Am sărbătorit pur şi simplu văzându-i pe alţii cum sărbătoresc. Şi, ca în nici un an de până acum, am văzut cele mai multe drapele tricolore, de diferite dimensiuni, arborate timid la geamurile blocurilor de prin Baia Mare, la balcoane şi la colţurile caselor.

Pentru prima dată din 2004, de când sunt pe meleagurile de „dincoace de deal”, am văzut arborate pe la casele românilor drapelul naţional într-un număr foarte mare, semn că imnul României nu este cântat în fiecare an degeaba. Desigur, instituţiile statului, bisericile, au arborate obligatoriu drapelul, deşi pe la unele biserici de prin oraşe, cu toate că li s-a atras atenţia, drapelul României este arborat în bernă tot timpul, de parcă e doliu naţional în „amintirea” crizei care există prin buzunarele unora; dar, deh, „lipsesc mijloacele de arborare corectă”. Fără comentarii.

Se pare că şi în românii de pe aceste meleaguri începe să se trezească spiritul naţional, mai bine mai târziu decât niciodată.

Dacă manifestările organizate de mai-marii din instituţiile statului au o anumită monotonie, an de an fiind aproape aceleaşi discursuri insipide, incolore şi inodore care ne spun să fim mândri de înaintaşii noştri şi să suportăm cu stoicism (doar noi) criza, în mintea lor, românii, realizează din ce în ce mai corect că în sufletele şi în mâinile lor se află viitorul, dacă nu al lor, măcar al copiilor lor; românii acceptă „tradiţionala” fasole cu cârnaţi (la modă printre pomenile electorale), dar urmează îndemnul caragialesc „pupă-l în bot şi papă-i tot, că sătulul nu crede la ăl flămând…”, aşteptând alegerile la care pot să dea cartonaşe galbene şi roşii unei clase politice care ne înştiinţează că e criză doar pentru noi.

În orice caz, cu sau fără manifestările sau manifestaţiile de Ziua României, românul simte că este român şi că acolo sus, Cineva ne iubeşte.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Ioan B.

În sfânta zi de duminică, comunitatea a hotărât să sărbătorească aşa cum se cuvine hramul Bisericii, cum de altfel o fac în ultimii 11 ani, aşa că Preotul Adrian Ieremi „de Ulmoasa” a invitat la biserică pe Preoţii Olimpiu Dan Blideran – Iconom Stavrofor (preot în parohia Livada Mică – Satu Mare) şi Ioan Daniel Filip – Sachelar (preot în parohia Sălniţa -Lăpuş) şi, împreună au săvârşit Sfânta rânduială Liturghiei.

Pe lângă comunitate, au fost prezenţi la slujbă:

-          din partea Consiliului Local delegatul sătesc “de Ulmoasa” Aurel Şomcutean;

-           din partea Primăriei Oraşului Tăuţii Măgherăuş domnul Viceprimar Daniel Mureşan;

-           iar un oaspete de seamă l-a reprezentat doamna Cavasi Antonia, fiica Preotului MIHALCA GAVRIL, cel care a construit în anul 1963 biserica de la Ulmoasa.

Predica de la final a fost rostită de către Preotul Iconom Stavrofor Olimpiu Dan Blideran şi prin învăţămintele cuvântate a reuşit să strângă pe obrajii celor prezenţi câteva lacrimi.

În Ulmoasa este o comunitate mică, frumoasă, cu oameni care cred în Dumnezeu, biserică, stat şi tradiţie, iar acest lucru se vede în statornicia de care dau dovadă de la începutul secolului am XIII-lea de când avem atestată documentar aceasta localitate. Deşi populaţia actuală este formată din populaţie adusă ca lucrători la pădure la sfârşitul secolului al XVIII ca să repopuleze teritoriul rămas “sterp” datorită vitregiilor vremurilor, totuşi “ulmosenii” şi-au păstrat “amprenta” naţională de atunci încoace. La sfârşitul mileniului al-II-lea şi-au înfăptuit şi ultimul “vis” acela de avea preot în biserica pe care o ridicaseră în plin regim comunist (1963) prin multă jertfelnicie.

Preotul ortodox Adrian Ieremi este liantul care îi ţine pe aceştia în comunitate, chiar dacă unii dintre ei au plecat în lume să îşi câştige traiul. Cu toate că se încearcă smintirea acestor creştini ortodocşi de către sectanţi prin prozelitism ilegal (oamenii legii din toată ţara se fac că nu văd acest lucru, mai ales că toleranţa la români e prea mare), preotul satului încearcă (şi, spun eu, a reuşit până acum) să îi convingă pe creştini că acum urmează calea cea bună şi că sectanţii le oferă doar bucurii trecătoare.

În mijlocul acestor creştini ne-am simţit cu toţii bine, fiind omeniţi cum se cuvine; ştiu asta pentru că am fo şi eu p-acolo.

Le mulţumim pentru onoarea pe care am avut-o de a participa la un EVENIMENT desprins parcă dint-o incursiune în timp de acum 100 de ani şi le dorim ca Bunul Dumnezeu să le dăruiască putere multă, statornicie în credinţă şi mântuire.

Doamne-ajută!

Bogdan de Vişeu de Maramureş

Ingerii sunt impartiti, dupa Sfintii Parinti, in noua cete si fiecare ceata are o anumita misiune de implinit in cer si pe pamant. Ingerii sunt duhuri, adica au trupuri nemateriale, nemuritoare sau, cum spune Sfantul Apostol Pavel, au “trupuri ceresti” adica trupuri ingeresti, care sunt deosebite de cele pamantesti si sufletesti ale oamenilor, care sunt muritoare. Scopul principal pentru care au fost creati ingerii, care formeaza lumea nevazuta, este pentru a-L slavi neincetat pe Dumnezeu. Apoi pentru a implini intru toate voia Lui, pentru a face cunoscuta oamenilor voia lui Dumnezeu si pentru a ajuta pe oameni sa implineasca poruncile Lui.

Au fost cazuri atat in Legea Veche, cat si in legea Darului, cand oamenii au facut din ingeri idoli si ii adorau, adica se inchinau lor ca lui Dumnezeu (IV Regi 17, 16). Biserica din inceput a combatut acest eres, invatand ca ingerii nu sunt creatorii lumii, ci sunt duhuri create de Dumnezeu pentru a implini voia Lui.

Sfintii Parinti au fixat, insa, o zi de cinstire inchinata Sfintilor Ingeri si Arhangheli pentru ca ei ne ajuta sa cunoastem voia Domnului si s-o putem implini. Aceasta zi este astazi 8 noiembrie, pentru ca numarul 8 este simbolul vietii vesnice; iar noiembrie este a noua luna de la creatie, care s-a savarsit in luna martie, ca un simbol al celor noua cete ingeresti.

Dintre toti Sfintii Parinti cel mai bine vorbeste despre ingeri Sfantul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfantului Apostol Pavel. El spune ca ingerii se impart in noua cete, fiecare avand numele si misiunea sa. Cetele ingeresti sunt impartite in trei ierarhii sau grupe si anume: ierarhia cea mai de sus, aproape de Preasfinta Treime, este formata din Serafimi, Heruvimi si Tronuri. Ei stau in jurul tronului lui Dumnezeu inconjurati in vapaie de foc si fac cunoscuta voia Lui ingerilor de mai jos. Ierarhia din mijloc este formata din Domnii, Puteri si Stapanii, cum ii numeste si Sfintul Apostol Pavel, vasul cel ales al lui Hristos. Ei domnesc peste ingerii de mai jos si stapanesc puterile iadului si intreg universul. Ierarhia cea mai de jos este formata din Incepatorii, Arhanghelii si Ingeri. Acestia sunt cei mai aproape de oameni, carora le fac cunoscuta voia lui Dumnezeu si-i ajuta sa scape de cursele si atacurile ingerilor rai, adica de ispitele si amagirile diavolilor.

Sfintii Arhangheli sunt in numar de sapte, care stau inaintea tronului slavei lui Dumnezeu, dupa cum spune insusi Sfantul Ioan Evanghelistul: celor sapte Biserici care sunt in Asia … si de la cele sapte Duhuri care stau inaintea Scaunului Lui (Apocalipsa 1, 4). Si acestia sunt: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil si Varahiil. Fiecare arhanghel are o anumita misiune divina de indeplinit.

Mihail, ce se talcuieste “puterea lui Dumnezeu”, este voievodul ostilor ceresti si cel dintai din ceata Sfintilor Arhangheli. El poarta sabie de foc si are slujba de a pazi legea lui Dumnezeu si de a birui puterea vrajmasilor. Cand Lucifer a gresit in cer si au inceput a cadea multime de ingeri, atunci toate puterile ceresti tulburandu-se, a stat Arhanghelul Mihail in mijloc si a strigat: Sa luam aminte! Din clipa aceea a incetat caderea ingerilor, caci toti luand aminte de glasul lui si la greseala ingerilor rai, au cazut inaintea slavei lui Dumnezeu, preamarind numele Lui. Tot Mihail s-a certat cu diavolul in pustiul Arabiei pentru trupul lui Moise, zicand: Certe-te pe tine Domnul! (Iuda 1, 9). De asemenea, el a insotit pe poporul ales din Egipt in pamantul fadaduintei. El a adus cele zece pedepse peste poporul cel impietrit al lui Faraon. El s-a aratat pazitor ostilor lui Iisus Navi, caruia i-a zis: Eu sunt Voievodul ostilor Domnului si acum am venit (Iosua 5, 14).

El a stins cuptorul celor trei tineri din Babilon. El a pazit pe Daniil cu viata, in groapa cu lei. El a adus foc si pedeapsa peste cetatile cele desfrinate, Sodoma si Gomora. El a dat biruinta lui Ghedeon in lupta. El a scos viu pe Lotdin Sodoma. El a facut multe minuni, precum cea din Colose, minunea din Manastirea Dochiarul (Sfantul Munte) etc. Iar la sfarsitul veacului, tot el, impreuna cu ceata arhanghelilor, va suna din trambita, va scula pe cei morti si va aduna toate limbile la judecata, dupa marturia Sfantului Apostol Pavel care zice: Ca Insusi Domnul, intru porunca, cu glasul Arhanghelului si intru trambita lui Dumnezeu, se va pogori din cer (I Tesaloniceni 4, 16).

Gavriil, ce se talcuieste “barbat-Dumnezeu”, este arhanghelul bunelor vestiri de bucurie, care are misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari dumnezeiesti. El nu mai poarta sabie de foc, ci crin de neintinata bucurie. El este foarte dulce la vedere si plin de dumnezeiasca blandete. Pentru aceasta a si fost ales si trimis de Dumnezeu la Fecioara din Nazaret sa-i vesteasca taina cea mare a intruparii Domnului. Tot el a adus vestea zamislirii Maicii Domnului dumnezeiestilor ei parinti Ioachim si Ana. El a vestit in templu Sfantului Zaharia ca sotia lui va naste la batranete pe Sfintul Ioan Botezatorul. El a dus vestea cea buna Anei, mama proorocului Samuil.

Sfantul Arhanghel Gavriil a dus la cer rugaciunea Fecioarei Maria cind petrecea in templu. El i se arata adesea si-i descoperea taine negraite. Ii aducea hrana ingereasca la Sfanta Sfintelor. El a auzit cel dintai despre taina intruparii lui Hristos, mai inainte decat toti ingerii. El a rostit cel dintai numele Preadulcelui Iisus. El a pus nume Sfantului Ioan Botezatorul. El a vestit pastorilor ca in Betleem s-a nascut Mesia. El a cantat cel dintai Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire! (Luca 2, 14). El a invatat pe pastori sa cinte. El a descoperit magilor taina intruparii. El a linistit pe Iosif cind voia sa lase pe Fecioara Maria. El i-a poruncit sa fuga in Egipt cu Pruncul si iarasi sa se intoarca in Nazaret.Sfantul Gavriil ocroteste pe fecioare, acopera pe mame, pazeste pe prunci, duce rugaciunile cele fierbinti la Dumnezeu si aduce inapoi implinirea cererilor. El slujeste tainelor celor mari si ajuta la inmultirea si mintuirea neamului omenesc.

 Rafail, al treilea arhanghel, este tamaduitor al neputintelor omenesti.

 Uriil este luminator al celor intunecati.

 Salatiil este rugator fierbinte pentru neamul omenesc.

 Gudiil este slavitor al lui Dumnezeu si intaritor al celor ce se nevoiesc la fapte bune.

 Varahiil, ultimul arhanghel, este aducator de binecuvantare dumnezeiasca pe pamant.

 Dintre toti Sfintii ingeri, cei mai mari binefacatori ai oamenilor s-au aratat Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, din care pricina se si pomenesc astazi cu alese praznuiri si cantari de lauda, dimpreuna cu toate cetele ingeresti. Se cuvine deci si noua pacatosilor, ce suntem paziti de ingeri, sa ne adunam la sfintele biserici si sa laudam astazi soborul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, cerand ajutorul lor.

Sa nu uitam ca Sfintii Arhangheli sunt cei dintai ingeri mijlocitori intre Dumnezeu si noi oamenii. Ei au grija si mila de crestini si-i ajuta pe calea mantuirii mai mult decat ceilalti ingeri. Sfantul Mihail este protectorul direct al calugarilor, al armatelor crestine, al voievozilor, care purtau cu ei pe campul de lupta icoana Marelui Arhanghel. Sfantul Gavriil este, mai ales, protectorul fecioarelor crestine, al familiei crestine, protectorul mamelor care nasc copii, ca si protectorul copiilor si al calugaritelor iubitoare de feciorie si iubitoare de Hristos.

In taranoastra cultul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil este foarte raspandit. Numeroase sunt bisericile cu hramul Sfintilor Arhangheli, numerosi sunt si credinciosii romani care le poarta numele. In multe case se vede icoana Sfintilor Arhangheli si nu putini din bunii nostri crestini citesc acatistul lor. Parintii nostri aveau mare evlavie si pentru ingerii pazitori pe care-i primeau de la botez si se ingrijeau cu mare atentie sa nu faca vreun pacat ca sa nu alunge de la ei pe ingerii buni.

Inaintasii nostri iubeau rugaciunea, milostenia si Biserica, stiind ca ingerii pazitori ne numara si ne scriu pasii nostri spre biserica, spre rugaciune, spre cel sarac si spre tot lucrul sfint si placut lui Dumnezeu.

Bun lucru este a lauda pe ingeri, precum si ei fara odihna lauda pe Dumnezeu. Dar mai bun lucru am face daca le-am urma si petrecerea, printr-o traire sfinta, neintinata, ingereasca. Deci, daca voim sa primim mai mult ajutor de la sfintii ingeri, sa ne silim a-i imita prin fapte bune, dupa putere.

Sfintii ingeri neincetat slavesc pe Dumnezeu; sa ne rugam si noi neincetat, laudand ziua si noaptea pe Preabunul nostru Dumnezeu. Sfintii ingeri sunt intr-o vesnica miscare, implinind din dragoste voia lui Dumnezeu. La fel si noi, sa ne trezim din somnul nesimtirii, sa alergam mereu la Biserica, sa facem voia lui Dumnezeu cu bucurie, iar nu din sila, nici cu cartire sau pentru rasplata. Sfintii ingeri se iubesc desavarsit unii pe altii. Ei iubesc si pe sfintii din cer si pe noi cei de pe pamant. La fel si noi, sa ne iubim ca niste frati, lasand ura, mania, bataile, judecatile, minciunile.

Sfintii ingeri asculta unii de altii, cei mai de jos de cei mai de sus si toti de Dumnezeu. La fel si noi sa ascultam de mai-marii nostri, de parintii care ne-au nascut, de cei ce ne invata si ne ajuta la mantuire. Sa ascultam si de glasul constiintei cind ne mustra pentru pacate, cand ne trimite la biserica, la spovedanie si la cele bune. Sa ascultam si de ingerii nostri pazitori. Sa nu-i mai intristam cu tot felul de pacate. Sfintii ingeri se bucura de mantuirea noastra (Luca 15, 10), ajuta la indreptarea noastra si plang cand noi pacatuim sau suntem aruncati in gheena. La fel si noi sa facem. Sa ne bucuram pentru sporul aproapelui si sa plangem pentru caderea lui. Sa dam sfat celui ce are nevoie de el. Sa nu mintim pe nimeni. Sa indemnam si pe altii la pocainta, la biserica, la post si rugaciune.

Sfintii ingeri nu se barfesc, nu se razvratesc, nu se manie, traiesc in buna randuiala. La fel si noi, sa nu ne mancam cinstea unul altuia, sa avem rabdare in toate ispitele, sa fugim de tulburare, de manie, de cearta, de pofte si patimi trupesti. Sa traim ca fratii, in dragoste unii cu altii, ca suntem fiii Tatalui ceresc.

De vom trai in armonie, in iubire, in viata curata si in rugaciune, vom imita pe ingeri si vom deveni crestini adevarati, iar Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil ne vor acoperi cu acoperamantul aripilor lor cele ingeresti de tot raul si primejdia.

Nairdian