Eternul Maramureş

Cuvânt de învăţătură creştină – pagină realizată cu binevoinţa Preotului Adrian Ieremi, membru fondator şi Vicepreşedinte al Asociaţiei “Eternul Maramureş”

Păcatul cel mai mare

Odată, un călugăr a fost întrebat: – Părinte, care este cel mai mare păcat ? – Sinuciderea este, fără îndoială, cel mai groaznic păcat. Nimeni nu are dreptul să îşi ia viaţa pe care Dumnezeu, din bunătate, i-a dat-o. Chiar dacă, în viaţă, ne încearcă mari greutăţi sau deznădejdi, Dumnezeu ne-a dat şi puterea de a trece peste ele, iar prin rugăciune şi căinţă, toate vor părea mai uşoare. Iuda a fost cel care s-a rupt de Iisus şi de învăţătura Sa. Treptat, inima lui s-a îndepărtat de Dumnezeu şi locul dragostei şi al voinţei a fost luat de nechibzuinţă. Încrederea dată de credinţă a dispărut. Mai întâi, Iuda nu a fost de acord cu Iisus, apoi L-a trădat, pentru ca, în final, să îşi ia viaţa, ca semn al ruperii totale de Dumnezeu. Iuda nu s-a omorât din deznădejde, ci din ură. Şi, de aceea, sinuciderea este cel mai mare păcat. Inima ta trebuie să trăiască în speranţa îndreptării, a mântuirii, nu să fie omorâtă. Chiar şi cel mai păcătos om nu trebuie să cadă pradă deznădejdii, ci să aibă încredere în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Prin sinucidere, omul nu scapă de necazuri, ci se condamnă singur la neputinţă, nemeritându-şi astfel mântuirea. A-ţi lua viaţa nu este eroism, ci laşitate. Voi l-aţi lăuda pe căpitanul care, de teama furtunii, ar vrea să-şi scufunde singur corabia, înecând tot ce este pe ea ? Furtuni de păcate ne încearcă şi pe noi. Să renunţăm la luptă ? Să renunţăm la viaţă ? Să înecăm singuri tot ce e mai bun în noi: speranţa, iubirea, dorinţa de viaţă ? În nici un caz. Cu atât mai mare este meritul celui ce reuşeşte în viaţă, trecând peste obstacole şi greutăţi!

†

“Cine nu crede că va învia şi că va da socoteală, ci gândeşte că toată fiinţa sa se mărgineşte la viaţa aceasta, aceluia nu-i va păsa prea mult de faptele bune. Credinţa în Înviere este adevărata mângâiere în suferinţi, în lupta cu ostenelile şi cu greutăţile vieţii. Nici un om nu trebuie să deznădăjduiască.”

( Sfântul Ioan Gură de Aur )

Nemurirea sufletului

Într-o şcoală, la ora de religie, profesorul le vorbea elevilor despre nemurirea sufletului. Văzând chipurile nedumerite ale micuţilor, domnul profesor scoase un ceas mare de masă şi îl arătă tuturor:

- Vedeţi cum merge acest ceas ? Ca şi un om care trăieşte, tot astfel ceasul ticăie şi rotiţele lui se învârt.

După aceea, a pus ceasul pe catedră, i-a demontat cu grijă carcasa de metal şi a scos mecanismul plin de rotiţe mici, ce continuau să se învârtă.

- Vedeţi, chiar dacă am scos motoraşul din carcasă, el continuă să meargă. Tot aşa şi sufletul, când părăseşte trupul, după moarte, continuă să trăiască. Sufletul este nemuritor şi, de aceea, trebuie să ne îngrijim nu doar de trupul nostru, ci şi de suflet. Aşa cum aveţi grijă să nu vă murdăriţi hainele sau să nu vă răniţi lovindu-vă, tot aşa trebuie să fiţi mereu atenţi ca nici sufletul vostru să nu se “murdărească” de păcate sau să fie doborât de ispite şi neputinţă. Sufletul trebuie să fie mereu curat, fără răutate şi fără păcat, fiindcă doar aşa el poate primi lumina binecuvântată a dragostei dumnezeieşti. Doar aşa sufletele noastre pot iubi şi pot fi iubite.

†

“Sufletul trăieşte veşnic şi nu poate muri, căci este suflare din suflarea lui Dumnezeu, iar la Judecata de Apoi, sufletul iarăşi se va uni cu trupul.”

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Ceasul mântuirii

Într-o mânăstire aflată la poalele unui munte înalt, acoperit de păduri, trăia, odată, un călugăr bătrân, căruia i se dusese vestea pentru înţelepciunea sa. Într-o dimineaţă, a venit la el un tânăr şi l-a întrebat:

- Sfinţia Ta, am auzit că, pentru a ne mântui, trebuie să ne căim, să ne pară rău de toate păcatele ce le-am săvârşit de-a lungul vieţii. Dar, părinte, cât trebuie noi să ne căim ?

- Fiule, este de ajuns dacă te căieşti o singură clipă, înaintea morţii.

- Atât de puţin, părinte ?

- Da, fiul meu!

- Dar, de unde să ştiu eu când se apropie ceasul acela ?

- Moartea poate veni oricând, aşa că aşteapt-o pregătit, în orice moment să te poată găsi cu smerenie şi căinţă în suflet.

Dumnezeu este bun şi iertător. Cine regretă din suflet pentru greşelile sale şi caută să nu mai păcătuiască, acela are parte de o viaţă frumoasă şi de liniştea sufletului. Dar, mai mult decât orice, doar acela poate spera la mântuire, la viaţa veşnică.

†

“Neştiind locul şi vremea în care ne aşteaptă moartea, o vom aştepta noi oriunde şi oricând.”

(Fericitul Augustin)

Omul milostiv

Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă, ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim:

- Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să fac eu milostenie ? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa …

- Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila ? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi. Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.

†

“Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul.

Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin,

ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire.

Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!”

( Sfântul Ioan Gură de Aur )

Vinovatul dovedit

Demult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi, brutarului i se păru ca sunt cam uşoare bucatile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un taran si le aşeză pe cântar. Când colo, ce sa vezi ?! În loc de 1 kg, cât trebuia sa aiba o bucata, fiecare cântarea doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecătorie, spunând ca taranul însala lumea si cerând, bineînţeles, pedepsirea acestuia.

N-au trecut nici doua ceasuri si taranul a fost adus în fata judecătorului, care l-a ameninţat:

- Daca este adevărat ce spune brutarul, ca îi înşeli pe oameni la cântar, te bag imediat la închisoare.

- Sa-mi fie iertat – zise taranul – dar sunt nevinovat.

- Cum îndraznesti sa minţi ? – sari brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste bucati de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie sa-l închideţi pe acest şarlatan, care a încercat sa mă pacaleasca!

- Aşa este, omule ? – spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău ?

- Al meu este, însă, vedeţi dumneavoasta, eu nu am prea mulţi bani. Mi-am cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani si pentru greutati, asa ca pun unt pe un brat al cântarului, iar pe celalalt pun o pâine de-a brutarului, care – zice el – are 1 kg. Acum, daca pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vina am ?

Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit imediat o pâine si, într-adevăr, aceasta nu avea decât 800 de g. În locul taranului, la închisoare a ajuns adevăratul vinovat, brutarul, care nu doar ca înşela oamenii, dar mai dorea si sa fie aspru pedepsit cel care ar fi făcut exact ca el.

Cel ce vrea sa însele, singur se însala. Chiar daca nu vede nici un om greşeala sa, Dumnezeu îi vede păcatul; iar atunci când îl mai descoperă si oamenii, ruşinea este cu atât mai mare.

†

“Cu nimic nu-L mânii pe Dumnezeu atât de mult ca atunci când nedreptăţeşti pe cineva.”

( Sfântul Ioan Gura de Aur )

Dragoste de mamă

O tânara domnisoara s-a întors acasa într-o dupa-amiaza. Avusese o zi grea, cu multe probleme si acum era obosita si suparata. Mama ei, femeie în vârsta, s-a grabit sa-i iasa în întâmpinare. S-au asezat împreuna la masa, dar, ca orice mama, a vazut de îndata tristetea din sufletul fetei si a cautat sa o linisteasca. – Mai lasa-ma în pace, mama! Crezi ca toate se pot rezolva asa, cu una, cu doua ? Nici nu stii despre ce-i vorba. – Dar îmi poti povesti – i-a raspuns, cu rabdare, mama. Poate te-as putea ajuta … – Cu ce sa ma ajuti, cu sfaturi ? M-am saturat de atâtea întrebari si sfaturi. Lasa-ma în pace! – a mai strigat tânara fata si a plecat în graba, trântind usa. Spre seara, când s-a mai linistit, când si-a dat seama de greseala ei, de supararea pe care i-o pricinuise, cu siguranta, mamei, s-a întors. Acasa, însa, si-a gasit mama asteptând în fotoliul din fata ferestrei, cu capul în piept, parca ar fi adormit. Dar ea murise, murise de inima chiar în dupa-amiaza aceea. Zadarnice au fost lacrimile ce au urmat, zadarnica a fost toata durerea fetei. Mama murise si ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fusesera: “Lasa-ma în pace!”. Acest lucru o durea cel mai tare pe tânara fata: mama murise fara ca ea sa-i fi spus, de fapt, cât de mult o iubeste, câta nevoie are de prezenta ei, de sfaturile ei, de dragostea ei – dragoste de mama. †“Dupa Dumnezeu, nu iubesc pe nimeni atât de mult ca pe mama.” ( Fericitul Ieronim )

Sfânta Cruce

Se povesteşte că Sfânta Elena, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare, a poruncit să fie făcute săpături pe Muntele Golgota, unde s-au descoperit trei cruci. Pentru a afla care este Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul, a fost adusă o femeie bolnavă şi i s-a spus să atingă pe rând crucile. Aceasta a atins prima cruce, apoi pe a doua, iar, când s-a atins şi de a treia cruce s-a vindecat pe loc de boala ce o chinuia de multă vreme. În felul acesta, Sfânta Elena a ştiut care este Sfânta Cruce şi care sunt cele două cruci pe care au fost răstigniţi tâlharii. Crucea Sfântă se mai păstrează şi astăzi într-o biserică din Ierusalim, săvârşind fără încetare minuni în trupurile şi în sufletele celor ce vin şi se închină în faţa ei cu sinceritate şi cu credinţă.

†

“Mântuitorul a ales Crucea, fiindcă astfel se moare cu mâinile întinse.

El S-a sfârşit îmbrăţisându-ne.”

(Sfântul Atanasie cel Mare )

Un om care mult timp mersese rău, s-a hotărât să se lepede de păcate… Prietenii de pahar îl luau mereu în râs. Unul odată îi zise – Deci, ai luat calea bisericii? Trebuie să ştii multe despre Hristos. Spune-mi, în ce ţară s-a născut? – Nu ştiu. – Câţi ani avea Maria, când a fost răstignit Iisus? – Nu ştiu. – Câte predici a ţinut? – Nu ştiu. – Ştii foarte puţin şi…zici că te-ai convertit! – Aşa e. Ştiu puţine despre El. Dar uite ce ştiu sigur! Până acu 3 ani eram un beţiv, aveam datorii mari, familia îmi era ameninţată de dezbinare, soţia şi copiii se îngrozeau când mă întorceam seara acasă. Acum am terminat cu beţia, nu mai avem datorii, suntem o familie fericită. Toate acestea le-a făcut Hristos pentru mine… Celalalt a plecat îngândurat.

Taina Sfintei Spovedanii

Discutând despre cele sfinte, un om îi spuse unui călugăr:

- Părinte, eu cred în Dumnezeu, însă nu prea merg la Biserică. Nu am mai fost la slujbe sau la Spovedanie de mult timp şi nu cred că este neapărat să mergi. Este suficient să crezi în Dumnezeu şi atât.

- Fiule, îi spuse atunci călugărul, ai o cămaşă foarte frumoasă.

Nedumerit, omul nu a mai ştiut ce să zică, însă călugărul a continuat:

- Spune-mi, porţi toată ziua această cămaşă ?

- Da, răspunse omul.

- Dar două zile, o porţi ?

- S-ar putea.

- Dar o săptămână sau o lună, o porţi ?

- Nu, părinte, bineînţeles că nu.

- De ce ? – îl mai întrebă călugărul ca şi când nu ar fi priceput.

- Fiindcă se murdăreşte şi trebuie spălată. Abia după aceea o iau iarăşi pe mine, când este curată şi frumoasă.

- Păi, vezi, fiule! Aşa cum se murdăreşte cămaşa ta şi trebuie spălată pentru a o purta iarăşi, la fel şi sufletul se “murdăreşte” de păcate şi răutate şi cum l-ai putea curăţa dacă nu la spovedanie şi la slujbe, prin dragostea şi harul Domnului ?!

†

“Intră în Biserică şi te căieşte!

Aici nu se trage la judecată, ci se dă iertarea păcatelor.”

( Sfântul Ioan Gură de Aur )