Amin !

 Ne tot plângem că nu ne e bine, că nu avem bani suficienţi, că vecinul se uită urât la noi când venim de la piaţă cu o plasă mai mare decât a lui, că şeful ne pune să lucrăm mai mult pe aceiaşi bani, că ne doare în spate de la poverile ce ne apasă. Şi, cu toate astea, nu facem nimic să ieşim din acest impas. Ne bucurăm că altcuiva îi e mai rău decât ne e nouă şi ne consolăm cu această situaţie; asta dacă nu chiar ne rugăm, vorba aia, „să moară capra vecinului”.

Nu ştiu ce ar spune duhovnicii noştri (aici vorbesc despre adevăraţii duhovnici ai României), că nu am avut onoarea să discut cu vreunul, dar, poate, în micimea mea, pot să intuiesc ce ne-ar spune, cu nimic diferit de ceea ce ne-a spus Iisus să facem: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Păi cum să ne iubim aproapele când nici măcar pe noi nu ne respectăm şi acceptăm, ca nişte boi (iertaţi comparaţia cam dură) jugul unei „vieţi” impuse de o mână de asupritori care n-au uitat de El ci, pur şi simplu prin acţiunile lor, îl neagă pe Dumnezeu şi tot ceea ce reprezintă.

Când preoţia a ajuns o meserie, nu o vocaţie, când tagma preoţească devine „asupritoare” în afara lăcaşelor de cult, când legea este atât de permisivă cu prozelitismul tocmai pentru că atitudinea unora dintre preoţi faţă de enoriaşi nu este una tocmai creştină, cum putem să mai ascultăm de cuvintele care ne spun să nu judecăm preoţii atâta timp cât unii trăiesc cu nevestele sau fiicele noastre, alţii ne „iubesc copiii”, iar alţii (cei mulţi) nu mai ştiu ce taxe să impună (mai rău ca organele statului) pentru îmbuibarea lor personală. Iar adevăraţii preoţi şi duhovnici sunt înfieraţi şi catalogaţi drept bătrâni nebuni, exilaţi să trăiască cu frica zilei de mâine.

Oamenii încep să îşi piardă speranţa într-o lume mai bună în loc să îşi piardă răbdarea şi să se revolte faţă de situaţia în care se complac. Aşteptăm totul de la ceilalţi dar noi nu suntem dispuşi să dăm nimic, nici măcar la schimb. Trăiască ignoranţa! Suntem campioni la „şi ce dacă? Dacă eu n-am păţit nimic, ce îmi pasă de celălalt?”. Nu ne gândim la ce ni se poate întâmpla ci, în cel mai bun caz, spunem „Domne fereşte.” Luptaţi-vă şi pentru aproapele vostru, nu doar pentru voi! Egoismul e la mare putere acum şi, fiind luat exemplu de la politicieni, acum e la modă şi printre oamenii simpli. De ce să ne rugăm pentru cei apropiaţi nouă (ce să mai zic de duşmani), când nici pentru noi nu ne mai rugăm decât în cazuri „speciale”? Cum să credem în Dumnezeu dacă nu mai avem încredere în cei de lângă noi? Cum putem pretinde iertare de la Dumnezeu când noi nu suntem în stare să-i iertăm nici măcar pe cei dragi? Cum să ne rugăm la Dumnezeu când nu mai ştim să spunem „te rog” sau „mulţumesc”?

Cum vine unul mai înstărit decât noi şi ne amăgeşte cu lucruri lumeşti, cum uităm de Dumnezeu şi de credinţă şi ne trădăm pe noi înşine. Ne vindem credinţa pe un pumn de metale sau de foi de plastic, nici măcar pe arginţi, ca Iuda. Uităm că orice plată are şi răsplată. Doar Dumnezeu nu uită. El doar iartă. Ceea ce nouă ne-a cam ieşit din obicei.

Miluieşte, Doamne, poporul tău şi binecuvintează moştenirea Ta

Ioan Dolha

Un articol semnat de Nairdian

1.Postul şi rolul lui în viaţa credincioşilor

Postul este prima poruncă pe care a dat-o Dumnezeu omului pe când era încă în rai. El este: reţinerea totală sau parţială de la anumite alimente şi băuturi, pe un timp mai lung sau mai scurt, în scop religios-moral, “este una din pârghiile spirituale ale ceştinului, care, alături de rugăciune, ajută nu numai la înfrânarea poftelor şi pornirilor trupeşti şi sufleteşti, dar ajută prin exersare la îndumnezeirea trupului”[1]. Această reţinere de la mâncări şi băuturi trebuie însă însoţită şi de reţinerea de la gânduri, pofte, patimi şi fapte rele, ceea ce înseamnă că postul trupesc trebuie să fie însoţit de post sufletesc. Postul este de origine şi instituire divină, de aceea îl găsim practicat din vremuri stravechi, întâlnindu-l aproape în toate religiile şi la toate popoarele. După unii Sfinţi Părinţi ca: Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur, Grigorie de Dumnezeu-cvântătorul şi altii, el îşi are originea în rai, prin interzicerea dată de Dumnezeu protopărinţilor noştri de a mânca din pomul oprit: “A dat apoi Domnul Dumnezeu poruncă lui Adam şi a zis: din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”[2]Aici vedem porunca postului pe care nimeni nu poate să o nege, pentru că toţi trebuie să postim indiferent de vârstă, dar după puterea fiecăruia.

Postul a fost practicat în istorie de toţi oamenii sub diferite forme, dar în special de către evrei care aveau consemnate in Lege felul în care trebuiau să-l practice: “Şi nici pâine n-au mâncat, nici apă n-au băut. Atunci mi-a dat Domnul două table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu; pe acelea erau scrise toate cuvintele pe care vi le-a grăit Domnul pe munte, din mijlocul focului, în ziua adunării“[3];”Aceasta să fie pentru voi lege veşnică: în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii, să postiţi şi nici o muncă să nu faceţi, nici băştinaşul, nici străinul care s-a aşezat la voi. Caci în ziua aceasta se va face curăţirea , ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului şi curaţi veţi fi.. Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veşnică“ [4]

Dacă în Legea Veche postul avea prescripţiile lui, în Noul Testament, odată cu venirea Mântuitorului Hristos în lume, “la plinirea vremii”[5], Acesta este şi el împlinitor şi practicant al lui. Înainte de a-şi începe activitatea, Mântuitorul Hristos s-a retras în pustie, unde a postit 40 de zile şi 40 de nopti: “Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de către diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit.”[6] iar textul paralel zice acelaşi lucru: “Iar Iisus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie, timp de patruzeci de zile, fiind ispitit de diavolul. Şi în aceste zile nu a mâncat nimic; şi, sfârşindu-se ele, a flămânzit.”[7]. El, Mântuitorul prin Însuşi exemplul Său desăvârşeşte postul prin practicarea lui într-un mod “normal” fără: cenuşă, saci sau supărare cum a fost practicat până atunci, apoi îl lasă prin intermediul discipolilor, ca modalitate de mărturisire a credinţei, sau ca mod de vieţuire, dar nu în ultimul rând ca armă tare: “Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.  Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.”[8], de asemenea recomandandu-l, alaturi de rugaciune, drept mijlocul cel mai eficace de a izgoni diavolii:”Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.”[9] ; “El le-a zis: Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post.”[10]

După cum am spus mai înainte, primii practicanţi ai postului în forma aceasta nouă au fost Sfinşii Apostoli şi ucenicii lor, pregătindu-se totdeauna pentru misiuni importante prin post şi rugăciune : ”Atunci, postind şi rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece.”[11]. Postul era practicat obligatoriu şi înainte ca cineva să primească o Sfântă Taina, fie că era vorba de Sfântul Botez, de Sfânta Taină a Împărtăşaniei sau de cea a Hirotoniei iar apoi era obligatoriu neîntreruperea lui: ” Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră.”[12]

De asemenea au recomandat creştinilor practica postului ca obligaţie generală Canoanele 66 şi 69 aposttolice, precum şi o serie de norme fixate la sinoadele ecumenice canonul 89 sinodul VI-lea ecumenic.dintre anii:680-681; canoanele: 49, 50, 51 si 52 Laodiceea; canonul:1 Dionisie al Alexandriei; canoanul:15 Petru al Alexandriei; canoanele: 8 si 10 Timotei al Alexandriei, s.a..[13]  La toatea aceste canoane s-ar mai putea adăuga multe altele, dar, trebuie să menţionăm că toţi Sfinţii Părinţi nu uită însă să accentueze că postul trupesc fară cel sufletesc este lipsit de orice valoare morală. Dintre aceştia putem amintii pe Sfânţii: Irineu, Ieronim, Augustin, Epifanie, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie Teologul, Grigorie de Nisa, Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul şi alţii.

La început n-au existat prescriptii precise si obligatorii cu privire la timpul, durata si severitatea postului, dar cu vremea, autoritatea bisericeasca a stabilit prescriptii si norme care reglementau timpul, durata si modul de a posti. Despre acestea avem dovezi mai multe din veacul al IV-lea.  Dar unele existau de mai înainte.

Conform Didahiei[14], zile de post pentru toti crestinii sunt miercurile si vinerile, iar canoanele 66 si 69 apostolice, Didascalia (cap. 21) si Constitutiile Apostolice (5, 13 si 15 alaturi de 7, 22 si 23) prescriu postul înainte de hirotonie, de botez si de împărtăşanie, înainte de Paşti şi în zilele de miercuri şi vineri. Dar nu în toate Bisericile postul era la fel de lung si de aspru. Calugăriţa spaniolă Etheria[15] notează în jurnalul ei (care datează din ultimul deceniu al veacului IV) că în acea vreme, la Ierusalim, postul dinaintea Paştilor era lăsat la libera voinţa a creştinilor, durata şi asprimea lui nefiind stabilită în acea vreme. Cu timpul însă, dispoziţiile bisericeşti care reglementau disciplina postului s-au înmulţit, oficializindu-se prin canoanele unor Sinoade ecumenice şi particulare, sau ale unor Sfinţi Părinţi, uniformizindu-se şi generalizandu-se între veacurile VII-IX în Biserica Ortodoxă.

2.Cu privire la durata postului.

a) Toate miercurile şi vinerile de peste an, vechimea postului în aceste zile fiind testată de mărturii din veacurile I-III [16] excepţie făcând cele în care este dezlegare (harţi) şi anume: miercurea şi vinerea din săptămâna luminată,miercurea şi vinerea din săptămâna de dupa Rusalii; miercurile şi vinerile dintre Naşterea Domnului şi Botezul Domnului; miercurea şi vinerea din săptămâna Vameşului şi Fariseului; miercurea şi vinerea din saptamana branzei, în care se dezleagă la lapte, brânză şi oua. Regimul postului în zilele de miercuri şi vineri e mai usor decât cel al Postului Patruzecimii.[17]

b) Ajunuri (posturi) de o zi pe an: Ajunul Botezului Domnului (5 ianuarie); Ajunarea din ziua tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august); Ajunarea din ziua Înalţării Sfintei Cruci (14 septembrie). Aceste zile de post au un regim mai sever.

c) Posturi mari:

- Postul Paştilor: s-a dat după postul de 40 de zile al Mântuitorului Iisus Hristos ţinut înainte de ieşirea Sa la propovăduire, ţine 7 săptămâni şi este cel mai sever post pe care-l are Biserica Ortodoxă.

- Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel: a fost instituit în amintirea lor şi ţine de la Duminica I-a după Pogorârea Duhului Sfânt şi până în ziua sărbătorii Sf. Apostoli Petru şi Pavel. El este mai uşor decât cel al Paresimilor.

- Postul Adormirii Maicii Doamnului: ţine de la 1-15 august.

- Postul Crăciunului: ţine în fiecare an de la 15 noiembrie până în 25 decembrie şi are 40 de zile de post.

3.Postul Naşterii Domnului.

Cele mai vechi mărturii despre acest post le avem din veacurile IV-V, de la Fericitul Augustin şi de la episcopul Romei Leon cel Mare. Dacă la început durata lui nu era pretutindeni la fel, la sinodul din Constantinopol de la 1166, ţinut sub patriarhul Luca Hrisoverghi, durata lui s-a stabilit la 40 de zile, anume de la 15 noiembrie până la 25 decembrie. Ultima lui zi, adica 24 decembrie, este zi de ajun (ajunul Crăciunului).

Acest Post al Crăciunului este singurul post al bucuriei dintre toate posturile existent, deoarece multele dezlegări la peşte, untdelemn şi vin, din sâmbete şi sărbătorile mai importante precum şi momentul de împlinire al lui, adica Naşterea Mântuitorului nu pot să aivă un alt efect decât tresărirea inimii în bucurie. Asteptarea noastră în acest Post al Bucuriei este asemenea Îngerilor din ceruri care au asistat şi au participar la acest eveniment foarte important din opera de mântuire a omului. Pregătirile care se fac pentru marea Sărbătoare a Crăciunului atât privitor la obiceiuri cât şi la pregătirile gospodăriei, precum şi la anumite sărbători din această perioadă, aduceau mult fast în pregătirea Crăciunului. Pentru comunitatea de până la începutul secolului al XX-lea, aceasta este perioada şezătorilor, întrucât, în nopţile lungi de iarna, era vreme destulă pentru lucrul de mână, dar şi pentru distracţii; aceasta era şi perioada când se cunoasteau flăcăii cu fetele, pentru a se căsători, după Bobotează. Dar datorită lipsei acelor nevoi economice şi culturale, pentru societatea românească de astăzi, acele vremuri au ajuns doar o amintire. Între cele mai cunoscute sărbători din acestă perioadă a Crăciunului amintesc:

- Filipii de toamnă (cunoscuţi şi ca Cilipi, Hilipi sau Pilipi), serbaţi în perioada de 12-23 noiembrie. Ei se spune ca erau “un fel de spirite supreme ale lupilor, (… ) cel mai mare si cel mai rău fiind Filipul cel Schiop sau Godinetul Schiop”[18]. De frica lui femeile nu dădeau gunoiul afară, ci îl strângeau după uşă, nu împungeau cu acul, ca să nu le ia lupul oile [19]. Lipeau gura sobei ca să se lege gura lupului, sau atârnau de lemnul coşului o secure, ca să fie ferite de pagube [20]. Se spunea că cine ţine Filipii ]şi apăra casa de foc, de şerpi, de strigoi şi stricăciuni, dar mai ales de pagubele provocate de lupi.

În ziua de azi, printre femeile bătrâne, Filipii abia mai păstrează amintirea sărbătoririi lor. E o sărbătoare populară, ţinând mai mult de credinţele vechi şi de frica de sfinţi.

-21 noiembrie Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, care a rămas vreme de 12 ani în Sfânta Sfintelor a templului iudaic, pentru ca apoi să fie logodită cu dreptul Iosif. În popor se spune că, în această zi, cerurile se deschid şi animalele vorbesc; se fac praznice pentru cei ce au suferit moarte năpraznică.

-Sfântul Andrei este sărbătorit în toate bisericile pe 30 noiembrie, prin sfinte slujbe rămâmând pe mai departe Ocrotitorul României, al fetelor fecioare, al drumeţilor şi nu în ultimul rând al usturoiului, “care avea multe proprietăţi în acele timpuri”.

-4 decembrie se ţine Sfânta Varvara (Barbara) izbăvitoarea de otravă, de bube şi păzitoarea lumii de Antihrist. Nu se opăresc rufe, nu se ţese, nu se coase în aceasta zi. Copiii nu au voie să mănânce boabe. Se spune ca mamele ii îmbărburează pe copii (le ung faţa cu miere, apoi ii spală cu apă în care au spălat icoana)[21].

-Sfântul Spiridon, Făcătorul de minuni (12 decembrie), fiind considerat tot un sfânt ce-i determină pe români să-i ţină sărbătoarea prin amintirea minunii săvârşită de acesta la sinod când strângând în mână o cărămidă ea s-a împărţit în: ţărână, apă şi foc. Aşa a explicat el Trinitatea pe înţelesul tuturor.

-Ignatul este în tradiţia creştină sărbătoarea Sfântului Ignatie Teoforul (20 decembrie). Acesta este potrivit tradiţiei creştine pruncul pe care l-a ţinut în braţe Mântuitorul Hristos când a zis:” de nu veţi fi ca pruncii nu veţi putea intra în Împărăţia cerurilor” . Martiriul său a fost apropriat de români sub forma ritualului de tăiere a porcului.

- Sfântul Ierarh Nicolae sărbătorit în fiecare an la 6 decembrie. A rămas obiceiul ca, în 5 decembrie, celor neascultători să li se dea o joardă în semn de avertisment.

4.Sfântul Ierarh Nicolae

Cu toţii să îl sărbătorim pe Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni, un mare părinte al Bisericii noastre. Sunt convins că toată lumea îl cunoaşte pe acest sfânt blajin şi darnic şi sunt convins, de asemenea, că cei mici se pregătesc în fiecare an aşa cum se cuvine pentru a aştepta sărbătoarea pe care noi românii o numim sărbătoarea lui Moş Nicolae. Cu toate că am depăşit de ceva vreme vârsta pură a copilăriei mă emoţionez de fiecare dată când ştiu că Moş Nicolae va veni şi îmi fac un examen de conştiinţă căutând să văd dacă moşul va fi mulţumit de mine în acest an, sau dacă el îmi va pune doar o jordiţă în pantofi ca pentru copiii cei neascultători. Şi de obicei, ca şi în dimineaţa zilei de 6 decembrie am plăcuta surpriză de a găsi ceva frumos. Copiii şi nu numai ei se simt atât de ocrotiţi când la puţină vreme înainte de venirea lui Moş Crăciun primesc aceste cadouri  “surpriză” de la Moş Nicolae.

Cu toţii cunoaştem tradiţia românească legată de această sărbătoare, dar oare câţi dintre noi cunoaştem cine a fost cu adevărat acest Sfânt Nicolae pe care îl sărbătorim astăzi.

În câteva rânduri am să încerc să vă prezint pe scurt viaţa acestui „astru” al bisericii dreptmaritoare.Acest Sfânt a lui Dumnezeu s-a născut în localitatea Patara din provincia Lichia (sau Licia), în partea de miazăzi a Asiei Mici, în anul 270. Părinţii săi: Teofan şi Nona, au fost oameni temători de Dumnezeu, l-au crescut pe fiul lor în duhul învăţăturii şi-a evlaviei creştine. De aceea de mic a cunoscut evlavia creştină, ducând o viaţă aleasă şi bineplăcută Lui Dumnezeu .După moartea părinţilor săi, le-a moştenit averea şi a început să facă fapte de milostenie, ajutând mulţi semeni ai săi care erau lipsiţi şi de cele trebuincioase.[22]

Veacul acela al erei creştine, veacul de aur al teologiei noastre, Biserica a fost păstorită de ierarhi vrednici, foarte învăţaţi şi cu multă dragoste faţă de credincioşi. În acest veac şi-au desfăşurat activitatea Sfântul Vasile cel Mare,  Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar înainte ca aceşti mari Sfinţi Părinţi să urce pe scaunele lor arhiereşti, în Mira Lichiei, poporul dreptcredincios a ales ca arhiereu pe Nicolae, viitorul Sfânt Nicolae. Nicolae, “învingător de popoare” după traducerea numelui lui în limba română s-a desăvârşit încă de foarte tânăr în toate lucrurile credinţei creştine atât în fapte bune cât şi în pregătire teologică. Tânărul Nicolae avea un unchi episcop care avea acelaşi nume. Acest episcop Nicolae, văzând pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune şi cu totul înstrăinându-se de lume, a sfătuit pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat de fiul lor ci l-au dăruit Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la Dânsul. Pentru că scrie în cărţile cele vechi despre dânşii, cum că fiind neroditori şi deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi şi cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce li l-a dăruit pe el.

Primind episcopul pe “tânărul bătrân”, după cum era considerat Nicolae, care avea înţelepciunea şi viaţa cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfinţite ale preoţiei, iar când a fost hirotonit, episcopul întorcându-se către poporul care era în biserică şi umplându-se de Duhul Sfânt, a proorocit zicând: “Iată, fraţilor, văd un nou soare răsărind marginilor pământului, arătându-se către cei întristaţi ca o milostivă mângâiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea bunei credinţe îi va aduce pe dânşii; apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor ce sunt în nevoi”. Această proorocire s-a împlinit mai pe urmă, precum vom arăta în cuvântul nostru. Astfel, el vieţuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească şi se arăta vrednic de cârmuirea Bisericii.

În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrând a merge în Palestina ca să se închine acolo Sfintelor Locuri, a încredinţat toată cârmuirea Bisericii nepotului său. Deci acesta, împlinind locul aceluia,  avea toată purtarea de grijă pentru rânduiala bisericilor, ca şi episcopul unchiul său. În acea vreme, părinţii fericitului, părăsind această viaţă vremelnică, s-au mutat la cea veşnică, iar Sfântul Nicolae, rămânând moştenitorul averii lor, a împărţit-o celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăţia ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulţirea ei, ci, lepădându-se de toate poftele lumeşti, se sârguia cu toată osârdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia: “Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu; către Tine sunt aruncat din pântecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu.” Deci mâna lui era întinsă către săraci, ca un râu cu apă multă ce curge cu îndestulare.

Sfântul Nicolae a păstorit cu foarte multă dragoste turma încredinţată lui şi pentru ca să înţelegem mai bine cum a făcut aceasta aş dori să vă povestesc unele episoade din viaţa acestuia. În oraşul în care se afla reşedinţa episcopală trăia o familie foarte bogată care din anumite pricini a sărăcit. După moartea mamei lor trei fete nemăritate au rămas numai cu tatăl lor şi se zbăteau într-o sărăcie cruntă. În acele vremuri o fată care dorea să se căsătorească şi să facă o partidă bună avea nevoie şi de o zestre pe măsură. Dar cum tatăl acestor fete nu le putea oferi absolut nimic el a vorbit cu cei care conduceau o casă deosebită în care femeile de moravuri uşoare puteau să supravieţuiască. Şi atunci ca şi astăzi femeile care erau nevoite să îşi vândă trupul pentru a trăi erau foarte rău văzute. Spre norocul tinerelor părintele Nicolae a aflat despre mârşăvia plănuită de acest tată. Însă n-a vrut să fie de faţă cu bărbatul acela, ca să-i spună despre cum dorea să îi facă bine, ci, în taină a cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Nevăzut de nimeni el a strecurat pe fereastra casei acestora trei legături mari cu galbeni, din care se putea face o zestre substanţială pentru orice tânără din oraş[23]. Pentru aceasta, a gândit a face aşa, nevăzut, după cuvântul lui Hristos: “Să nu ştie stânga ta, ce face dreapta ta”. Căci atât de mult fugea de slava omenească, încât chiar de acela căruia îi făcea bine se sârguia a se tăinui pe sine. În acest fel tinerele au fost salvate de la ruşinea prin care tatăl lor dorea să le adune zestrea de nuntă. Iată aici una din faptele cele multe ale milostivirii Sfântului Nicolae, ce s-a povestit ca să cunoască oricine cât era de milostiv către cei săraci. De s-ar fi povestit milele lui una câte una şi câte îndurări a arătat către cei săraci, pe câţi flămânzi a hrănit, pe câţi goi a îmbrăcat şi pe câţi a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.

După aceasta cuviosul părinte Nicolae a voit să meargă în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri şi a se închina acolo unde a umblat trupeşte Domnul nostru Iisus Hristos cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului şi neştiind ce avea să li se întâmple, Sfântul Nicolae, care era împreună cu dânşii, vedea mai bine că are să fie întuneric, vifor şi lovire de vânturi cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte a văzut pe vicleanul vrăjmaş intrând în corabie, vrând să o scufunde împreună cu oamenii. După aceea a năvălit asupra lor o furtună mare, fără veste şi ridicându-se un nor, s-a făcut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza morţii şi rugau pe Sfântul Nicolae să le ajute şi să-i izbăvească de nevoia cea fără de veste ce căzuse asupra lor zicând: “Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom cufunda în această adâncime şi vom pieri”. Iar el, zicându-le să îndrăznească şi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi fără îndoială să aştepte grabnică izbăvire, însuşi a început cu sârguinţă a se ruga către Domnul. Şi îndată s-a liniştit marea şi spaima s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecând necazul, s-au bucurat mult şi au mulţumit lui Dumnezeu şi plăcutului său, Sfîntului Nicolae, şi foarte mult se minunau de potolirea furtunii şi de scăparea din nevoii.

Zăbovind în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea să meargă în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Deci,  aflând o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă acasă. Aceştia au gândit însă să facă lucrul cu vicleşug, adică să îndrepte corabia lor în altă parte, nu spre Lichia. După ce s-a aşezat în corabie, plecând de la mal, Sfântul Nicolae a văzut că ei nu plutesc spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la picioarele corăbierilor şi-i ruga să îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebăgându-l în seamă, mergeau în partea unde gândeau ei, neştiind că Dumnezeu nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mâhnire. Deci, suflând un vifor împotrivă, a întors corabia în altă parte şi degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri îi îngrozea cu nevoia cea mai mare. Aşa Sfântul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de răutate, n-a făcut nici un rău acelor vrăjmaşi, nici nu s-a pornit spre mânie şi nici măcar vreun cuvânt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvântare i-a liberat în părţile lor.

Apoi el a mers în mănăstirea pe care o zidise moşul său, episcopul Patarelor şi pe care o numise Sfântul Sion. Acolo, Sfântul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraţilor. Aceştia cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi se foloseau de viaţa lui, cea întocmai cu a îngerilor şi urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său. Sfântul Nicolae se simţea foarte bine în această mănăstire şi se gândea să rămână acolo mai multă vreme. Dar sfântul, stând odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: “Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii de Mine încununat”. Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimântat şi cugeta întru sine: “Ce voieşte glasul acela şi ce cere Domnul de la el?” Şi iarăşi auzi glas, spunându-i: “Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu”[24]. Atunci Sfântul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsând liniştea, să meargă să slujească la mântuirea oamenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuţi, sau în altă parte. Dar, temându-se şi fugind de slava omenească cea deşartă, a gândit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaşte nimeni. Şi aşa a mers în Mira fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încât nimeni nu-l ştia.

În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira, Ioan arhiepiscopul şi mai întâi şezător pe scaun în toată ţara Lichiei. Atunci s-au adunat toţi episcopii ţării aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bărbaţi cinstiţi şi cu bună înţelegere, erau nedumeriţi între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniţi din râvnă dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omeneşti, ci al rânduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuşi Domnul să arate cine este vrednic să primească o treaptă ca aceasta şi să fie păstor peste toată Lichia. Toţi, ascultând acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sârguinţă şi cu post. Iar Domnul, făcând voia celor ce se tem de El şi ascultând rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrân, într-acest chip; stând el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte şi să stea lângă uşile bisericii şi să ia seama cine va intra mai înainte decît toţi în biserică, acela – zicea el – este îndemnat de Duhul Meu şi, luându-l cu cinste, să-l puneţi arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae. Această vedenie dumnezeiască având-o episcopul acela şi auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalţi episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală. Sfântul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decît toţi la biserică, pentru că avea obicei de se scula în miezul nopţii la rugăciune şi venea la începutul cântării utreniei, mai întâi decît toţi la biserică. Episcopul care a avut descoperirea referitoare la persoana viitorului arhiepiscop al oraşului era deja la uşa bisericii şi s-a bucurat mult când Sfântul Nicolae şi-a spus numele. El i-a spus Sfântului” Urmează-mă, fiule”. Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplându-se de mulţumire dumnezeiască şi de mângâiere duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii. Atunci când aflat de ce a fost prezentat în faţa episcopilor nu a vrut să primească cinstea de arhiepiscop însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Apoi, vrând a învăţa pe oile sale faptele cele bune, nu-şi mai ascundea viaţa sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi ştia viaţa, slujindu-I în taină.

Sfântul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice Apostolul: “Cu cuvântul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţia”[25]. Apoi era blând, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngâmfare. Hainele lui erau simple şi hrana pustnicească pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi şi aceea seara. Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultând nevoile celor ce veneau la dânsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mângâietor celor ce plângeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine.

Cu toate acestea, diavolul cel viclean a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgânii împăraţi ai Romei, Diocleţian şi Maximian. De la ei a ieşit atunci poruncă prin toată lumea ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi, cu chinuri, prin temniţe şi cu munci grele, apoi, în sfârşit, cu moarte silnică să fie pedepsiţi. Pentru că Sfântul Nicolae nu a respectat acest edict a fost prins de muncitorii păgâni şi băgat în temniţă, dimpreună cu mulţi creştini. Dar chiar şi în temniţă fiind Sfântul nu s-a lepădat de Hristos ci îi întărea pe toţi întru mărturisirea lui Hristos şi îi îndemna cu osârdie a pătimi pentru adevăr.

În urma libertăţii date creştinilor de către Constantin cel Mare şi cetatea Mirelor a primit iarăşi pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia şi fără sânge încununat. Dar în urma persecuţiilor sângeroase ale împăraţilor păgâni vrăşmaşul mântuirii neamului omenesc a găsit alte arme de luptă.

Pe atunci erau încă multe capişti idoleşti, în care poporul păgân slujea cu dragoste diavolească şi piereau mulţi oameni din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzându-se cu râvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiştile idoleşti, iar pe turma sa curăţind-o de necurăţiile diavoleşti. Sfântul Nicolae, luptându-se asupra duhurilor celor viclene, a venit şi asupra capiştei Artemidei, care fiind locaş al idolilor, era mare şi foarte împodobită. Pornirea sfântului era îndreptată mai mult asupra idolilor decât asupra necuratei capişti, pe care a dărâmat-o până la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o până la pământ; atunci duhurile cele viclene, neputând nicidecum răbda venirea sfântului, scoteau glasuri de plângere, strigând foarte tare, căci erau biruite şi izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaş Nicolae, arhiereul lui Hristos.

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrând să întărească învăţătura creştină, a poruncit să se ţină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo adunându-se Sfinţii Părinţi, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe Arie, rău cugetătorul şi semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste şi de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieştii şi apostoleştii Biserici. Atunci şi minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie şi împreună cu Sfinţii Părinţi a arătat dogmele credinţei celei drepte şi tuturor le-a făcut cunoscute cu adeverinţă. Despre dânsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzându-se cu râvnă dumnezeiască precum al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. Deşi iniţial fapta Sfântului Nicolae nu a fost prea bine văzută de către Sfinţii Părinţi el a fost iertat de către aceştia, dar, pedeapsa lui Constantin cel Mare a fost Închisoarea si privarea Sfântului de însemnurile arhiereşti . Dar cum socoteala lui Dumnezeu nu este ca cea a oamenilor, în noaptea aceea pe cand Sfântul Arhiereu Nicolae era în închisoare pentru îndrăzneala de al fi pălmuit pe Arie care-L nega pe Hristor ca Dumnezeu Adevărat, iată că minune mare se întâmplă: împăratul Constantin în vis vede greşala pe care o făcuse cu Sfântul şi o vede pe Maica Domnului cum vine de-i aduce Arhiereului lui Hristos şi-I pune la loc: mitra arhierească, omoforul şi Sfânta Evanghelie. Sculându-se împăratul a alergat la Arhiereul Nicolae şi acesta avea în tocmai darurile pe care le văzuse în vis în tocmai. Mai mult Sfântul îl iartă pentru greşala pe care o făcuse acesta.

 Întorcîndu-se Sfântul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducând pace, binecuvântare şi învăţătură sănătoasă la toată mulţimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorâtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă şi străină a tăiat-o din rădăcină la fel şi pe ereticii cei împietriţi şi nesimţitori, care îmbătrâniseră în răutate.

După întoarcerea sa de la soborul a toată Biserica Sfântul Nicolae a ajutat poporul cetăţii şi cu alte ocazii. Întâmplându-se în ţara Lichiei foamete mare şi cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrană, iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui neguţător din Italia, care umpluse o corabie cu grâu, vrând să meargă cu ea în altă ţară şi dându-i trei galbeni arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea Mira şi acolo să-şi vândă grâul cu preţ. Deşteptându-se neguţătorul din somn şi aflând în mâna sa trei galbeni, s-a înspăimântat, minunându-se de un vis ca acela. Pentru minunea aceea neguţătorul s-a arătat ascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit. El s-a pogorât în cetatea Mira şi a vândut grâul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea Sfântului Nicolae, ce i s-a făcut lui în somn. Iar cetăţenii, aflând mângâiere în acea foamete şi auzind cele istorisite, au dat slavă şi mulţumire lui Dumnezeu şi fericeau pe marele Arhiereu Nicolae, pe hrănitorul lor cel minunat.[26]

Altă dată au venit oarecari cetăţeni din Mira, care, plângând cu lacrimi şi căzând la picioarele sfântului, cereau ajutor pentru nişte oameni osândiţi fără de vină. Sfântul Nicolae a fost înduplecat şi a mers la locul execuţiei acelor oameni unde a văzut popor mult stând acolo şi pe cei trei bărbaţi osândiţi, având mîinile legate şi feţele acoperite şi plecate la pământ şi cu grumazii goi, aşteptând desăvârşita tăiere. Atunci a văzut pe călău scoţând sabia spre a-i ucide, arătându-se tulburat şi cu chip sălbatic, pentru care motiv acea privelişte era tuturor înfricoşată şi de plângere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburându-se în suflet, a intrat cu îndrăzneală prin popor şi, apucând sabia din mâna călăului, a aruncat-o la pământ, netemându-se de nimic, iar pe bărbaţi i-a dezlegat din legături. Astfel Sfântul Nicolae i-a salvat pe acei oameni. Şi multe alte lucruri vrednice de laudă a făcut Sfântul Nicolae ca mitropolit în Mira Lichiei.

Marele plăcut al lui Dumnezeu a vieţuit ani destui, strălucind în mijlocul cetăţii Mirelor cu dumnezeieştile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: “Ca un luceafăr de dimineaţă prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale şi ca soarele ce străluceşte asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lângă izvoarele apelor şi ca nişte mir de mult preţ, bine mirosind tuturor”. În adânci bătrîneţi, fiind plin de zile bune, şi-a dat datoria cea de obşte a firii omeneşti, bolind puţin cu trupul, apoi şi-a săvârşit bine viaţa sa vremelnică. Deci a fost petrecut cu bucurie şi cu psalmi la viaţa cea neîmbătrânită şi fericită, însoţindu-l sfinţii îngeri şi întâmpinându-l cetele sfinţilor. Lângă cinstitul lui trup adunându-se episcopi de prin toate cetăţile, în mulţime fără număr, l-au pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a şasea a lunii decembrie.Apoi se săvârşiră multe minuni de către sfintele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu. Pentru că a izvorît mir cu bună mireasmă din moaştele lui, cu care, ungându-se cei bolnavi, dobândeau sănătate. Din această pricină, de la marginile pământului alerga lumea la mormântul lui, căutând tămăduirea bolilor şi nu se lipseau de ceea ce căutau, căci toate neputinţele se vindecau cu acel sfânt mir care izvora din trupul lui, nu numai cele trupeşti, ci şi cele sufleteşti, iar duhurile cele viclene se îngrozeau, căci nu numai în viaţă, ci şi după moartea sa le biruia pe acelea, cum şi acum le biruieşte.

Biserica noastră Ortodoxă îl cinsteşte cu totul şi cu totul deosebit pe Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei.

Putem vedea acest lucru foarte clar de fiecare dată când privim un iconostas în biserici doar privind icoana dinspre miază-noapte; această cinste nu mai este dată decât Preacuratei Fecioare Maria şi sfântului a cărui viaţă am prezentat-o mai înainte. De acolo ne priveşte mereu Sfântul Nicolae.

Aceasta a fost viaţa Sfântului Nicolae, a lui Moş Nicolae pe care noi îl prăznuim în fiecare an la data de 6 decembrie, la jumătatea urcuşului duhovnicesc spre naşterea Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos.

În tradiţiile româneşti Mos Nicolae are atribuţii straine de statutul sau ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zăpadă care cade la începutul iernii, pazeşte Soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el spre tărâmurile de miazanoapte pentru a lăsa lumea fără lumina şi căldura, ajută văduvele, orfanii şi fetele sărace la măritat, este stăpânul apelor şi salvează de la înec corăbierii şi apără soldaţii pe timp de război.

Datorită iubirii de care a dat dovadă faţă de Dumnezeu, poporul nostru dreptmăritor îi citeşte acatistul la fiecare “umbră” de de încercare, fiind convinşi de faptul că Sfântul o ajute să scape cu bine. Şi fetele fecioare ajung adesea la icoana milostivului ierarh şi-I cer să le ajute ca să-şi găsească bărbaţi evlavioşi.

Aş dori ca în încheiere să folosesc stihul central din acatistul Sfântului Nicolae şi să spun împreună cu cei care au alcătuit acest imn spre slava Sfântului “Bucură-te, Sfinte Ierarhe Nicolae, mare făcător de minuni!”[27]

În sfânta zi de duminică, comunitatea a hotărât să sărbătorească aşa cum se cuvine hramul Bisericii, cum de altfel o fac în ultimii 11 ani, aşa că Preotul Adrian Ieremi „de Ulmoasa” a invitat la biserică pe Preoţii Olimpiu Dan Blideran – Iconom Stavrofor (preot în parohia Livada Mică – Satu Mare) şi Ioan Daniel Filip – Sachelar (preot în parohia Sălniţa -Lăpuş) şi, împreună au săvârşit Sfânta rânduială Liturghiei.

Pe lângă comunitate, au fost prezenţi la slujbă:

-          din partea Consiliului Local delegatul sătesc “de Ulmoasa” Aurel Şomcutean;

-           din partea Primăriei Oraşului Tăuţii Măgherăuş domnul Viceprimar Daniel Mureşan;

-           iar un oaspete de seamă l-a reprezentat doamna Cavasi Antonia, fiica Preotului MIHALCA GAVRIL, cel care a construit în anul 1963 biserica de la Ulmoasa.

Predica de la final a fost rostită de către Preotul Iconom Stavrofor Olimpiu Dan Blideran şi prin învăţămintele cuvântate a reuşit să strângă pe obrajii celor prezenţi câteva lacrimi.

În Ulmoasa este o comunitate mică, frumoasă, cu oameni care cred în Dumnezeu, biserică, stat şi tradiţie, iar acest lucru se vede în statornicia de care dau dovadă de la începutul secolului am XIII-lea de când avem atestată documentar aceasta localitate. Deşi populaţia actuală este formată din populaţie adusă ca lucrători la pădure la sfârşitul secolului al XVIII ca să repopuleze teritoriul rămas “sterp” datorită vitregiilor vremurilor, totuşi “ulmosenii” şi-au păstrat “amprenta” naţională de atunci încoace. La sfârşitul mileniului al-II-lea şi-au înfăptuit şi ultimul “vis” acela de avea preot în biserica pe care o ridicaseră în plin regim comunist (1963) prin multă jertfelnicie.

Preotul ortodox Adrian Ieremi este liantul care îi ţine pe aceştia în comunitate, chiar dacă unii dintre ei au plecat în lume să îşi câştige traiul. Cu toate că se încearcă smintirea acestor creştini ortodocşi de către sectanţi prin prozelitism ilegal (oamenii legii din toată ţara se fac că nu văd acest lucru, mai ales că toleranţa la români e prea mare), preotul satului încearcă (şi, spun eu, a reuşit până acum) să îi convingă pe creştini că acum urmează calea cea bună şi că sectanţii le oferă doar bucurii trecătoare.

În mijlocul acestor creştini ne-am simţit cu toţii bine, fiind omeniţi cum se cuvine; ştiu asta pentru că am fo şi eu p-acolo.

Le mulţumim pentru onoarea pe care am avut-o de a participa la un EVENIMENT desprins parcă dint-o incursiune în timp de acum 100 de ani şi le dorim ca Bunul Dumnezeu să le dăruiască putere multă, statornicie în credinţă şi mântuire.

Doamne-ajută!

Bogdan de Vişeu de Maramureş

Ingerii sunt impartiti, dupa Sfintii Parinti, in noua cete si fiecare ceata are o anumita misiune de implinit in cer si pe pamant. Ingerii sunt duhuri, adica au trupuri nemateriale, nemuritoare sau, cum spune Sfantul Apostol Pavel, au “trupuri ceresti” adica trupuri ingeresti, care sunt deosebite de cele pamantesti si sufletesti ale oamenilor, care sunt muritoare. Scopul principal pentru care au fost creati ingerii, care formeaza lumea nevazuta, este pentru a-L slavi neincetat pe Dumnezeu. Apoi pentru a implini intru toate voia Lui, pentru a face cunoscuta oamenilor voia lui Dumnezeu si pentru a ajuta pe oameni sa implineasca poruncile Lui.

Au fost cazuri atat in Legea Veche, cat si in legea Darului, cand oamenii au facut din ingeri idoli si ii adorau, adica se inchinau lor ca lui Dumnezeu (IV Regi 17, 16). Biserica din inceput a combatut acest eres, invatand ca ingerii nu sunt creatorii lumii, ci sunt duhuri create de Dumnezeu pentru a implini voia Lui.

Sfintii Parinti au fixat, insa, o zi de cinstire inchinata Sfintilor Ingeri si Arhangheli pentru ca ei ne ajuta sa cunoastem voia Domnului si s-o putem implini. Aceasta zi este astazi 8 noiembrie, pentru ca numarul 8 este simbolul vietii vesnice; iar noiembrie este a noua luna de la creatie, care s-a savarsit in luna martie, ca un simbol al celor noua cete ingeresti.

Dintre toti Sfintii Parinti cel mai bine vorbeste despre ingeri Sfantul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfantului Apostol Pavel. El spune ca ingerii se impart in noua cete, fiecare avand numele si misiunea sa. Cetele ingeresti sunt impartite in trei ierarhii sau grupe si anume: ierarhia cea mai de sus, aproape de Preasfinta Treime, este formata din Serafimi, Heruvimi si Tronuri. Ei stau in jurul tronului lui Dumnezeu inconjurati in vapaie de foc si fac cunoscuta voia Lui ingerilor de mai jos. Ierarhia din mijloc este formata din Domnii, Puteri si Stapanii, cum ii numeste si Sfintul Apostol Pavel, vasul cel ales al lui Hristos. Ei domnesc peste ingerii de mai jos si stapanesc puterile iadului si intreg universul. Ierarhia cea mai de jos este formata din Incepatorii, Arhanghelii si Ingeri. Acestia sunt cei mai aproape de oameni, carora le fac cunoscuta voia lui Dumnezeu si-i ajuta sa scape de cursele si atacurile ingerilor rai, adica de ispitele si amagirile diavolilor.

Sfintii Arhangheli sunt in numar de sapte, care stau inaintea tronului slavei lui Dumnezeu, dupa cum spune insusi Sfantul Ioan Evanghelistul: celor sapte Biserici care sunt in Asia … si de la cele sapte Duhuri care stau inaintea Scaunului Lui (Apocalipsa 1, 4). Si acestia sunt: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil si Varahiil. Fiecare arhanghel are o anumita misiune divina de indeplinit.

Mihail, ce se talcuieste “puterea lui Dumnezeu”, este voievodul ostilor ceresti si cel dintai din ceata Sfintilor Arhangheli. El poarta sabie de foc si are slujba de a pazi legea lui Dumnezeu si de a birui puterea vrajmasilor. Cand Lucifer a gresit in cer si au inceput a cadea multime de ingeri, atunci toate puterile ceresti tulburandu-se, a stat Arhanghelul Mihail in mijloc si a strigat: Sa luam aminte! Din clipa aceea a incetat caderea ingerilor, caci toti luand aminte de glasul lui si la greseala ingerilor rai, au cazut inaintea slavei lui Dumnezeu, preamarind numele Lui. Tot Mihail s-a certat cu diavolul in pustiul Arabiei pentru trupul lui Moise, zicand: Certe-te pe tine Domnul! (Iuda 1, 9). De asemenea, el a insotit pe poporul ales din Egipt in pamantul fadaduintei. El a adus cele zece pedepse peste poporul cel impietrit al lui Faraon. El s-a aratat pazitor ostilor lui Iisus Navi, caruia i-a zis: Eu sunt Voievodul ostilor Domnului si acum am venit (Iosua 5, 14).

El a stins cuptorul celor trei tineri din Babilon. El a pazit pe Daniil cu viata, in groapa cu lei. El a adus foc si pedeapsa peste cetatile cele desfrinate, Sodoma si Gomora. El a dat biruinta lui Ghedeon in lupta. El a scos viu pe Lotdin Sodoma. El a facut multe minuni, precum cea din Colose, minunea din Manastirea Dochiarul (Sfantul Munte) etc. Iar la sfarsitul veacului, tot el, impreuna cu ceata arhanghelilor, va suna din trambita, va scula pe cei morti si va aduna toate limbile la judecata, dupa marturia Sfantului Apostol Pavel care zice: Ca Insusi Domnul, intru porunca, cu glasul Arhanghelului si intru trambita lui Dumnezeu, se va pogori din cer (I Tesaloniceni 4, 16).

Gavriil, ce se talcuieste “barbat-Dumnezeu”, este arhanghelul bunelor vestiri de bucurie, care are misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari dumnezeiesti. El nu mai poarta sabie de foc, ci crin de neintinata bucurie. El este foarte dulce la vedere si plin de dumnezeiasca blandete. Pentru aceasta a si fost ales si trimis de Dumnezeu la Fecioara din Nazaret sa-i vesteasca taina cea mare a intruparii Domnului. Tot el a adus vestea zamislirii Maicii Domnului dumnezeiestilor ei parinti Ioachim si Ana. El a vestit in templu Sfantului Zaharia ca sotia lui va naste la batranete pe Sfintul Ioan Botezatorul. El a dus vestea cea buna Anei, mama proorocului Samuil.

Sfantul Arhanghel Gavriil a dus la cer rugaciunea Fecioarei Maria cind petrecea in templu. El i se arata adesea si-i descoperea taine negraite. Ii aducea hrana ingereasca la Sfanta Sfintelor. El a auzit cel dintai despre taina intruparii lui Hristos, mai inainte decat toti ingerii. El a rostit cel dintai numele Preadulcelui Iisus. El a pus nume Sfantului Ioan Botezatorul. El a vestit pastorilor ca in Betleem s-a nascut Mesia. El a cantat cel dintai Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire! (Luca 2, 14). El a invatat pe pastori sa cinte. El a descoperit magilor taina intruparii. El a linistit pe Iosif cind voia sa lase pe Fecioara Maria. El i-a poruncit sa fuga in Egipt cu Pruncul si iarasi sa se intoarca in Nazaret.Sfantul Gavriil ocroteste pe fecioare, acopera pe mame, pazeste pe prunci, duce rugaciunile cele fierbinti la Dumnezeu si aduce inapoi implinirea cererilor. El slujeste tainelor celor mari si ajuta la inmultirea si mintuirea neamului omenesc.

 Rafail, al treilea arhanghel, este tamaduitor al neputintelor omenesti.

 Uriil este luminator al celor intunecati.

 Salatiil este rugator fierbinte pentru neamul omenesc.

 Gudiil este slavitor al lui Dumnezeu si intaritor al celor ce se nevoiesc la fapte bune.

 Varahiil, ultimul arhanghel, este aducator de binecuvantare dumnezeiasca pe pamant.

 Dintre toti Sfintii ingeri, cei mai mari binefacatori ai oamenilor s-au aratat Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, din care pricina se si pomenesc astazi cu alese praznuiri si cantari de lauda, dimpreuna cu toate cetele ingeresti. Se cuvine deci si noua pacatosilor, ce suntem paziti de ingeri, sa ne adunam la sfintele biserici si sa laudam astazi soborul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, cerand ajutorul lor.

Sa nu uitam ca Sfintii Arhangheli sunt cei dintai ingeri mijlocitori intre Dumnezeu si noi oamenii. Ei au grija si mila de crestini si-i ajuta pe calea mantuirii mai mult decat ceilalti ingeri. Sfantul Mihail este protectorul direct al calugarilor, al armatelor crestine, al voievozilor, care purtau cu ei pe campul de lupta icoana Marelui Arhanghel. Sfantul Gavriil este, mai ales, protectorul fecioarelor crestine, al familiei crestine, protectorul mamelor care nasc copii, ca si protectorul copiilor si al calugaritelor iubitoare de feciorie si iubitoare de Hristos.

In taranoastra cultul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil este foarte raspandit. Numeroase sunt bisericile cu hramul Sfintilor Arhangheli, numerosi sunt si credinciosii romani care le poarta numele. In multe case se vede icoana Sfintilor Arhangheli si nu putini din bunii nostri crestini citesc acatistul lor. Parintii nostri aveau mare evlavie si pentru ingerii pazitori pe care-i primeau de la botez si se ingrijeau cu mare atentie sa nu faca vreun pacat ca sa nu alunge de la ei pe ingerii buni.

Inaintasii nostri iubeau rugaciunea, milostenia si Biserica, stiind ca ingerii pazitori ne numara si ne scriu pasii nostri spre biserica, spre rugaciune, spre cel sarac si spre tot lucrul sfint si placut lui Dumnezeu.

Bun lucru este a lauda pe ingeri, precum si ei fara odihna lauda pe Dumnezeu. Dar mai bun lucru am face daca le-am urma si petrecerea, printr-o traire sfinta, neintinata, ingereasca. Deci, daca voim sa primim mai mult ajutor de la sfintii ingeri, sa ne silim a-i imita prin fapte bune, dupa putere.

Sfintii ingeri neincetat slavesc pe Dumnezeu; sa ne rugam si noi neincetat, laudand ziua si noaptea pe Preabunul nostru Dumnezeu. Sfintii ingeri sunt intr-o vesnica miscare, implinind din dragoste voia lui Dumnezeu. La fel si noi, sa ne trezim din somnul nesimtirii, sa alergam mereu la Biserica, sa facem voia lui Dumnezeu cu bucurie, iar nu din sila, nici cu cartire sau pentru rasplata. Sfintii ingeri se iubesc desavarsit unii pe altii. Ei iubesc si pe sfintii din cer si pe noi cei de pe pamant. La fel si noi, sa ne iubim ca niste frati, lasand ura, mania, bataile, judecatile, minciunile.

Sfintii ingeri asculta unii de altii, cei mai de jos de cei mai de sus si toti de Dumnezeu. La fel si noi sa ascultam de mai-marii nostri, de parintii care ne-au nascut, de cei ce ne invata si ne ajuta la mantuire. Sa ascultam si de glasul constiintei cind ne mustra pentru pacate, cand ne trimite la biserica, la spovedanie si la cele bune. Sa ascultam si de ingerii nostri pazitori. Sa nu-i mai intristam cu tot felul de pacate. Sfintii ingeri se bucura de mantuirea noastra (Luca 15, 10), ajuta la indreptarea noastra si plang cand noi pacatuim sau suntem aruncati in gheena. La fel si noi sa facem. Sa ne bucuram pentru sporul aproapelui si sa plangem pentru caderea lui. Sa dam sfat celui ce are nevoie de el. Sa nu mintim pe nimeni. Sa indemnam si pe altii la pocainta, la biserica, la post si rugaciune.

Sfintii ingeri nu se barfesc, nu se razvratesc, nu se manie, traiesc in buna randuiala. La fel si noi, sa nu ne mancam cinstea unul altuia, sa avem rabdare in toate ispitele, sa fugim de tulburare, de manie, de cearta, de pofte si patimi trupesti. Sa traim ca fratii, in dragoste unii cu altii, ca suntem fiii Tatalui ceresc.

De vom trai in armonie, in iubire, in viata curata si in rugaciune, vom imita pe ingeri si vom deveni crestini adevarati, iar Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil ne vor acoperi cu acoperamantul aripilor lor cele ingeresti de tot raul si primejdia.

Nairdian

Măgoaja, Cluj, România

Nu pot începe să scriu acest articol fără a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru tot ce s-a întâmplat în preajma zilei de 14 august 2011 – prima zi a proiectului „Drumul lui Pintea”.

Împreună cu Georgiu Augustin, alături de soţia (Alex)Andra, noi, cei din Asociaţia „Eternul Maramureş”, ne-am propus să realizăm un proiect din suflet pentru suflete, proiect pentru care am fost luaţi în râs de cunoştinţe, dar şi de către unii pe care îi consideram prieteni. Doar că, aşa cum a spus şi Gusti, cine râde la urmă râde mai bine. Acest proiect presupune realizarea unui grup statuar şi postarea, mai apoi, a statuilor realizate, de-a lungul unui drum pe care, spune legenda, a „haiducit” Pintea Viteazu.

Având un ajutor nesperat din partea unui Român cu suflet, Aurel Ţiplea care, din Dragomireştii Maramureşului istoric ne-a asigurat PÂINEA şi COLACII pentru Parastas şi avându-i ca parteneri media pe cei din Grupul de presă AlCeRo şi Ziarul Naţiunea, respectiv (în ordinea numerelor de pe tricou) domnul Cezar Mihalache, redactor şef şi domnul Romeo Tarhon, redactor şef adjunct, alături de un grup serios şi inimos de membri şi simpatizanţi ai „Eternului Maramureş”, din Baia Mare şi Baia Sprie (adică de acolo pe unde o făcut Pintea „prăpăd”), însoţiţi de scriitorul Horia Muntenuş, duminică dimineaţa, pe la ora slujbei de la biserica ortodoxă din satul Măgoaja, ne-am îndreptat cu drapelele tricolore către locaşul păstorit în numele lui Dumnezeu de către preotul Gavril-Ioan Gretinuc.

Ajunşi la „beserică”, nu mică ne-a fost mirarea să vedem copii, tineri şi bătrâni în costume populare, oameni coborâţi parcă de pe pereţii muzeelor de artă populară neaoş Românească, oameni care cântau într-un glas Slavă lui Dumnezeu. Cu preot tânăr, oamenii nu au uitat ce înseamnă credinţa strămoşească şi tradiţiile. După un Te-Deum şi Parastas în memoria lui Grigore Cupşa Pintea, zis şi „Haiducu’ Pintea Viteazu”, ne-am îndreptat alături de săteni, cu mic cu mare, la bustul ce-l întruchipează pe Pintea, bust postat acum vreo douăzeci de ani de către Georgiu Augustin (Gusti) în mijlocul satului Măgoaja, în faţa Căminul Cultural din sat (acum doar o umbră revendicată de ploaie, vânt şi distrugere).

Aici, la statuia străjuită de un pluton de gardă de la Garnizoana Armatei Române – U.M. 01020 Dej, coordonat de dl. Maior Sorin Tarţa, preotul a ţinut o scurtă rugăciune şi a sfinţit bustul şi placa comemorativă făcute de Gusti, apoi, cum îi şade bine românului, s-au spus şi fo’ două vorbe.

După depunerea de coroane, aşa cum ne-am priceput noi mai bine, gestul fiind pornit din suflet, nu repetat sau învăţat, Gusti, cu mari emoţii, ne-a făcut o scurtă incursiune în istoria Pintii apoi, a mulţumit tuturor celor prezenţi alături de noi cu trup şi cu suflet. O scurtă cuvântare a fost ţinută şi de dl. Romeo Tarhon care nu a uitat să aducă aminte de ideea de Românitate şi ce presupune ea.

Mai pe urmă am avut parte de două scurte momente de suflet, respectiv câteva cântece „zise” cu sufletul de fraţii Ţigoan, Alex şi Relu alături de tatăl lor Ioan la acordeon, care ne-au (în)cântat „Balada lui Pintea”, „Cântec pentru tata” şi „Are mama doi feciori” precum şi Gabriel Cupşa, un descendent din neamul lui Pintea, cu chitara, care ne-a doinit câteva balade haiduceşti – „În umbra marelui URSS” (a celor de la Phoenix) şi „Amintire cu haiduci”.

„Să filmaţi şi căminu’ aiesta (n.n. cultural). Să-daţi la TeVeu. Să videţi şi să vadă şi alţii ce o rămas din el. Am făcut muncă volontară pă vremuri să îl ridicăm, noi, oamenii din sat, cărămidă cu cărămidă. Şî uite ce o ajuns, că nu mai interesază pă nime de el, tăt îi în paragină” mi-a spus cu lacrimi în ochi unul dintre bătrânii înţelepţi ai satului, înainte de a ne îndrepta către gospodăria gazdei noastre, familia Georgiu.

Odată ajunşi aici, după o rugăciune de mulţumire rostită de preotul satului, am gustat şi mâncat din ciorba şi din sarmalele de post, bucate gătite cu atâta drag şi gust de socăciţele ce au „sărit” să îşi ajute consătenii, pregătite la foc haiducesc. Am „pus ţara la cale” cu matriţele pe baza cărora se vor realiza statuile ce îl vor întruchipa pe Pintea şi lupta lui în diverse ipostaze, iar mai apoi ne-am „strâns” încetuc şi ne-am dus către casele noastre cu promisiunea de a ne revedea ori de câte ori va fi nevoie.

Acum, la sfârşitul acestui articol, eu, Bogdan Ţicală (că Gusti nu tare îndrăzneşte, nu că nu ar vrea, ci din respect faţă de consăteni), mulţumesc Primăriei şi Consiliului Local al comunei Chiuieşti (din care face parte şi satul Măgoaja) că, dacă nu ne-au ajutat cu nimic în realizarea acestui proiect, măcar nu ne-au încurcat (deşi a s-a încercat din partea domniilor lor, intenţie minimă de a ne încurca); tot să ne încurce a dorit şi şeful de Post al Poliţiei din Chiuieşti care, până la urmă, şi-a dat seama că ar fi făcut o gafă monumentală de ne-ar fi băgat beţe în roate. Nu de alta, da, aşa cum se spune şi la slujba căsătoriei, „Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă”, aici fiind vorba de unitatea celor ce au participat la demararea acestui proiect.

Încă o dată noi, Asociaţia „Eternul Maramureş”, mulţumim gazdei noastre, familia Georgiu din Măgoaja, socăciţelor (bucătăreselor) din Măgoaja, lui Aurel Ţiplea din Dragomireşti pentru tot ajutorul, precum şi domnilor „de la Bucureşti” Cezar Mihalache şi Romeo Tarhon de la Alcero, domnului Horia Muntenuş, membru al Uniunii Scriitorilor – filiala Cluj pentru prezenţa la această manifestare din suflet pentru suflete. Totodată îi mulţumesc şi soţiei mele, Cristina, membru fondator al „Eternului Maramureş”, pentru răbdarea şi sprijinul acordat în timpul pregătirii proiectului şi a proiectului propriu zis.

Semnează cu drag, respect şi frică de Dumnezeu, al dumneavoastră Bogdan Ţicală, de Vişeu de Maramureş, Preşedintele Asociaţiei „Eternul Maramureş”

Muntele, în Antichitate, simboliza în acelaşi timp centrul ăi axul universului iar celelalte elemente, cum sunt copacul coloana, stâlpul, săgeata, reunite într-o idee unică sunt definite de-a lungul unui ax ideal sau concret. Cum fiecare ţară îşi are propriul centru, păstrând proportiile, Ţara Maramureşului ar răspunde unei asemenea funcţii prin răspândirea pe teritoriul său geographic  a bisericilor unicat, construite din lemn. Mai mult, încă din vremurile străvechi, putem spune că în inima satului clopotniţa,turnul clopotniţă, turla azvârlită spre cer ,răspund aceleeaşi nevoi de ocrotire providenţială.

Multe din mânăstirile şi bisericile ortodoxe , um a fost lăcaşul de cult ortodox de la Barsana, au rezistat presiunilor  Bisericii Romei, de la mijlocul veacului al XVl-lea. Poate de aceea, civilizaţiile preelenice au considerat copacul , din care se construiau casele sau obiectele casnice sau de cult, centrul axial, consacrându-i un cult: dafinul lui Apollo, teiul în Germania, frasinul în Scandinavia, smochinul indian în India, bambusul în Japonia şi exemplele pot continua.

Pentru Maramureş, străbunii au ales două esenţe de copaci, pe care i-au considerat înfipţi în mijlocul universului lor: bradul şi stejarul.

Într-una dintre cele mai vechi vetre locuite neîntrerupt, descoperindu-se aici obiecte din epoca bronzului şi din perioada romană, atestată documentar din sec. al XI –lea, la IEUD, localitate declarată  monument istoric şi zonă protejată, se afla Biserica de lemn, Ieud Deal, construită din lemn de brad în sec.al XIV-lea. In această localitate aflată pe valea Izei se găseşte, aşadar, cea mai veche biserică de lemn din Romania (1364), după unii cercetători, cea mai veche construcţie din lemn din Europa (sec.XIV).  Dar ceea ce se consideră o descoperire preţioasă este” Codicele de la Ieud” din 1391, descoperit în podul bisericii , cel mai vechi document scris de mână în limba română cu caractere chirilice. Documentul se află acum la Biblioteca Academiei   Române. Biserica este amplasată în zona cea mai înaltă a localităţii iar  turla sa zveltă, înaltă de peste 30 de m,  scrutează zările.

În inima Maramureşului – sub crestele munţilor Igniş  şi Gutâi  - la Surdeşti, comuna Siseşti (10 km sud de Baia Sprie) a fost construită în sec.al XVIII-lea o biserică a cărei turlă atinge 54 de metri. Este  clasificată UNESCO. Mai sus de celebra biserică se află o casă veche  de secol XVII, tipica Ţării Chioarului. De asemenea, pe râul Cavnic se păstrează  valori vechi, ce ne amintesc de meşteşuguri străbune şi de tradiţii desfăşurate într-o magică ambianţă.

Cel mai frumos ansamblu monahal se afla la Bârsana, una din comunele mari ale Maramureşului, aşezată pe malul drept al râului Iza, la o distanţă de 20 de km de Sighetul Marmaţiei. Este o zonă protejată, comuna Bârsana fiind atestată documentar în 1326, când printr-o diplomă regele Carol Robert I de Anjou recunoaşte şi întăreşte în aceste locuri prezenţa  cneazului  Stanislau, numit şi fiul lui Bârsan.Vechiul lăcaş monahal din Bârsana(1720), inclus şi el în Patrimoniul UNESCO a însemnat o şcoală pentru preoţii satelor din zonă dar şi sursă de cărţi de cult româneşti, tiparite  şi aduse din Moldova sau Ţara Românească dar şi de icoane pictate în atelierele propri.

Ansamblul monahal construit din lemn, în tradiţie locală de meşteri din Bârsana , cuprinde poarta maramuresană, biserica, înaltă de 57 de metri, altar de vară, casa cu chilii, casa meşterilor şi mai nou,  muzeul ce aminteşte de cultura şi civilizaţia maramureşană. Prin strădania obştei mânăstirii,  cu câţiva ani în urmă, s -a ridicat un motel cu 20 de camere duble, administrat de măicuţe, unde sunt cazaţi oaspeţii mânăstirii. Aflată într-o zonă fascinantă prin peisajul panoramic, înconjurată de munţi , Mânăstirea Bârsana se înscrie pe harta ţării printre miracolele lumii.

Odată cu trecerea timpului se naşte tradiţia de a colecţiona, de a expune şi de a păstra totul ca într-un muzeu. Şi cum timpul lucrează în favoarea   muzeului – în Ţara Maramureşului, mereu printre tezaure – se vor afla slobozite spre cer, bisericile sale  de lemn, monumente UNESCO, unice în Europa.

Elisabeta Iosif

Sursa: http://www.ziarulnatiunea.ro

Botizeanul Vasile Trifoi multumeste in fiecare zi divinitatii ca a ajuns la 60 de ani. Aflandu-se la un pas de moarte, de pe patul de spital, barbatul a facut o promisiune: va dura o rastignire daca Dumnezeu il va ajuta sa se puna pe picioare. Omul si-a revenit miraculos, iar de atunci a luat dalta si ciocanul si nu le-a mai lasat din mana. A sculptat in lemn crucea fagaduita, dar s-a apucat si de alte lucrari, inspirate din Cimitirul Vesel de la Sapanta sau din viata satului. Curtea lui Vasile Trifoi este plina de creatiile sale, sculpturi naive care ii amintesc ca a scapat de moarte numai datorita Celui de Sus.

Cand s-a apucat de sculptat, Vasile Trifoi avea de dus la indeplinire o promisiune. Dumnezeu l-a vindecat de o boala grea, iar acum trebuia sa-i multumeasca asa cum ii fagaduise. Barbatul se pricepea sa lucreze cu lemnul, insusi tatal sau ii reprosase pe vremuri ca, in ciuda indemanarii sale, n-a ridicat macar o cruce pentru eroii neamului.

“Am fo’ aproape mort, Dumnezo’ sfantul m-o pus pe picioare si am facut crucea ceea de colo,” isi aminteste Trifoi.

Vasile Trifoi a lucrat la padure, dar nu stia prea bine de unde sa inceapa sculptura, asa ca s-a inspirat de la un alt mester din Botiza, dar si din creatiile lui Stan Patras din Sapanta. Pe crucile pe care le sculpteaza pentru morti, Trifoi scrie versuri ironice.

“Care o fost betivan, apoi ase’ o fost. Si io am fost betivan…”, spune el razand, dar tinand sa precizeze ca sunt 20 de ani de cand n-a mai pus alcool in gura.

Mesterul Trifoi face sculpturi naive, in curte are expuse de la busturi de domnitori pana la scene din viata taranului, in miniatura. I-a sculptat pe Brancoveni, pe Stefan cel Mare, pe Alexandru Ioan Cuza, pe Adam si Eva, dar si rastigniri sau oameni la coasa ori facand alte munci.

“Dumnezeu ni-o lăsat apa, să o bem cînd ostenim. Nici decum să bem horinca şi pe El săl suduim.” (un citat de pe o sculptura a lui Vasile Trifoi)

Sursa: http://www.emm.ro/, autor:  Alexandru Ruja

M-a împins „foamea” să trec cu un prieten graniţa în Ucraina, în căutare de produse alimentare mai ieftine pentru masa de Paşti.

Nu pot să vă explic ce sentimente m-au încercat într-o dimineaţă de primăvară de dinainte de sărbătoarea creştină Învierea Domnului Iisus Hristos când, pentru prima dată în viaţă am pus piciorul pe pământ românesc din afara graniţelor impuse cu forţa. Simţi că eşti acasă şi, cu toate astea, nu (mai) e casa ta. E un loc unde străinii dictează ce vorbeşti şi în ce limbă. E un loc în care „un leu” a devenit moneda naţională pentru miliţie, vameşi şi „frontieriştii” ucraineni. Cei ce au fost pe acolo ştiu despre ce vorbesc.

Am ajuns dimineaţa pe la 6 în Slatina, un orăşel românesc din Ucraina, de peste graniţă şi, cum magazinele se deschid duminica pe la ora 8,30 – 9,00, iar „casa de schimb valutar” unde se schimbă lei în moneda ucraineană, grivni sau hrivni (că tot n-am reuşit să îmi dau seama care e oficial) se deschide tot pe la acea oră, am zis să fac câţiva paşi pe la periferie, nu de alta, da fiind pentru prima dată în Slatina, să nu ne rătăcim. După ce trece „şocul” vizualizării denumirii pe indicatorul de localitate „Solotvino, Slatina”, eşti de fapt în Ucraina, dar de drept în România. Casele sunt ca pe la noi, drumurile sunt şi ele tot ca pe la noi, cât despre construcţiile vechi sau noi(?)…

În scurta perioadă de timp petrecută acolo, am intrat în vorbă cu Ileana, o vânzătoare de la un magazin. O româncă tânără ce vorbea româneşte într-un grai neaoş care îmi încânta sufletul. Mi-a spus că au o afacere înfloritoare, că îi place ceea ce face şi îi place de oamenii care trec pragul magazinului. Spre deosebire de magazinul de peste drum, magazin în care angajaţii vorbeau într-o română destul de stâlcită doar cu clienţii, iar între ei vorbeau în ucraineană, Ilenuca noastră vorbea cu toată lumea româneşte, fie angajaţii magazinului, fie clienţi. Cu toate că se vedea că limba rusă / ucraineană şi-a pus accentul pe vorbire, cuvintele rostite apăsat sunt specifice moroşenilor. Când un client i-a cerut castraveţi muraţi, ea a întrebat-o pe mătuşa ei, care (cred) administrează magazinul, ce sunt aceia castraveţi, iar mătuşa i-a răspuns „pepeni”.

În schimb, la două benzinării pe unde am poposit, fie ele de „stat” sau particulare, angajaţii vorbeau ucraineană, cu excepţia unora care răspundeau „vorbind în barbă”, mai mult bolborosind în româneşte, vorbind cu teamă de a nu fi auziţi de ceilalţi.

Dacă la pe la ora 6, când am trecut noi, nu era aproape nimeni la graniţă, la ora 9 magazinele erau pline deja de români care se grăbeau să cumpere şi să se întoarcă în ţară. M-a mirat să văd şi maşini cu numere de Bistriţa, de Cluj, în afara celor de Maramureş. Pesemne că merită efortul de a face atâta drum pentru unele produse la preţ de cel puţin jumătate faţă de România, precum şi pentru combustibil mai ieftin cu peste un leu pe litru faţă de cel de acasă.

Şi cum unii dintre românii „de acasă” nu se pot abţine nici peste hotare să nu facă mizerie pe unde trec, am zărit şi „urmele” românilor prin şanţurile de pe lângă benzinării sau de pe lângă drum.

Cam atât despre ştirile „de pe frontul nevăzut” din afara graniţelor, dar promitem că vom reveni în oraşele şi satele de peste Tisa şi vom încerca să luăm legătura cu autorităţile „româneşti” pentru a putea să vedem cu ce putem să ne ajutăm între noi, ca fraţi ce suntem.

Doamne-ajută!

Semnează un maramureşean cu sufletul pe ambele maluri ale Tisei, B.I.

În timp ce Sergiu flutura steagul României în poiana Varniţei din Ucraina, Tăniuşa îşi făcea semnul crucii la mânăstirea Putna.

Sute de tineri au participat vineri, în Ucraina şi în România, la o comemorare istorică: 70 de ani de când trupele sovietice au împuşcat, în satul ucrainean Fântâna Albă, aproximativ 3.000 de români.

Ce crede generaţia născută în democraţie despre evenimentele de la 1 aprilie 1941, despre ucraineni, români şi ruşi, despre bolşevici şi naţionalism, despre democraţie şi totalitarism?

Pentru că “au fost probleme cu transportul”, Sergiu Barbuţa (22 de ani) din satul ucrainean Costiceni a ajuns la 1 aprilie cu greu în poiana Varniţei din Fântâna Albă (în ucraineană Біла Криниця) sat din raionul Adâncata, regiunea Cernăuţi, acolo unde, anual, se comemorează incidentul din 1941. Doar de către români şi moldoveni. Ucrainenii neagă varianta românească.

Continuarea si sursa articolului sunt aici .

Ziua mult aşteptată se apropia, însă fără ca tânărul să poată depista vreun semn că maşina mult visată va intra în posesia sa. O uşoară dezamăgire începuse să i se cuibărească în inimă.

În seara dinaintea festivităţii de absolvire, tatăl şi-a chemat fiul în birou. L-a felicitat pentru anii de studiu şi i-a spus cât de mândru este de el şi cât de mult îl iubeşte. Apoi i-a întins o cutie frumos împachetată, rostind emoţionat: „Felicitări, fiule!” Fiul a deschis cutia, sperând că va găsi în ea cheile maşinii. Însă în cutie se afla o biblie scumpă, îmbrăcată în piele, cu numele lui scris în litere aurite pe copertă. Dezamăgirea i s-a transformat în mânie.

- Cu banii pe care îi ai, tu îmi dai ca dar la absolvire o Biblie?

Trântind Biblia pe biroul tatălui, tânărul a ieşit furios din cameră, părăsind definitiv casa tatălui său.

Anii au trecut. Tânărul de odinioară avea de-acum o afacere prosperă şi o familie frumoasă. Într-un târziu, şi-a dat seama că vremea nu stă în loc şi a hotărât să-şi viziteze tatăl, pe care nu-l mai văzuse din ajunul absolvirii facultăţii. Însă înainte ca să poată pleca la drum, o telegramă fulger îl anunţă că tatăl lui a decedat şi că toată averea i-a rămas lui, ca singur moştenitor.

Ajuns din nou acasă după ani de zile, inima i-a fost copleşită de tristete şi regrete.

A intrat în biroul tatălui său. La un capăt al mesei grele din lemn de stejar se afla biblia pe care o primise în ajunul absolvirii – în aceeaşi poziţie în care o lăsase el înainte de a părăsi casa părintească. Cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, fiul a luat-o, a deschis-o şi a început să citească în ea. La un moment dat, întorcând încă o filă, un plic alb a fluturat la podea. S-a aplecat să ridice plicul, pe care se afla adresa magazinului auto de unde sperase cu ani în urmă să primească maşina mult visată. În plic, un contract de vânzare, datat în ziua absolvirii. ACHITAT – scria în litere mari peste termenii contractului. Maşina îl aştepta de ani de zile în garaj.

De câte ori nu trecem cu vederea binecuvântările lui Dumnezeu, doar pentru că nu sunt „împachetate” cum ne-am aşteptat ?”

Facerea lumii

Pe un drum de munte, s-au întâlnit doi ţărani. Unul dintre ei, mai răutăcios, l-a întrebat pe celălalt:

- Am auzit că mergi des la Biserică şi că te rogi mult. Dar de unde ştii tu că există Dumnezeu ?

Ca şi când nu l-ar fi auzit, celălalt ţăran l-a întrebat la rândul său:

- Spune-mi, crezi că vitele noastre au fost astăzi la păşune ?

- Da, cu siguranţă, priveşte pământul moale, este plin de urmele lor!

- E, acum priveşte şi tu soarele ce tocmai a răsărit peste dealuri, priveşte pădurea înverzită din faţa noastră, priveşte-te pe tine şi pe oamenii din jurul tău! Toate acestea sunt urmele mâinilor lui Dumnezeu Atotputernicul şi Atotţiitorul. Cum să fi fost făcute toate acestea, dacă nu din iubirea lui Dumnezeu, şi pentru ce să le fi făcut El aşa cum sunt dacă nu tot pentru iubire ? Mai încape îndoială ?

†

“Unicul adevăr este iubirea.

Iubirea este aceea care dă viaţă şi căldură, care inspiră şi călăuzeşte.

Iubirea este sigiliul pus creaţiei, semnătura Creatorului.

Iubirea explică lucrul mâinilor Sale.”

( părintele Theoklitos )

Vă invităm cu drag să citiţi şi alte pilde creştine pe acest site, la secţiunea Învăţătură creştină.