Dacă vă întrebaţi ce caută, pe un site care se consideră a fi de bun simţ, un astfel de titlu, vă atrag atenţia că de asta au parte acum copiii noştri, de la cele mai fragede vârste. Nu credeţi?

Hai să facem un test: Deschideţi televizorul la un program de desene animate. Sau căutaţi o emisiune pentru copiii. Sau pur şi simplu uitaţi-vă la câteva reclame. Sau luaţi un cd / dvd cu desene animate din ciclul Walt Disney, dublate în limba română, şi veţi auzi în loc de cântece pentru copii, un fel de ritualuri de preaslăvire a hot-dog-ului. Sau, mai la îndemâna tuturor, uitaţi-vă pe canalul naţional (TVR1 oare nu e acelaşi la care se prezintă emisiuni “împotriva obezităţii”?) duminica dimineaţa, la “Clubul Disney”, unde cântăm despre “câine fript” (hot dog). CÂNTĂM despre cum să ne distrugem sănătatea! E posibil aşa ceva? Din şi pe banii celor care plătesc abonament ca “fleţii” la tembeliziunea naţională! Nu credeţi? Vizionaţi cu sunet!

La un alt program tv, înainte de film, se spune ceva de genul “luaţi-vă punga de pop-corn în braţe, căci urmează filmul…..”

Pe un canal de desene animate, cu programe şi desene animate realizate într-o ţară vecină, găseşti animaţii, “poveşti tradiţionale” cică, în care se dezbracă “prinţesele” după bunul plac al realizatorului. Nu credeţi, nu-i aşa, dragi părinţi? La finalul acestui material vă invit să vizionaţi un desen XXX, adică interzis copiilor sub 18 ani!

Ce să mai spun de reclamele din pauzele “publicitare” (adică de spălare a creierelor, de îndoctrinare) din timpul desenelor animate şi/sau ale filmelor pentru copii?! Că sunt pline de mâncăruri nesănătoase (nu o spun eu asta, ci emisiunile şi organizaţiile care luptă pentru “o viaţă mai bună, mâncând sănătos”)…

“Dacă trebuie să se vândă, hai să-i ridicăm fusta!” asta spun acum “marii vânzători de modă” din ţara noastră. Rezultatul e simplu: banner-e şi afişe publicitare imense cu fete cu fustele sus. Cât mai sus posibil. Sau, şi mai bine, jos cu ea.

Decenţa, bunul simţ, au cam plecat de pe la noi, că, deh, e criză. Au rămas în schimb pozele la care, pe vremea noastră, li se spuneau “poze sexi” (adică legate de sex), iar acum, pentru unii e ceva normal. Sigur că la ora asta “pragul” bunului simţ e cam aproape de pământ. Dar asta nu ne împiedică să ne apărăm copiii de bombardamentul cu indecenţă.

N-om fi noi puritani 100%, că, vorba aia, “Ce-i frumos, şi lui Dumnezeu îi place”, dar problema noastră este cum ne apărăm copiii de această invazie de mesaje porno şi fast-food (adică mâncare nesănătoasă, pe fugă). De la aceste mesaje şi până la perversiuni sau tendinţe “homo” sau “emo” nu mai e decât un pas. Că după ce le distrug creierele cu astfel de tâmpenii, copiii noştri, ajunşi apoi adolescenţi, vor deveni foarte repede victimele profitorilor. Culmea, anumite campanii publicitare “pentru binele populaţiei” mai sunt şi finanţate de Ministere care ar trebui să promoveze sănătatea, bunul simţ.

Doamne, ocroteşte-i pe Români!

In fiecare Ajun al Craciunului, parintele Ioan Larion, staretul Manastirii Sihastria Raraului, se inchide in chilia sa si se roaga timp mai indelungat. 24 decembrie e ziua in care s-a nascut ieroschimonahul Daniil Tudor, cel mai iubit dintre duhovnicii sai.

Ziua mortii nu se va sti niciodata. Locul mortii, o groapa comuna, anonima, undeva prin codrii Aiudului, in apropierea celei mai crunte inchisori comuniste… Evocarea anilor de staretie la Rarau (1954-1958) a acestui mare duhovnic, carturar si martir crestin, capata astazi valoare de document.

Pasirea in Rai

“Eu am intrat ca frate la Manastirea Chiril (din partea de miazazi a Raraului) pe cand aveam 24 de ani, dupa ce am terminat liceul, armata si scoala de aviatie. Ieroschimonahul Daniil Tudor m-a imbracat rasofor, el m-a inaltat in prima treapta a calugariei. Sunt singurul ramas in viata dintre toti cei care l-au cunoscut in anii cat a stat la Rarau, iar acesti trei ani au fost, fara exagerare, cei mai fericiti ani din viata mea. De altfel, ei parca nici nu-s facuti din zile si nopti, din saptamani si luni, parca-s facuti numai din clipe, din clipe alese, de mare traire duhovniceasca, petrecute in preajma acestui om pe care eu il socot un sfant. Imi amintesc, de pilda, dimineata in care am pasit intaia oara pe poarta manastirii, nestiutor in cele bisericesti, tinand in mana o valijoara ostaseasca din lemn, si dupa cativa pasi am ramas asa, incremenit, naucit de cele pe care le vedeam. In curtea aceea se simtea un neinchipuit duh de pace! Un duh de pace, da, o randuiala sfanta, statornicita de carmuitorul obstii. Vedeam calugari tineri, de 16-17 ani, cu metaniile in mana, tacuti si senini precum sfintii; cand se intalneau doi frati prin curtea manastirii, se inchinau unul in fata celuilalt de fiecare data, de fiecare data isi ziceau <<blagosloviti>>, cu asa o evlavie si respect, incat ma gandeam ca nici in Rai oamenii nu se pot intelege atat de bine unii cu altii. In rastimpuri, fratii se opreau din muncit, se puneau in genunchi si se rugau chiar acolo, sub cerul liber. Aveam sa aflu ca asta e una din ascultarile date de staret: in manastirea de la Chiril nu se muncea niciodata o ora neintrerupta. O jumatate de ora munceai, o jumatate de ora trebuia sa citesti sau sa te rogi. Fiecare calugar avea mataniile la brau si o traistuta din lana, pusa pe dupa cap, piezis, in care obligatoriu purta o carte de rugaciuni. Ii vedeai chiar si pe monahii ciobani in varf de munte, ingenuncheati intre oi, cu palmele inclestate de ruga. Asa umbla si staretul, imbracat modest, ca un simplu monah. Rugaciune, rugaciune neintrerupta, asta era singurul lui indemn. Eu am trecut in viata mea pe la multe manastiri, dar asa o pace nu am aflat nicaieri, nici pe departe. O asemenea atmosfera nu cred ca intalnesti azi nici in marile lavre athonite.

Portret de sfant

Cand l-am cunoscut eu, parintele Daniil avea peste 60 de ani si, chiar daca avea, asa, ca mine, barba alba, parul alb, era un barbat foarte frumos, puternic ca un flacau de douazeci de ani, roscovan la fata, cu fruntea mereu ridicata, ochii caprui si sticlosi, niste ochi care scanteiau parca de-o severitate nerostita. Cand se uita la tine, te simteai mic si pacatos. Auzisem ca avea o cultura de savant in multe domenii – de la filosofie, pictura si teologie pana la cele mai riguroase stiinte -, ca jos, in lume, avea ca prieteni doar ministri, generali, scriitori, profesori universitari si, deseori, toti acestia se temeau sa deschida gura in fata lui, caci era un partener foarte incomod de discutii, care te eclipsa cu stiinta lui, un om aprig, necrutator cu diletantii, cu cei neinformati, dar si cu cei care nu-i impartaseau parerile. Aici insa, in manastire, devenea cu totul alt om. Inca de cand l-am vazut prima data, parca o voce mi-a soptit asa, la ureche, ca am in fata un om ceresc. Va marturisesc ca adesea, privindu-l, imi venea sa ma aplec sa sarut urma pe care piciorul lui o lasa pe pamant. Parca plutea printre noi, tacut si interiorizat, nu era deloc vorbaret si taios, ca in cercurile lui de intelectuali. Traia retras, era un monah asa-zis <<de chilie>>, toata noaptea la fereastra odaitei sale vedeam lumina. Daca dormea o ora- doua pe noapte, dar nici asta nu putea fi numit somn. Avea mereu Rugaciunea lui Iisus in suflet si un om care are aceasta rugaciune dobandeste trezvia! Asadar, chiar si atunci cand dormea, parintele era treaz, avea trezvie, era vazator cu duhul. Uneori, cand ne incercau ispitele, veneam noaptea catre chilia lui, umblam desculti si calcam pe iarba, picioarele noastre nu puteau face nici un zgomot, el era dincolo de o usa dubla, cu fereastra in partea cealalta, insa cand ajungeam aproape, auzeam glasul lui dinauntru, care ne striga: <<Ce-i, frate Ioane? Ce-i, fiule?>>. Ne simtea in duh ca venim, iesea in prag si ne zambea. Chilia lui era saracacioasa, cu un pat tare, calugaresc, o masa de lucru si un scaun, iar de jur-imprejur numai carti, peste 7000 de volume, multe din ele carti rare, alese pe spranceana din vasta sa biblioteca de la Bucuresti. Avea mare evlavie la Sfantul Ioan Bogoslovul, purta mereu cu el si o veche icoana a Rugului Aprins, careia ii dadea interpretari complicate. Stia sase limbi la perfectie, toata noaptea se ruga, citea enorm si scria, scria permanent, aici le dau dreptate celor care spuneau ca nu poate gandi decat cu creionul in mana. Il surprindeam uneori chiar si in altar, atunci medita foarte adanc, notandu-si gandurile pe cate un petic de hartie. Doar in cei trei ani cat a stat la Rarau cred c-a umplut mii de file de manuscris, acatiste, poeme filocalice, toate au fost ridicate cu bratul de securisti atunci cand l-au arestat, apoi arse.

Binecuvantare pentru fragi

Iar cand intra in biserica, pur si simplu se schimba atmosfera. Va spun, de multe ori il vedeam pasind in pridvor si deodata simteam cum aerul dinauntru se incalzeste. Cantand din altar, glasul lui ne tinea de frig, de foame si de sete. Era un aprig postitor si rugator, un staret care tinea cu strasnicie adevaratele randuieli ale unei chinovii ortodoxe. De pilda, noi, fratii, trebuia sa cerem binecuvantare ca sa putem manca fragi de pe munte, iar in duminici, chiar daca mancam fragi sau zmeura prin paduri, n-aveam voie sa aducem nici o bobita in manastire, ca sa nu facem ispita. Stiam ca parintele Daniil a stat trei ani de zile sihastru la Rapa Coroiului, undeva pe langa Manastirea Sihastria Neamtului, pastrand juramantul tacerii, mancand numai o data-n saptamana ciuperci crude. Aici, pe Rarau, manca de doua ori in saptamana, doar sambata si duminica. Atat! Cinci zile pe saptamana nu manca, se ruga neincetat, tinea toate slujbele si predica dupa fiecare slujba. Mai mult, la ceasurile mesei venea de fiecare data in trapeza, ne privea pe noi cum mancam, chiar daca el nu lua nici o faramitura. Inainte de fiecare masa, un frate citea din Cartea Sfanta sau o anumita rugaciune, apoi cu totii mancam in tacere, iar la sfarsit el ne explica, facea comentarii impreuna cu toata obstea pe marginea celor citite. Vorba ii era blanda dar hotarata, in fata noastra nu rostea o vorba mai mult decat se cuvenea. Impulsiv era doar cu cei de afara, cu ateii, cu cei care voiau sa-i tulbure viata inchinata lui Hristos. Tin minte ca odata, in manastire au venit cativa delegati ai Comitetului Central al P.C.R., erau oameni de stiinta, experti in filosofie, sociologie, in materialism dialectic, trimisi special sa-l “converteasca” pe staretul nostru. Doua ore au stat in chilia lui si au vorbit. Dupa doua ore, au inceput sa se auda strigatele nervoase ale staretului si noi credeam cu totii ca gata, o sa-l aresteze. Dupa inca o ora, ieseau savantii. Se duceau in biserica, faceau matanii, se inchinau la icoana Maicii Domnului, o sarutau si ieseau facand cruce. Iar cand ajungeau la clopotnita se mai intorceau o data si-si mai faceau cruce, de doua-trei ori…

Juramantul calcat

Despre sine, staretul vorbea foarte putin, si asta numai atunci cand experientele sale de viata ne-ar fi putut fi de folos noua, calugarilor. De pilda, atunci cand ne invata cum trebuie sa ne rugam si ce inseamna Rugaciunea Inimii, amintea adesea despre puternica lui experienta mistica pe care a trait-o la muntele Athos, acolo unde viata i se schimbase pe de-a-ntregul. Ascultam cu totii inmarmuriti prin cate a putut sa treaca acest om care fusese bogat, putred de bogat, avusese sute de hectare de pamant si doua blocuri uriase in centrul Bucurestiului, care fusese marinar si pilot de performanta, care se desfatase cu toate placerile lumesti, mare cuceritor de femei, casatorit de trei ori, gazetar zeflemist, amator de petreceri selecte, de calatorii costisitoare prin intreaga lume, care citise biblioteci intregi, care trecuse, asadar, prin toate experientele posibile ale lumii <<de afara>>, si ne intrebam cu uimire cum se poate ca el sa fie sfantul din fata noastra, daca e omeneste posibil ca un muritor sa isi schimbe atat de radical destinul. In anul 1929, parintele Daniil – Alexandru Teodorescu dupa numele sau de mirean, Sandu Tudor, dupa cel de gazetar – facuse o calatorie cu avionul proprietate personala la muntele Athos. Acolo avea sa se converteasca la credinta. Acolo avea sa treaca pe la toate manastirile cele mari, avea sa participe la slujbe puternice, de noapte, acolo avea sa primeasca cuvantul de folos al unor mari duhovnici, precum Iosif Athonitul sau schimonahul Elisei, acolo avea sa i se vorbeasca pentru prima data despre Rugaciunea Inimii. Desi venise la Sfantul Munte doar pentru o scurta excursie, a ramas trei luni. Ne-a povestit si noua o intamplare din Athos, de la o priveghere de toata noaptea. Apucaturile nu si le schimbase, inca umbla pedant si mandru, se barbierea in fiecare dimineata, ajungea chiar sa se incinga in aprinse discutii teologice cu monahii athoniti. Pana in acea noapte, cand, in mijlocul slujbei, s-a auzit strigat de un calugar batran, care se rezema cu bratele intr-o carja schimniceasca: <<Omule, de ce iti dai tu barba la gunoi? De ce arunci la gunoi chipul lui Hristos?… >>. Ne- a zis ca toata noaptea aceea, in timpul slujbei, a stat si s-a gandit la viata lui, la toate pacatele pe care le-a facut el in lume si cand s-a intors la Bucuresti, s-a intors cu barba. Nu s-a tinut insa si de juramantul facut atunci, ca odata cu intoarcerea in Romania sa renunte la cele lumesti si sa imbrace haina monahala. Dar intr-o zi s-a petrecut minunea: plimbandu-se cu avionul sau deasupra Bucurestiului si facand o acrobatie riscanta, s-a prabusit de la 2000 de metri, sub privirile inmarmurite ale celor care-l asteptau. Si inainte ca aparatul sa se striveasca de pamant, Sandu Tudor a mai apucat sa strige, din tot sufletul sau pacatos: <<Iarta-ma, Dumnezeul meu, c-am fagaduit si n-am implinit! Daca scap cu viata, acum plec la manastire!>>. Avionul s-a facut praf, zob. Iar parintele Daniil a iesit din mormanul de sfaramaturi intreg, fara nici macar o zgarietura. Cazul a facut mare valva in presa vremii. Prietenii s-au repezit sa-l ajute, dar el le-a facut semn ca nu. Nici nu s-a mai dus pe acasa, sa-si ia ramas bun. S-a dus direct la Manastirea Antim, si-a vandut unul dintre cele doua blocuri, pamantul, masinile luxoase si a reparat o sumedenie de biserici din Bucuresti, distruse dupa razboi si dupa cutremurul din ’40. De acum inainte, calea lui va fi spre Hristos. Cat despre miscarea Rugului Aprins, despre intalnirile lui cu scriitorii vremii, despre anturajele bucurestene de intelectuali, noua, calugarilor, ne-a povestit prea putin.

Miracolul de fiecare zi

Va inchipuiti deci cum era la Manastirea Chiril, ce manastire era asta, care avea intre zidurile ei aceste doua nepretuite comori: icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului si omul ceresc numit Daniil Tudor. Fiecare din fratii manastirii a fost partas la minunile savarsite de staretul nostru prin rugaciune la icoana sfanta. Se intamplau minuni tari, dar cu care aproape ne obisnuisem, fiindca nu exista rugaciune adevarata care sa nu se implineasca. Tin minte, de pilda, ca odata nu aveam in manastire ce sa mancam. Nimic, nici macar faina. Dupa doua saptamani, staretul ne spune: <<Nu va ingrijorati, fratilor! Haideti s-o rugam pe Maica Domnului…>>. Si am facut slujba si parintele Daniil o mers in genunchi inaintea icoanei si, cum s-au terminat cantarile, am vazut cu totii la poarta o caruta venita din satul Chiril, incarcata cu faina, cartofi, fasole, cu ulei, cu zahar, cu de toate. Intamplari de acest fel au fost multe. Ne simteam mereu ocrotiti de acest parinte bun al nostru, de icoana din biserica, traiam cu totii parca intr-un vis, un vis in care miracolele divine coboara prin oameni, un vis care voiam sa nu se sfarseasca niciodata… Staretul ne salva de la rataciri, ne salva de la moarte. Odata, m-a trimis sa-l aduc inapoi in manastire pe un frate bolnav de la Vaslui, fratele Spiridon Roiu. Suferea de o boala mortala, de inima, din spital doctorii l-au trimis acasa, sa moara. L-am gasit intins in pat, cu mainile pe piept, rasufla cumplit de greu, spunea ca abia daca poate face cativa pasi prin odaie. L-am adus in brate, am urcat muntele purtandu-l in spinare, in plina iarna. Cand l-a vazut asa slab si galbejit, staretul n-a fost deloc induiosat. L-a pus la posturi si la munci, la carat lemne cu bratul, l-a pus sa se bucure de natura si de viata, iar dupa numai cateva luni, fratele Spiridon n-a mai fost bolnav. La fel, fratele Nicolae Craciun. A stat doi ani pe Rarau, s-a imbolnavit foarte grav de plamani si a plecat fara binecuvantare la un spital bucurestean. Staretul l-a adus el insusi inapoi de la Bucuresti, era numai pielea si osul, cu trupul zbarcit, abia statea pe picioare. Se ruga fratele: <<Prea Cuvioase, fa-mi o gaina, doctorii mi-o zis sa beau supa de carne, ca altfel ma prapadesc!…>>. Dar parintele Daniil i-o taia mereu: <<Cand traiesti la manastire, n-ai nevoie de gaini fripte!>>. La noi se tinea post desavarsit tot anul, ca in asezarile isihaste din Sfantul Munte. Si va spun pe Dumnezeul meu, muncind, postind, respirand aerul tare al muntelui, rugandu-se la Maica Domnului, fratele se ingrasa. Dupa un an si ceva, cand s-a dus la un spital de boli pulmonare din Craiova, unde fusese internat prima data, doctorul nu l-a mai recunoscut. De boala, nici urma. Dar daca veni vorba de vindecari, cel mai puternic mi-a ramas in amintire un monah de bastina din Timisoara, unul Silvestru Sustrean. El era seful stranei, el ne tinea isonul, el era singurul cantaret al intregii obsti. Avea un glas de inger si multa evlavie la Maica Domnului. Ei bine, intr-o zi a ramas surd si mut. Deodata!
Mergeam spre biserica, era usa inchisa si el ne-a scris pe o bucata de hartie: <<Nu mai pot vorbi. Nu aud. Deschideti.>>. Nici medicii, nici preotii exorcisti, zdravenele Masluri savarsite la Suceava n-au putut sa-l tamaduiasca. A ramas surdo-mut sapte luni. Intr-o dimineata, staretul i-a zis: <<Vei vorbi!>>. Seara, la pavecernita, monahul negraitor statea ingenuncheat in fata icoanei facatoare de minuni, fratii cantau la strana si exact cand slujba a ajuns la rugaciunea Maicii Domnului, <<Nepatata, neintinata, fara prihana preacurata Fecioara, a lui Dumnezeu Mireasa, Stapana…>>, parintele Silvestru a facut trei cruci in fata icoanei, i-a smuls Ceaslovul din mana unui frate si le-a facut tuturor semn cu mana ca el citeste. A tusit de cateva ori si a inceput sa citeasca si sa cante, c-un glas subtire, mult mai frumos decat il avea inainte. Toate acestea le-am vazut cu ochii, asemenea miracole s-au petrecut cu toti vietuitorii obstii, chiar si cu mine insumi. Eu eram tanar, ravnitor si prost: voiam pe atunci sa ma impartasesc mai des, macar o data in saptamana. Randuiala Raraului prevedea o data-n luna, impartasanie cu toata obstea, insa mie mi se parea prea rar. Din pricina asta, am vrut sa parasesc manastirea. Odata, pe cand staretul era plecat la Bucuresti, la intalnirile lui cu studentii, unul dintre parinti mi-a spus sa fac patruzeci de paraclise cu post la Maica Domnului si Ea va hotari daca e bine sa plec sau nu. Am coborat in Campulung, la casa parinteasca. Era iarna, era Anul Nou, eu am urcat la etaj, in ultima camera, ca sa nu ma tulbure nimeni in rugaciune. A doua zi am ramas tot in aceeasi odaie, ajunsesem cu cititul la al treizecilea paraclis. Staretul, vazator cu duhul, a ajuns cu trenul dimineata in Campulung si, chiar daca n-avea de unde sa-mi stie adresa, a venit direct acasa la mine, mi-a salutat parintii, care munceau in curte, a urcat pe scari si a intrat in camera unde tocmai terminam de citit ultimele file de paraclis, spunandu-mi: <<Hai, fiule, inapoi la manastire!…>>. <<Hai, fiule, inapoi la manastire!…>>. Ce-ti poti dori mai mult de la viata? Ce poti dori mai mult decat s-auzi acest indemn profetic de la un atat de mare pastor de suflete? Cand parintele Daniil a fost arestat, eu eram deja plecat departe, prin Ardeal, el se afla la Bucuresti, in casa scriitorului Alexandru Mironescu. Multi dintre cei care l-au cunoscut in temnita spuneau ca si-a prevestit moartea. Cat despre mine, eu nu m-as mira deloc daca prin imprejurimile Aiudului se vor gasi vreodata sfinte moaste…

BOGDAN LUPESCU

CASETA BIOGRAFICA

De la Alexandru Teodorescu la Daniil Tudor

- Parintele Daniil Tudor, pe numele sau adevarat Alexandru Teodorescu, se naste in seara zilei de 24 decembrie 1896, la Bucuresti. – Intre anii 1916-1921 lupta pe front, in Primul Razboi Mondial, avand gradul de sublocotenent. Apoi revine in Bucuresti pentru a-si continua studiile universitare de pictura la Academia de Arte Frumoase. – In anul 1925 intra in publicistica, cu numele de Sandu Tudor, la revista “Gandirea” a lui Nichifor Crainic, cultivand traditionalismul ortodox in literatura. – In anul 1927 scrie celebrul sau poem religios, “Acatistul Sfantului Dimitrie Basarabov”, aprobat de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane. – In 1928 obtine licenta in filosofie. – In 1930 intemeiaza un ziar propriu, “Floarea de Foc”, o revista de avangarda in care scriitori de stanga, precum Alexandru Sahia, Ion Calugaru sau Eugen Ionescu, isi alatura numele de cele ale lui Mircea Vulcanescu, Constantin Noica sau Emil Cioran. – Intre 1933-1938 editeaza cotidianul “Credinta”, tot cu orientare de stanga, avandu-i alaturi pe Zaharia Stancu, Cicerone Theodorescu, Eugen Jebeleanu si altii. – In 1939 este concentrat, trimis pe front, in al Doilea Razboi Mondial, cu gradul de locotenent si demobilizat in anul 1944, cand revine la Bucuresti. – In 1945 intra ca frate la Manastirea Antim, restaurand acest asezamant monahal ca si multe altele din Capitala. La 2 septembrie 1948 este tuns in monahism, cu numele de Agaton Tudor. – Intre anii 1945-1950 initiaza si conduce vestita miscare spirituala “Rugul Aprins”, numita si “Grupul de la Antim”, o organizatie considerata anticomunista, care reunea mari clerici si intelectuali ai vremii: parintii Benedict Ghius, Dumitru Staniloae, Sofian Boghiu, Andrei Scrima, Arsenie Papacioc, Petroniu Tanase, Antonie Plamadeala, Adrian Fageteanu si altii. – La 23 februarie e transferat la schitul Crasna-Gorj, unde e hirotonit preot de catre Mitropolitul Firmilian al Craiovei. De aici e arestat in 1950 si condamnat la 2 ani inchisoare, pentru “delicte” (inchipuite) din timpul razboiului. – La 9 februarie 1952, ieromonahul Agaton se aseaza la Sihastria Neamtului, unde imbraca schima cea mare si devine ieroschimonah, schimbandu-si numele in Daniil Tudor. – La 16 noiembrie 1952 se inchinoviaza la Manastirea Slatina, iar de aici se retrage staret la Schitul Rarau (1954-1958), consacrandu-se rugaciunii, meditatiei si literaturii. – In noaptea de 13/14 iunie 1958 a fost arestat si trimis la Tribunalul Militar Bucuresti, intr-un lot de 16 intelectuali care alcatuisera nucleul grupului “Rugul Aprins”. E condamnat la 25 de ani de inchisoare. A murit in temnita Aiudului, in urma unor torturi cumplite. A murit demn, asemeni unui mucenic al lui Hristos.

B.L.

Sursa: newsgroups.derkeiler.com

Oare aşa să fie fraţii noştri din afara graniţelor impuse de o istorie nedreaptă? Dacă nu e aşa, atunci de ce din majoritatea hărţilor care circulă în diverse medii lipsesc Maramureşul de Nord, de peste Tisa, o bună parte din Bucovina de Nord precum şi aproape jumătate din Crişana sau Cadrilaterul sau alte zone rupte din trupul ţării? De ce ne e frică să arătăm adevăruri istorice? Oare de ce ne e frică să spunem „Ei sunt fraţii noştri!”….

Unii ar spune, poate, „din raţiuni diplomatice”, de politică externă, alţii ar spune că nu le pasă, alţii spun că „şi aşa avem noi destule probleme în ţară” şi că ar trebui să ne grijim de problemele noastre. Noi nu suntem nici Burebista sau Mihai Viteazu sau Cuza Vodă, sau Ferdinand I sau… Gigi Becali (glumesc, desigur) să ne apucăm să înfăptuim unirea teritoriilor româneşti din afara graniţelor. Noi dorim doar unirea spirituală, culturală, mi ales că există o unire de limbă şi neam (pe asta nu ne-o poate lua nimeni).

Oameni buni, dacă le recunoaştem dreptul (căci se pare că până la urmă asta este) de a fi fraţii noştri, nu înseamnă că acum ne apucăm acum să emitem pretenţii teritoriale pentru pământul românesc din afara graniţelor. Am înţeles, în condiţiile de acum nu ne permitem „să supărăm” vreo naţie vecină (care ne poate da ceva – că despre asta e vorba), dar oare de când a devenit rostirea adevărului ceva enervant?

Nu putem decât să sperăm într-o reaşezare a pământurilor româneşti în graniţele lor fireşti, dar, dacă tot nu sunt „băgaţi în seamă”, de către autorităţile ţării în care vieţuiesc acum comunităţile româneşti, fraţii noştri, măcar să fim lăsaţi să ne ajutăm fraţii, să nu ni se pună „beţe în roate” de către autorităţile de tot felul (vamă, ministere de interne, de externe, ambasade, consulate şamd). Vrem să fim lăsaţi să ne ajutăm fraţii aşa cum ştim şi cum credem de cuviinţă. Ne-am bucura să fim lăsaţi să transportăm abecedare, carte românească, ajutoare de care au nevoie comunităţile româneşti din afara graniţelor. Domnilor parlamentari, diplomaţi, facem un apel la motivul pentru care aţi fost aleşi, să ne ajutaţi ca naţiunea aceasta să prospere.

Toată lumea vorbeşte în România de discriminare, dar când e vremea să ne uităm peste graniţă, la comunităţile româneşti, toţi îşi întorc capetele în altă parte, parcă fiindu-le ruşine de situaţia fraţilor noştri. De fapt nu e ruşine, ci ignoranţă, nepăsare.

Oare unde a rămas porunca aceea „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”? A, da, cred că a rămas doar în cărţile de religie şi filozofie, că „practica ne omoară”.

Dacă tot nu faceţi domniile voastre nimic pentru fraţii noştri, măcar lăsaţi-ne pe noi să facem, nu de alta, da la fiecare alegeri spuneţi că veţi face şi drege, doar pentru capital electoral, apoi…. sunt lăsaţi în plata lui Dumnezeu. Dar când e vorba de drepturile „minorităţilor” din România, toată lumea se bate pe proiecte şi acţiuni.

Mă întrebam unde e dreptatea, dar mi-am adus aminte: Dreptatea e la Dumnezeu şi… până ajungi la Dumnezeu te mănâncă toţi Sfinţii.

Şi totuşi…

S-au stabilit cu un scop: din dumnezeirea lor şi prin sacrificiul lor să ne împărtăşească şi nouă o fărâmă, să ne fie mai bine. Mai bine? De fapt nu „mai bine” ci doar BINE. Ar fi suficient să ne fie bine. Căzând pe pământ ei au făcut sacrificiul suprem. Acum sunt printre noi, sunt ca noi, gata oricând să ne ajute. Doar să vrem, doar să ştim ce vrem de la noi şi unii de la alţii. Dar ştim oare?

În tot răul pe care îl avem acum în ţară, există un rău mai mare decât al nostru, cel al fraţilor noştri de peste Tisa. Este aceeaşi drama Românilor din Maramureşul de peste Tisa cu cea a Românilor din Ungaria. Să nu se supere pe mine fraţii noştri din celelalte zone ale României care au „rămas pe din afara” graniţelor, dar cunosc doar situaţia Românilor din Maramureşul de Nord şi pe cea a Românilor din Ungaria. Problemele Românilor din celelalte zone sunt mai puţin cunoscute de mine, deşi cred că sunt aceleaşi peste tot.

Şi mă refer aici în primul rând la nevoia de carte Românească, acea carte care nu ar trebui să lipsească din casele fiecărui Român: Abecedarul şi măcar o carte de rugăciuni. Acestea sunt cărţile de căpătâi ale Românilor din afara graniţelor. Cine deţine aşa ceva, deţine o bucată din România şi sufletul este acasă oriunde.

Apoi mai ştiu despre Biserica străbună care este din ce în ce mai terfelită de diverse religii şi pseudo-religii. La preoţii care cu greu pot să păstorească oameni cărora le este furată identitatea şi cărora li se „aminteşte” la tot pasul că „cine nu e cu noi e împotriva noastră”; oameni care sunt trataţi ca paria pe pământul strămoşesc, pe pământul lor, furat de cotropitori dintr-o singură mişcare de mână în care era un simplu instrument de scris. Ce simplu s-a decis soarta a milioane şi milioane de Români de-a lungul istoriei…

Obiceiurile, tradiţiile, acestea au fost păstrate în măsura în care s-a acceptat de către regimurile străine acest lucru, deformate mai mult sau mai puţin de trecerea timpului şi a vremurilor dar, acestea există; sunt o parte din istoria noastră, a Românilor. Nu trebuie să se ignore acest fapt.

Am început cu îngerii care de fapt sunt oameni care doresc să facă ceva pentru a-şi ajuta semenii exilaţi fără voie în afara unor graniţe vizibile dar nedrepte. Aceşti îngeri strigă din răsputeri „Suntem aici, lăsaţi-ne să vă ajutăm, spuneţi-ne cum să vă ajutăm şi o vom face!”

Poate Românii ştiu că acea învăţătură din bătrâni „Dumnezău îţi dă, da nu îţi bagă în traistă” este foarte adevărată şi actuală. „Cere şi ţi se va da” este acum, mai mult decât oricând, actuală.

Iubirea de semeni e o virtute care, din păcate, în condiţiile actuale nu este uitată, dar este pusă la păstrare. Oamenii din ignoranţă sau indiferenţă, nu conştientizează că avem fraţi şi în afara graniţelor; ei nu sunt fraţi vitregi, sunt fraţi de sânge. Sunt rodul dragostei străbunilor noştri, o dragoste venită de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Să nu uităm că mănăstiri cu tradiţie au rădăcini în afara graniţelor de acum, că Sfinţi Români au propovăduit pe Dumnezeu şi au fost sacrificaţi pentru credinţa lor în Dumnezeu peste hotarele de acum ale ţării. Şi aceia sunt îngeri căzuţi, îngeri care au ales să se sacrifice pentru oamenii pe care i-au vegheat de sus, din ceruri.

Nu doresc să spun o erezie, dar iubirea de Dumnezeu e singura care e mai presus de iubirea de oameni; oameni care merită să fie iubiţi prin simplul motiv că li s-a luat ce e mai sfânt: identitatea naţională.

Mulţi s-au lăudat că vor face pentru Românii din afara graniţelor, că vor drege… dar nu au fost decât vorbele unor politicieni care s-au văzut cu sacii în căruţă apoi nu le-a mai păsat de ce au promis. Vă anunţ doar un singur lucru: nu suntem oameni politici. Singura noastră politică e dragostea de Dumnezeu, de ţară şi de fraţi. Nu e demagogie, e purul adevăr.

Fraţi Români, vă rugăm un singur lucru: ajutaţi-ne să vă ajutăm!

 Bogdan de Vişeu

Notă: vă stăm la dispoziţie pentru sugestii la adresa eternulmaramures@gmail .com sau contact@.eternulmaramures.ro

Jurnalul fericirii”, de Nicolae Steinhardt, poate fi citit astăzi datorită călugărului Emanuil Rus, de la Mănăstirea Rohia, care l-a ascuns de Securitate, timp de un an şi jumăte, într-o instalaţie de încălzire centrală nefolosită. În prezent, Emanuil Rus este stareţ la Mănăstirea Bixad, judeţul Satu- Mare.

Scria seară de seară

Părintele Stareţ Emanuil Rus se înclină şi acum când vorbeşte despre părintele Nicolae, numele de mănăstire a lui Nicolae Steinhardt. „Părintele Nicolae avea un comportament deosebit şi îşi cerea iertate şi pentru cel mai mic lucru. Niciodată nu l-am auzit să zică ceva care ar fi putut jigni pe cineva”, îşi aminteşte stareţul de la Bixad.

Nicolae Steinhardt a ajuns prima oară la Mănăstirea Rohia în anul 1971, iar din 1977 a rămas acolo definitiv şi s-a apucat de reorganizarea bibliotecii. În paralel, Steinhardt rescria „Jurnalul fericirii”, manuscrisul original fiindu-i confiscat de comunişti în 1969.

„Scria seară de seară şi, pentru că trecuseră mulţi ani de la perioada de detenţie, trebuia să se concentreze foarte mult. Prezenţa părintelui Nicolae la Rohia a coincis cu o intensificare a acţiunile Securităţii în zonă. Nu era zi lăsată de la Dumnezeu să nu fie careva prezent sau să nu se înregistreze totul”, spune părintele Rus.

„Am ascuns cărţile în casa cu paraclis”

Părintele Emanuil Rus povesteşte că, în 1986, patru securişti au venit la mănăstire, sub pretextul că sunt de la Uniunea Scriitorilor. Steinhardt se întorsese, nu demult, din Franţa şi adusese mai multe cărţi scrie de Monica Lovinescu şi Eugen Ionescu, dar şi „Arhipelagul Gulag”, de Aleksandr Soljeniţân.

„Cei patru securişti l-au întrebat de cărţi şi el a recunoscut că le-a adus. Părintele Nicolae s-a lăsat înşelat pentru că şi la masă au cântat Tatăl Nostru”, mai spune stareţul.

După această recunoaştere, Securitatea i-a percheziţionat locuinţa din Bucureşti, după care a urmat o percheziţie la Mănăstirea Rohia. Printre cele 26 de cărţi confiscate atunci nu s-a aflat însă nici „Jurnalul fericirii” şi nici manuscrisul cărţii „Dăruind vei dobândi”. „Cu o zi înainte de percheziţie, mi-a dat un coş din nuiele în care se aflau cele două manuscrise şi alte cărţi importante şi m-a rugat să le ascund unde ştiu eu mai bine şi să nu îi zic nici măcar lui. Am ascuns cărţile în casa cu paraclis, în vasul de expansiune a încălzirii centrale, care nu era folosită. Acolo au stat vreme de un an. Abia prin februarie 1989, părintele Nicolae mi-a cerut să-i aduc cărţile pentru că mai avea de completat ceva la „Jurnalul fericirii”. Mi-a spus că se bucură că nu s-a înşelat când a avut încredere în mine”, spune preotul Rus.

„Nu fi jidan căcăcios”

De-a lungul şederii lui Nicolae Steinhardt la Mănăstirea Rohia, şi părintele Emanuil a fost şicanat permanent de Securitate. „Securistul Constantin Călina mă teroriza să dau o declaraţie cu cine îl caută pe părintele Nicolae şi ce discută. A umblat şi cu şantajul, că am şapte dosare la ei, la Securitate, dar eu tot nu am cedat. Îmi tot spunea că îmi fac ei bucata şi că mă vor închide la închisoare”, adaugă Rus.

Când presiunile au atins apogeul, Emanuil Rus i-a povestit totul lui Nicolae Steinhardt, iar răspunsul marelui scriitor a fost unul pe măsură. „I-am spus că securistul mă tot presa şi atunci mi-a zis ce i-a spus tatăl lui: «Nu fi jidan fricos şi nu te căca pe tine. Te duci în puşcărie şi nu vinzi pe nimeni. Îţi jur că nu mor până vii înapoi». Acest lucru m-a făcut şi mai energic, iar când îl vedeam pe securist mă ascundeam în pădure”, conchide stareţul de la Bixad.

PĂRINTELE NICOLAE

„Era o bogăţie şi o bucurie să-l asculţi cum predica”

Cât a stat la Rohia, Steinhardt nu a zis niciodată nimic la adresa regimului comunist, de teamă ca feţele bisericeşti să nu aibe cumva de suferit. „Nu vorbea de rău regimul, spunea doar că nu se mai găsea nimic în magazine. Îmi tot repeta: «Îmi pare rău de poporul ăsta că rabdă foame ». Faţă de noi, cei din mănăstire, niciodată nu s-a exprimat urât şi nea ferit şi pe noi, şi mănăstirea de Securitate”, îşi mai aduce aminte Emanuil Rus.

Stareţul de la Bixad mai spune că, datorită lui, părintele Nicolae a început să predice la amvonul bisericii Mănăstirii Rohia. „A doua zi de Bobotează, eram de rând să ţin slujba. Şi atunci l-am întrebat pe părintele Nicolae dacă nu vrea să predice de Sfântul Ioan. A zis: «Foarte bucuros». A vorbit atât de frumos în biserica arhiplină, încât stareţul a fost foarte fericit. Dacă nu-l lăsam nu era nici cartea «Dăruind vei dobândi». De atunci, a ţinut predici non-stop. Predica despre toate domeniile, în general la tema Evangheliei. Dânsul a luat altfel şi a abordat dintr-un alt unghi, era o bogăţie şi o bucurie să îl asculţi cum predica”, povesteşte părintele Rus.

O altă dovadă a prieteniei strânse dintre cei doi este faptul că, înainte cu câteva zile de a muri, Nicolae Steinhardt i-a spus lui Emanuil Rus ce trebuie să facă în eventualitatea în care el va deceda.

„Mi-a dat o listă cu numerele de telefon ale unor persoane din Bucureşti, care trebuiau să afle primele că a murit. După primele trei apeluri, Securitatea a tăiat linia telefonică, dar a fost suficient ca vestea să se facă cunoscută. Banii din pensie, o parte, au fost redirecţionaţi către părintele Mihail Milea, care era simpatizat foarte mult de părintele Nicolae”, povesteşte preotul Rus.

 Sursa: www.evz.ro/, Autor:  Mihai Şoica

De amu încolo ne-om apuca să refacem Maramureşu aşe cum merită tăţi Moroşenii: fără graniţe între fraţi! Scopu nost îi să facem bine la lume şi să îmbunătăţim relaţiile dintre românii de pe ambele maluri ale Tisei, din tăt Maramureşu. Ne-om fa auzâţi cum om putea mai bine şi pân tăte mijloacele legale. Ne propunem să punem la locu lor cultura tradiţională şi modernismu aiesta care ne zăhăieşte mai mult decât ne face bine; adică să punem cultura noastră milenară la loc de cinste şi să mai lăsăm modernitatea iasta să să hodinea un ptic.

Cine să sâmţă Moroşan a zâni să ne ajute. Vorba cântecului, “Care om îşi lasă satu…”. Cine nu a zâni să ne ajute… să sie sânătos, că lumea nu-i făcută numa din oamini buni şi de treabă; trebe să trăim tăţi pă pământu aiesta care ne rabdă tăte rălele.

Cum zâcea cineva, “noi, adica maramureşenii, am fost de atâta timp aici, că şi pământul era fierbinte pe atunci, şi când îl atingeam tzâpuream!”

Am fo ş-om si!

Doamne-ajută!

Haida ha la Maramu’ !

„Iubiti frati romani!

Se adreseaza catre dumneavoastra romanii din dreapta Tisei – Maramuresul Voievodal Ucraina, urmasii dacilor liberi, urmasii lui Bogdan si Dragos-Voda in legatura cu izolarea noastra din partea Romaniei. Aici, in Romania Mica locuiesc de mii de ani romanii ramasi dupa impartirea Maramuresului integral – 4 iunie 1920. Atunci eram 11 mii, azi am ajuns la peste 50 de mii de oameni. Atunci romanii nostri au fost impartiti si dati uitarii. Dar s-au impacat cu soarta, cu mersul istoriei, bucurandu-se macar de faptul ca au avut posibilitatea sa se vada, sa se intalneasca unii cu altii, sa studieze in Romania, aflandu-se sufleteste alaturi de fii lor. Istoria a fost aspra – cehii au plecat, au venit maghiarii, am rabdat toti impreuna, dar nu am ingenuncheat, au venit rusii in 1944 si ne-au izolat si mai tare cu un gard de sarma ghimpata de GULAG stalinist, macar ca eram la un pas unii de altii si auzeam ciripitul pasarilor, sunetele clopotelor de la Sighet, radioul si televiziunea romana.

Am fost izolati fizic, dar nu sufleteste. Au trecut anii si noi credeam ca nu va sosi sfarsitul si ca Bunul Dumnezeu nu va lasa sa fie vesnic blestemul izolarii.Multa apa a curs pe Tisa, mult timp am asteptat ziua deschiderii punctului de trecere a frontierei Slatina-Sighet, care a coincis cu ziua de nastere a poetului national al Romanilor – Mihai Eminescu – 15 ianuarie 2007. Cu acest prilej, la Slatina, au fost prezenti cei doi presedinti – Presedintele Ucrainei – Viktor Iuscenko si Presedintele Romaniei – Traian Basescu.

Ne-am bucurat cu totii de ziua mult-asteptata, cu atat mai mult ca am fost vizitati la noi acasa de Presedintele Romaniei, dl Traian Basescu. In acea zi am auzit numai vorbe frumoase si multe promisiuni. Si le-am dat crezare. Dar ne-am inselat din nou. Dupa cateva luni, la 22 august 2007, punctul de trecere a frontierei Slatina – Sighet a fost inchis pe motiv ca podul de peste Tisa „Slatina-Sighet” cere reparatii urgente. Noi am cerut sa se gaseasca o modalitate de trecere a frontierei, macar pietonal, dar strigatul nostru n-a fost auzit si ascultat.

La putin timp dupa aceasta, Romania a inchis si punctul de trecere al frontierei „Campulung pe Tisa – Teresva”, motivand ca „trenul” face contrabanda. Din nou am ramas izolati de Patria-mama, suntem la un pas de Romania dar nu putem sa o vizitam, dimineata auzim cocosii cantand, ne auzim unii pe altii, din stanga si dreapta Tisei – dar raul din nou ne desparte.

Ne-am adresat la cele mai inalte institutii din Romania in legatura cu redeschiderea circulatiei pe podul de peste Tisa, dar nu suntem ascultati. Noi strigam, iar ei nu ne aud.Oare de ce Doamne? Cate odata ni se spune – Romania a aderat la Uniunea Europeana, Romania este tara straina pentru voi. Ne intrebam: de ce? Noi cu totii suntem increzatori ca acolo unde se vorbeste limba romana – acolo este Romania si atunci, de ce ne-ai izolat, Patrie-mama? Apelam la d-voastra, frati romani de Pretutindeni, ajutati-ne sa iesim din izolare, prin redeschiderea punctelor de trecere a frontierei dintre Romania si Ucraina – Transcarpatia, noi dorim sa ne aflam alaturi de poporul roman si de toti acei care poarta numele de roman.

Va cerem sprijinul D-voastra si va rugam sa fiti alaturi de noi.

Cu stima frateasca, Ion BOTOS” (foto, in picioare);

Presedintele Uniunii regionale a Romanilor din Transcarpatia „Dacia”, Ucraina Apsa de Jos

Vineri, 04 ianuarie 2008

Sursa: civicmedia.ro

Acest “manifest” a fost reluat de nenumărate ori, nu neapărat prin intermediul domnului Ioan Botoş, cât prin intermediul acţiunilor pe care încearcă (şi reuşeşte) să le întreprindă pentru fraţii noştri, Moroşenii de peste Tisa. În viitorul apropiat, noi, Moroşenii, vom continua să spijinim acţiunile fraţilor noştri din dreapta Tisei, pentru a demonstra fraţilor noştri că baza nu stă în organismele statului, ci în oamenii adevăraţi.

Doamne-ajută!

Cu multă dragoste de neam şi de ţară,

Semnează Moroşenii din Eternul Maramureş

Ce rău am făcut la lume… de nu-mi aud vorbe bune!?

Sursa pozelor: http://maramures.it.home.pl/maramures/

Puţini ştiu că, în martie 1945, Comitetul Central sovietic de la Kiev a pus la cale încorporarea Maramureşului istoric la Ucraina subcarpatică comunistă. Comuniştii sovietici controlaţi de ucraineanul Hrusciov au încurajat acţiunile separatiste ale avocatului rutean Ion Odoviciuc din Sighet pentru a organiza o diversiune: o adunare generală în zonă, care să proclame unirea Maramureşului istoric cu URSS. Trupele maghiare care s-au retras din Maramureş au lăsat un vacuum politic de care au profitat sovieticii, ce blocau reinstaurarea administraţiei româneşti şi funcţionarea Comitetului Naţional Român.

Situaţia se agravează foarte grav şi în Maramureşul istoric, când un grup de ucrainieni conduşi de aventurierul Ion Odoviciuc proclamă la Sighet „unirea Maramureşului cu mama Ucraina Sovietică” şi Comitetul Naţional Român este alungat, instituindu se un Comitet Popular. Limba română a fost interzisă şi, paradoxal, pengo-ul unguresc este declarat monedă oficială. Primarul Borşei, legendarul Ştrifundă, adună ţăranii români revoltaţi şi iau cu asalt „manu militari” oraşul Sighet. S-au dat lupte cu morţi şi răniţi.

Românii, repliaţi în rezistenţa naţională în faţa unei ciudate coaliţii între comuniştii ruşi şi foştii hortyşti „convertiţi sub flamurile FND ului”. Ocazional şi temporar, românii au avut şi zone de auto administrare (Maramureş, Năsăud, Bistriţa), toate aparent limitate la luna ianuarie 1945. Puterea centrală de la Bucureşti a administrat şase judeţe (prin Prefecturi şi Jandarmerie) şi câteva instituţii (CFR, Poşta,…) pentru perioade cuprinse între câteva zile şi ceva peste o luna, persistenţa unor entităţi administrative româneşti (poştale) după 13 noiembrie 1944 fiind excepţională, dar documentată.

Au existat şi excepţii. Singurul judeţ din cele 11 în care administraţia militară rusească nu a putut fi instalată este Maramureşul. Oraşul Sighet a fost eliberat la data de 17 octombrie 1944 de către Armata 40 Sovietică. În aceeaşi zi comandantul sovietic a îndrumat pe unii dintre românii care suferiseră persecuţii în timpul administraţiei ungare, să preia administraţia locală, „până la venirea autorităţilor de la Bucureşti”, fiind organizat un Mare Sfat Naţional, cu delegaţi din partea fiecărei comune. Se constituie cu acea ocazie un Consiliu Naţional Român (C.N.R.), preşedinte fiind ales Dr. Ioan Bilţiu Dăncuş (ce primeşte şi delegaţie de primar al oraşului Sighet). C.N.R v a lua masuri de organizare democratică a întregului judeţ, sub conducerea prefectului dr. Petru Mihali şi va intra în scurt timp în divergenţă cu Consiliul Ruteno Maghiar din Maramureş. La 28 ianuarie 1945 aventurierul Ion Odoviciuc, şeful parchetului în C.N.R., proclama „unirea Maramureşului cu mama Ucraina Sovietică”, iar de a doua zi, 29 ianuarie 1945 administraţia locală este preluată de la români de către Comitetul Poporului din Sighet, propus de FND, condus de Odoviciuc ca prefect. Ca urmare primarul Bilţiu fuge şi se refugiază la Bucureşti. Ceilalţi români sunt arestaţi de I. Odoviciuc şi duşi la Ujgorod (vor fi eliberaţi de abia în octombrie 1945!). Insurecţia comunistă reuşise aşadar şi aici (pe filiera ucraineano maghiară), chiar dacă nu existau autorităţi militare sovietice de ocupaţie.

În 4 februarie 1945, Comitetul Poporului, condus de Odoviciuc, hotărăşte eliminarea limbii române ca limbă oficială, înlocuind o cu ce ucraineană. Se hotărăşte dizolvarea Comitetului Naţional Român. Paradoxal moneda locală rămâne cea a statului maghiar: pengõ.

La 5 martie 1945 este semnalat un atac nereuşit al românilor din comunele învecinate asupra Sighetului ucrainian, soldat cu morţi şi răniţi. Instalarea administraţiei româneşti centrale în Maramureş a avut loc oficial doar la 9 aprilie 1945 (în urma ordinului Mareşalului Stalin). În împrejurările create, Consiliul Naţional Român a hotărât ţinerea unei adunări a românilor la Sighet, pe data de 5 martie 1945. La Borşa, primarul Gavrilă Mihăilă Strifundă (reprezenta comuna, împreună cu preotul Eugen Botoş, în Consiliul Naţional Român) şi a îmbărbătat oamenii să plece în număr mare la Sighet. S-au adunat oameni pe traseu, circa 10.000, din comune. Oamenii lui Ion Odoviuciuc, îmbrăcaţi în uniforme sovietice, au tras în mulţime de pe malul Văii Izei. Au căzut multe victime. Totuşi, după această mişcare, sovieticii nu l mai sprijină pe Odoniuciuc, care fuge după 7 aprilie 1945 în Ucraina. Fostul primar Ştrifundă este arestat de securitate şi moare în 1961, în închisoarea Botoşani. La Conferinţa administrativă din 17 octombrie 1945, noul prefect al guvernului, Iulian Chitta afirma, pentru a combate zvonurile „alarmante” ce încă circulau cu privire la situaţia judeţului: „Maramureşul a fost încadrat definitiv în statul român, la Patria Mama”.

Istoriografia comunistă a evitat să vorbească despre încercarea marelui frate „prieten” comunist de a anexa Maramureşul istoric. Nici după 1990 nu s-a făcut mai nimic în amintirea eroicei lupte de menţinere a Maramureşului istoric în graniţele ţării de către legendarul primar Gavrilă Mihăilă Strifundă. Dacă nu ar fi fost acest primar „omul potrivit la locul potrivit” astăzi noi, românii, am fi mers cu paşaport la Sighet şi Săpânţa. Faptul că autorităţile locale şi naţionale nu comemorează şi nu-l cinstesc pe acest primar patriot, care a salvat de la ocupaţie o parte din trupul ţării, spune multe despre indiferenţă, uitare şi trădare la contemporani.

Ionuţ Ţene
Sursa: www.napocanews.ro