Conturie unde se pot face donatii:
RON
Titular cont Asociatia Pro Vita pentru născuți și nenăscuți
cod fiscal 7250 977
Nr .cont bancar 2511.A01.0.1184390.0211.ROL.1
BCR Sucursala Vălenii de Munte
Cod IBAN RO42 RNCB 0211 0118 4390 0001 Codul băncii 53940 Codul Swift RNCBROBU Numele băncii Banca Comercială Română Adresa băncii Str. Berevoieşti nr. 6 – Vălenii de Munte, Prahova

EUR
Titular cont Asociatia Pro Vita pentru născuți și nenăscuți
cod fiscal 7250 977
Nr .cont bancar 2511.A01.0.1184771.0211.EUR.3
BCR Sucursala Vălenii de Munte
Cod IBAN RO85 RNCB 0211 0118 4390 0003 Codul băncii 53940 Codul Swift RNCBROBU Numele băncii Banca Comercială Română Adresa băncii Str. Berevoieşti nr. 6 – Vălenii de Munte, Prahova

USD
Titular cont Asociatia Pro Vita pentru născuți și nenăscuți
cod fiscal 7250 977
Nr .cont bancar 2511.A01.0.1184771.0211.USD.2
BCR Sucursala Vălenii de Munte
Cod IBAN RO15 RNCB 0211 0118 4390 0002 Codul băncii 53940 Codul Swift RNCBROBU Numele băncii Banca Comercială Română Adresa băncii Str. Berevoieşti nr. 6 – Vălenii de Munte, Prahova

CAD
Titular cont Asociatia Pro Vita pentru născuți și nenăscuți
cod fiscal 7250 977
Nr .cont bancar 2511.A01.0.1184771.0211.CAD.5
BCR Sucursala Vălenii de Munte
Cod IBAN RO31 RNCB 0211 0118 4390 0005 Codul băncii 53940 Codul Swift RNCBROBU Numele băncii Banca Comercială Română Adresa băncii Str. Berevoieşti nr. 6 – Vălenii de Munte, Prahova

Astăzi am fost la un centru de relaxare din Tăuţii Măgherăuş (pentru motive de sănătate) şi mi-a plăcut ceea ce am văzut.

La uşa de la intrare este legată o panglică tricoloră, prima pe care am văzut-o la o societate comercială de prin zonă, semn că cei de aici se respectă şi iubesc meleagurile acestea, cu bune şi cu rele. Aşa cum mă ştiţi pe mine că sunt un naţionalist, acest lucru m-a „mişcat” de la bun început.

Încă de la intrarea în centru te întâmpină, veşnic zâmbitoare, domnişoarele de la recepţie, care, cu profesionalism îmi oferă toate detaliile despre centrul de relaxare.

Aşa cum este motto-ul lor, locul într-adevăr este o oază pentru corp şi suflet. Beneficiind de serviciile unor profesionişti în ale sporturilor de întreţinere, de la campioni naţionali în domeniul aerobicului şi fitness-ului la campioni în alte sporturi, este o plăcere să faci sporturi de întreţinere când ai ca instructori oameni care ştiu ce fac ei (şi o fac cu dăruire) şi ce trebuie să faci tu. Aerobic de toate felurile, fitness, tenis „la perete” (squash) sunt activităţile care se desfăşoară în zona sportului.

Nu putea să lipsească dintr-un astfel de centru o salină cu sare de la Praid, loc în care poţi petrece o oră în linişte, ascultând muzică sau uitându-te la televizor. Din câte am aflat, există şi saună umedă şi uscată, jacuzzi şi alte locuri în care poţi „să-ţi grijeşti de sănătate” (aşa cum se spune pe la noi).

Serviciile oferite în plus, ca bar – restaurant, loc de joacă în care poţi să îţi laşi copiii în timpul în care eşti la activităţile sportive, parcarea încăpătoare, toate fac din centrul de relaxare un loc unde merită să îţi petreci timpul pentru a avea puţină grijă de corpul tău.

Am încercat să privesc această unitate comercială şi din perspectiva unuia care are cât de cât legături cu comerţul, serviciile şi alimentaţia publică şi ce pot să vă spun e că, până acum am doar cuvinte de laudă.  Servicii ireproşabile, feţe zâmbitoare, oricât de greu i-ar apăsa pe umeri pe angajaţi problemele personale, aici sunt lăsate deoparte şi este făcut tot posibilul ca oamenii ce le trec pragul să se simtă bine şi să plece sănătoşi.

Acest centru de relaxare are, desigur un nume, acesta fiind DruRelax, din Tăuţii Măgherăuş – Maramureş, într-o clădire renovată ca la carte a fostei baze Scipomar. Mai multe detalii găsiţi pe site-ul firmei, http://www.drurelax.ro, precum şi la numărul de telefon 0731005723, număr unde vă răspunde în timpul programului (că eu am sunat în afara lui şi nu era nimeni în zonă) una din vocile frumoase de la recepţie.

Nota bene: acesta nu este un advertorial ci sunt impresiile sincere  ale unui om căruia îi place că mai există şi firme care se bucură alături de tine de viaţă. Sper să nu se supere administratorii firmei despre cele scrise aici şi mai sper să nu fi scris inexactităţi. Le mulţumesc pentru ospitalitate şi pentru serviciile oferite.

Dacă am greşit ceva sau cu ceva în acest articol, îmi cer iertare, ca de obicei.

Cu dragoste de oameni şi de România, al dumneavoastră

Bogdan de Vişeu de Maramureş

„Cântări şi laude-nălţăm

Noi, Ţie Unuia

Primindu-L cu psalme şi ramuri

Plecaţi-vă neamuri,

Cântând Aleluia!

Christos a înviat din morţi,

Cu cetele sfinte,

Cu moartea pre moarte călcând-o.

Lumina ducând-o

Celor din morminte!”

Mihai Eminescu

Citind aceste versuri scrise de Mihai Eminescu îmi dau seama că morţi suntem noi, iar morţii sunt de fapt mai vii (dacă viu suportă grade de comparaţie) decât noi.

Veţi fi spunând mulţi dintre domniile voastre că e blasfemie ceea ce spun eu aici şi că folosesc cuvinte „prea grele”. Oare? Ia gândiţi-vă puţin:

Câţi dintre dumneavoastră fugiţi după hrana de zi cu zi a trupului şi cât timp alocaţi zilnic sufletului? Când e ultima dată când aţi făcut o faptă bună (prin fapte bune nu înţeleg să fi dat 10 bani unui copil de ţigan cerşetor pe stradă sau să fi lăsat o gravidă să treacă pe trecerea de pietoni fără să o fi făcut una cu pământul), ci înţeleg ajutarea semenilor la greu, cu un sfat la timpul şi la locul lui, cu o rugăciune pentru aproapele vostru şi chiar pentru duşmanul vostru, aflaţi în suferinţă, cu o lumânare aprinsă pentru sufletul celor trecuţi în lumea drepţilor?

În lupta pentru supravieţuire uităm să ne îngrijim şi de suflet şi acordăm foarte multă (dacă nu chiar toată) atenţie celor lumeşti. Poate nu e momentul să luăm cuvânt cu cuvânt îndemnul lui Iisus Hristos „… vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă”, dar poate ar fi timpul să ne acceptăm crucea nu ca o povară ci ca pe un lucru firesc. Dacă acum e momentul? „Dacă Dumnezeu nu există şi eu cred, n-am pierdut nimic. Dar dacă El există şi eu nu cred, atunci am pierdut totul.” – Blaise Pascal

Nu vreau să pozez într-un creştin, ortodox, habotnic, care arată cu degetul, mai ales pentru că încerc să iau în serios cuvintele din Evanghelia după Matei „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura.” ci doresc ca măcar acum, în apropierea Crăciunului, să ne îngrijim un pic mai mult şi de suflet. Acum (oare de ce lăsăm totul pentru ultima clipă?) mai mult decât oricând trebuie, imperativ, să ne iubim semenii mult mai mult decât ne iubim pe noi. Poate vreun „pisicolog” va fi spunând „uite şi la ăsta, e frustrat, nu îi place de el şi îndeamnă pe alţii să îl iubească”. Dacă iubindu-l pe celălalt mai mult ca pe mine mă aduce, fie şi cu o miime dintr-un milimetru, mai aproape de Dumnezeu, sau dacă altcineva mă iubeşte necondiţionat, atunci sunt un frustrat (că extremist am fost catalogat deja) – iertaţi-mi limbajul.

Având atâtea exemple, unele dintre ele aproape contemporane cu noi (vezi Sfinţii închisorilor comuniste), oare putem să ne îndoim că credinţa în Dumnezeu ne face mult mai puternici şi că, într-adevăr, în ultimă instanţă, ne putem hrăni doar cu credinţă? Eu am o vorbă, poate este corectă, poate nu: Minunile sunt făcute de Dumnezeu pentru cei necredincioşi care mai pot fi întorşi pe calea cea dreaptă. Credincioşii nu au nevoie de minuni, de dovezi din partea lui Dumnezeu, iar cei care se îndoiesc rămân tot timpul la întrebarea „a fi sau a nu fi”, aşa că ei nu au nici atât nevoie de dovezi.

Culmea, minunile se petrec, totuşi, zi de zi lângă noi, iar noi tot avem nevoie de dovezi?!? Căsătoria între o femeie şi un bărbat care se iubesc, naşterea unui copil şi prima dată când îl ţii în braţe, vizita părinţilor (a căror lipsă o simţim doar după ce nu mai sunt), acestea sunt minunile cu care ne binecuvântează Dumnezeu. Dar noi suntem prea orbi (iar vorbesc în pleonasme) sau prea grăbiţi să le vedem. Ne întoarcem faţa către Dumnezeu, pentru un timp foarte scurt în raport cu greşelile noastre, doar când suntem în suferinţă sau când vedem că altul a „luat-o în freză de la viaţă” şi atunci spunem „Doamne fereşte”, apoi mergem mai departe fără să ne uităm în urmă, fără să fi învăţat ceva.

Deunăzi am fost la o bisericuţă de lemn din Baia Mare, acolo unde vinerea se face rugăciunea Maslului şi am nimerit după terminarea slujbei, întâlnindu-mă cu preotul Florian Nechita pe care l-am întrebat ce mai face, el răspunzându-mi că se tot roagă. Eu l-am întrebat: dar se mai merită să te rogi în ziua de azi? Că toată lumea spune că degeaba te rogi. Degeaba posteşti, degeaba eşti preot, că şi aşa, acum, biserica a ajuns doar să „sugă” din buzunarul enoriaşilor, la fel ca statul, dacă nu mai rău, prostindu-i şi înşelându-i pe faţă, că e plin de „rugători”. Supărat şi obosit, m-a salutat, s-a întors cu spatele şi a plecat. Nu a înţeles că răspunsul pe care trebuia să mi-l dea era „Pentru sufletele oamenilor merită să te rogi necontenit, oricât de mult ai fi luat în derâdere şi oricât de mulţi duşmani s-ar ivi”. Nu a înţeles că întrebarea nu era una acuzatoare ci una din răspunsul căreia trebuia să se ivească iubirea, aceea propovăduită de Hristos. După ce a plecat, m-am întristat că întrebarea mea l-a supărat şi mi-am zis să scriu acest articol din care să îşi dea seama că mai sunt şi creştini care ştiu despre iubire şi care încearcă, măcar acum, în cel de-al doisprezecelea ceas, să-şi iubească aproapele.

Dedic (dacă se poate spune aşa) acest articol preoţilor pe care îi cunosc şi celor care cred că mă cunosc precum şi tuturor celor care ştiu sau vor să iubească.

Dumnezeu să ne călăuzească paşii către lumină.

Bogdan de Vişeu de Maramureş

Nici nu îţi vine a crede că vremurile şi năravurile lumeşti au schimbat chiar şi aici , la sat, omul după legile scrise şi mai ales nescrise, încât, pentru tine  intrusul, trecătorul dinafara acestui picior de plai şi a acestei mirifice guri de rai, sunt greu insesizabile transformările ireversibile din structura vie a fiinţei naţionale încă sănătos şi curat reprezentată de către comunităţile din Ardealul nostru etern, supuse, din păcate, an de an în ultimele decenii, unui asalt tot mai nimicitor al unei europenizări contra firii şi naturii noastre româneşti. O natură în care Măria Sa ÎNVĂŢĂTORUL – nu-i aşa că este unul dintre cele mai frumoase cuvinte de sorginte cristică şi biblică? -  a avut greu cuvânt şi rol însemnat până nu demult, dar care abia îşi mai poate face auzit glasul înăbuşit .

Portretul profesional al învăţătoarei Alexandra Georgiu este cald, luminos şi clar, fără culori stridente şi păstoase. Ca un chip de icoană a educaţiei şcolare pentru copilaşi instruiesc copiii din Şcoala cu clasele I-IV Strâmbu, com. Chiuieşti, ca şi cum ar fi copiii mei, toţi deoarece dintotdeauna am iubit copiii, mi-am urmat visul fără să renunţ la el…Sunt mulţumită sufleteşte, împlinită, deoarece alături de copii simt o binecuvântare , este ca o întoarcere în copilărie , în lumea inocenţei, jocului, veseliei…O retrăire în lumea lor aparent  imaginară…Încerc să le cultiv creativitatea în mod original, constructiv,  cu sinceritatea şi chiar minciunile lor nevinovate pentru care suntem responsabili noi, cei maturi, modelele lor… În activităţile extracurriculare pe care le desfăşor cu elevii mei pun accentul pe obiceiurile şi tradiţiile poporului român, vitejia şi sacrificiul eroilor naţionali pentru păstrarea identităţii naţionale.

Copilul nu mai doreşte să conştientizeze că fără alfabetizare (măcar) nici la oi nu va mai fi „compatibil” şi lipsa de respect faţă de învăţământ în general ia forme nebănuite, de la absenteism la violenţa în şcoli.

Cu toate acestea, un copil care îşi dă seama că să ai bani nu e totuna cu să fi înţelept (dacă nu deştept) va începe să îşi respecte în primul rând credinţa familiei, apoi familia şi în al treilea (dar nu ultimul rând) învăţătorul, cel care l-a învăţat cum se scrie MAMA.

Alexandra Georgiu ,  Măgoaja – Chiuieşti – Cluj

Anul acesta, cu ocazia Zilei Naţionale a tuturor Românilor, nu am „încropit” şi nu am fost prezent la nici o manifestare. Motivele sunt prea puţin importante.

Am sărbătorit pur şi simplu văzându-i pe alţii cum sărbătoresc. Şi, ca în nici un an de până acum, am văzut cele mai multe drapele tricolore, de diferite dimensiuni, arborate timid la geamurile blocurilor de prin Baia Mare, la balcoane şi la colţurile caselor.

Pentru prima dată din 2004, de când sunt pe meleagurile de „dincoace de deal”, am văzut arborate pe la casele românilor drapelul naţional într-un număr foarte mare, semn că imnul României nu este cântat în fiecare an degeaba. Desigur, instituţiile statului, bisericile, au arborate obligatoriu drapelul, deşi pe la unele biserici de prin oraşe, cu toate că li s-a atras atenţia, drapelul României este arborat în bernă tot timpul, de parcă e doliu naţional în „amintirea” crizei care există prin buzunarele unora; dar, deh, „lipsesc mijloacele de arborare corectă”. Fără comentarii.

Se pare că şi în românii de pe aceste meleaguri începe să se trezească spiritul naţional, mai bine mai târziu decât niciodată.

Dacă manifestările organizate de mai-marii din instituţiile statului au o anumită monotonie, an de an fiind aproape aceleaşi discursuri insipide, incolore şi inodore care ne spun să fim mândri de înaintaşii noştri şi să suportăm cu stoicism (doar noi) criza, în mintea lor, românii, realizează din ce în ce mai corect că în sufletele şi în mâinile lor se află viitorul, dacă nu al lor, măcar al copiilor lor; românii acceptă „tradiţionala” fasole cu cârnaţi (la modă printre pomenile electorale), dar urmează îndemnul caragialesc „pupă-l în bot şi papă-i tot, că sătulul nu crede la ăl flămând…”, aşteptând alegerile la care pot să dea cartonaşe galbene şi roşii unei clase politice care ne înştiinţează că e criză doar pentru noi.

În orice caz, cu sau fără manifestările sau manifestaţiile de Ziua României, românul simte că este român şi că acolo sus, Cineva ne iubeşte.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Ioan B.

Acestea sunt faptele.

Impresionant poate nu a fost discursul Omului liber, ci desfăşurarea de forţe pentru „identificarea şi reţinerea infractorului” care şi-a permis să vorbească, în public, despre problemele de zi cu zi ale societăţii actuale (şi viitoare), care este.

Sunt curios de acuzele care i-au fost aduse şi dacă i-a fost întocmit proces verbal de contravenţie, fie el şi soldat doar cu avertisment.

Din ultimele mele informaţii (eronate, se pare) România era o ţară liberă (măcar în gândire, că financiar suntem de mult sclavii foaie verde UE… ie), dar din ceea ce se vede pe „televizorul” cu care „aţi” (cu i cu cratimă) minţit poporul, situaţia e alta: nici măcar să vorbim nu ne mai permit(em). Înainte, pe vremea „odiosului” se mai făceau bancuri cu el, acum, cu ăstalalt odios, nici măcar în gând nu poţi să spui bancurile, că deja te condamnă, apoi (poate) te acuză.

Ce se poate spune mai mult despre acest caz (că în scurt timp va rămâne doar un caz izolat) … decât că ar trebui să ne trezim mai mulţi şi să vedem unde or băga 20 de milioane de Români (de orice etnie) care or începe să strige adevărul pe străzi. Ăştia, „on meleon” sau câţi ne conduc (prost), la ce se vor deda doar să nu îşi piardă scaunele (moi) de sub poponeţ? Să ne împuşte nu vor putea, că le trebuie în continuare sclavi. Aşa că… „vă mai dau 100 de lei”…

Aici e link către “discursul” omului

http://youtu.be/RP4r5qgb0Rg

După 19 ani de sihăstrie, pustnicul Onufrie este izgonit din pădure, pe motivul rău-voitor că “chilia stă în calea pârtiei de schi”.

În întunericul paraclisului, icoanele de pe pereţi par vii. Părintele slujeşte în altar, tot el iese apoi la strană şi citeşte din cele sfinte, în timp ce mireasma de tămâie şi smirnă arsă se ridică uşor, în aer, ca un abur ceresc. Aşa face în fiecare zori de zi, seara şi apoi, târziu în noapte până pe la 3:00-4:00 dimineaţa. Singur. Stă în genunchi, se roagă şi aduce slava lui Dumnezeu. Pentru El a renunţat la tot. La mama. La tata. La tot ce-l lega de ce-i pământesc. Şi-a mers în pustie. Ne întâmpină în uşa bisericuţei întunecoase şi-şi mângâie barba bogată şi căruntă. E bucuros de oaspeţi. Numai câţiva tineri care-i cer sfaturi ce-i mai calcă pragul din când în când. Ca să ajungi la călugăr, trebuie să străbaţi drum de temerar, pe masivul Postăvarul. Prin pădure, pe drum forestier. Acolo unde vântul bate de parcă ar vrea să spulbere tot ce-i nelalocul lui. Doar în vale, unde călugărul Onufrie a poposit în urmă cu 19 ani, cu o bocceluţă cu cărţi la spinare, vântul se îndulceşte în adieri cu miros de brad. Totul tace. Doar cei trei câini vestesc paşii noştri. Pe unul dintre ei, mai gălăgios, l-a luat părintele şi l-a dus departe, în oraş, de teamă să nu se supere schiorii, că-i sperie. A doua zi, dimineaţa, când părintele a ieşit din chilie, a văzut cum câinele îl aştepta liniştit la uşă, gudurându-se pe lângă el. Călugărul ne binecuvintează. Are mâinile aspre. Dar privirea senină. Singur şi-a construit chilia în care locuieşte, şi-a făcut loc special pentru toacă şi clopotniţă, iar pentru cei care vor să-i lase acatiste şi pomelnice şi-a înjghebat ca o cutie poştală. Are 7 găini, porumbei, un peşte în micul heleşteu creat tot de el. Până nu demult, avea şi un măgar primit cadou de la oamenii buni. Într-o zi a dispărut, pur şi simplu. Furat de cine ştie cine. Atunci, călugărul Onufrie a hotărât că nu mai are rost să ţină micuţa căruţă pe care o avea. “Am dat-o unei familii, la ce bun să o mai ţin?”, spune el simplu, şi zâmbeşte. Pe prispa de lemn, pustnicul a aşezat un trunchi de copac cioplit în care a sădit flori. Tot el a sculptat zile la rândul troiţa pe care a aşezat-o la intrare în “împărăţia” lui. De la 22 de ani a intrat în mănăstirea Cernica, după ce un an a pribegit prin ţară. Mai târziu, după 20 de ani de ascultare şi de rugăciune, călugărul s-a hotărât să facă ce-i spunea de multă vreme inima. Ştia de la părintele Cleopa, sfătuitorul său, că abia după 20 de ani de stat în mănăstire eşti pregătit pentru a părăsi lumea şi a te refugia în pustietate. “Am fost la duhovnicul meu, Sofian Boghin, şi am făcut legământ pentru a deveni pustnic. Duhovnicul, stareţul mănăstirii Antim, mi-a spus că dacă nu mai pot, să vin la el să mă dezlege şi mă întorc în mănăstire. Între timp, a murit. Şi eu am rămas pe veci legat de pustie. Nu mai are cine să te dezlege, dacă duhovnicul îţi moare. Trebuie să merg înainte şi să îmi continui drumul pe care Dumnezeu mi l-a hărăzit, pustietatea”, spune blând călugărul.

Nu asta-i însă crucea pe care trebuie să o ducă. De ceva timp încoace, la uşa chiliei sale bat autorităţile. Nu în căutarea Celui de Sus şi nici a pocăinţei. “Vor să plec de aici, să dărâme paraclisul, că aş sta în calea pârtiei de schi”. Părintele vorbeşte şi privirea sa încearcă parcă să cuprindă izvorul care susură leneş, dar care-i dă apa de care are nevoie, găinile lăsate libere ziua, pisica ce toarce alene, nestingherită, în preajma câinilor, cele câteva rânduri de lemne aşezate cuminţi, în aşteptarea gerului. Toată agoniseala lui de 19 ani. “Am mers în oraş, la primărie, am depus o hârtie prin care ceream să mă lase măcar până în primăvară să stau. Primarul a trimis foaia mai departe la Regia Autonomă a Pădurilor Kronstadt şi s-a spălat pe mâini. Am ajuns şi acolo. O avocată, foarte credincioasă, care vine la biserică, a mers cu mine. L-a luat pe director pe toate părţile, l-a întrebat de ce tocmai acum, când putea să facă lucrul ăsta în primii ani, să îmi dea amendă, să mă evacueze, nu după 19 ani. Nu s-a putut discuta cu el. Dar nu mă dau bătut. Eu mă rog la Dumnezeu. Nu-i cer decât sănătate pentru toată lumea, luminarea minţii, iertarea de păcate, şi pentru mine, putere să îndur şi să fac voia Lui. Căci, să ştiţi de la mine, El ştie ce-i trebuie fiecăruia, nici nu trebuie să glăsuim noi ce vrem”.

“Am avut o discuţie cu el, i-am pus în vedere că nu mai poate sta acolo, pentru că se extinde domeniul schiabil. E drept, doar verbal. A venit şi cu un avocat. Poate să vină cu oricine, nu are dreptul să stea acolo. A trebuit să acţionez legal şi am depus o plângere penală la Poliţie împotriva lui. I-am spus că îl ajutăm să se mute în altă parte, că îi cărăm lucrurile, locuinţă nu pot să-i dau, unde să vină, poate la mine acasă?”, spune cu ironie directorul Ocolului Silvic, Dan Olteanu. “Sunt curios dacă are vreun sprijin din partea bisericii, că eu nu ştiu ce este, dacă are studii în teologie, de ce stă acolo. Am înţeles că a fost la o mănăstire, curios lucru însă de ce a plecat de acolo” se întreabă directorul, neştiind că pentru a deveni călugăr şi slujitor al Domnului e nevoie de credinţă, de determinare, de dorinţă şi nu neapărat de studii teologice brevetate cu vreo diplomă. Ne-am convins cu ochii noştri că pârtia de schi e mult prea departe de chilia călugărului şi că încercarea autorităţilor de a-l izgoni poarta pecetea relei-voinţe. Şeful de şantier, Nelu Ţiplea, ne-a certificat că “aşa cum arată proiectul pe care ar trebui să-l încheiem anul viitor, pârtia de schi nou amenajată nici pe departe nu se apropie de zona în care şi-a făcut adăpost călugărul”.

Părintele zice că este doar o încercare. “Toate-s de la Dumnezeu. Nu mă tem decât de El.  Dacă va trebui, o iau de la capăt, la 60 de ani ai mei”. Acum 19 ani a tăiat cu fierăstrăul fiecare lemn ce avea să clădească locul de rugăciune, a împodobit încăperea cu icoane oferite de credincioşi, doi ani de zile, pân ce au început oamenii să îl cunoască şi să-l ajute, a mâncat leurdă din padure şi ciuperci, măcriş şi urzici. Şi, ca să nu se îmbolnăvească, mânca usturoi şi bea ceaiuri din plantele pe care le culegea şi le usca. “Dumnezeu ne ţine în viaţă. Am încredere. Şi asta e tot ce contează”, spune părintele cu convingere. Nici pe oamenii care vor să-l alunge acum nu-i priveşte cu duşmănie. Şi nici cu răutate nu se gândeşte la ei. Pentru el, explicaţia e simplă: “oamenii cad în deznădejde foarte uşor, n-au răbdare şi îşi pierd credinţa repede. De-asta s-a ajuns aici. Dacă am fi un pic mai încrezători…” Aşa le spune şi celor puţini care vin să se roage cu el. Dumnezeu l-a ferit mereu de urşi, de vulpi. S-a împrietenit cu căprioarele, porumbeii, la altitudinea de 1.700 de metri, mai rar îşi fac casă. La părinte au venit şi n-au mai plecat de ani de zile. 15 ani a stat în întuneric beznă, cu lumânări pâlpâind la căpătâi, cu flacăra tremurândă pe filele învechite ale cărţilor lui de suflet. Abia de câţiva ani, nişte bucureşteni ajunşi la el, fără voie, s-au molipsit de modestia şi blândeţea lui şi i-au adus un generator. Iarna, când zăpada e atât de mare că acoperă troiţa făcută de el, îşi înfige ghetele în nişte tălpici din lemn şi străbate nămeţii fără teamă. Din când în când, coboară în oraş să-şi mai cumpere câteva fructe, pâine, lapte şi nişte brânză. Carne nu mai mănâncă de 39 de ani, de când s-a călugărit. În cămăruţa sărăcăcioasă, cu un pat, o masă şi câteva unelte de tâmplărie, părintele se simte cel mai bine. În liniştea pădurii, departe de răutăţi, de invidii, de goana după bani şi avere. Dacă ar fi izgonit, spune el “aş fi unicat. Ar trebui să-i alunge pe toţi pustnicii de prin păduri şi munţi, pe unde se duc cel mai des. Iar să dărâmi o biserică este mare păcat. Cine o face, trebuie să trăiască cu asta pe conştiinţă. Dumnezeu însă nu va permite. El unul ştiu că voi lupta până la capăt”. Părintele nu poate să vadă un lucru sfânt şi să-l abandoneze. În urmă cu ceva timp, o tânără a murit pe munte, familia i-a înălţat o cruce în locul în care a pierit. Din cauza lucrărilor pe pârtie, un buldozer a scos din ţâţâni crucea şi a aruncat-o cât acolo, ca pe-un lucru inutil. Fără valoare. Părintele a luat fiecare bucăţică din ea, le-a pus una lângă alta, le-a lipit cu ciment şi a aşezat crucea lângă troiţă. Ştie însă că nu pe mulţi îi interesează vorbele şi învăţămintele lui. În afară de Dumnezeu nu are pe nimeni. Dar El îi e de-ajuns…

Sursa articolului si a pozelor: http://www.jurnalul.ro/

-Tati, noi suntem o familie întreagă?

- Da, puiuţ. Suntem o familie întreagă.

- Pentru că voi aveţi doi copii?

- Da, pentru că noi avem copii. Ne-a binecuvântat Dumnezeu cu voi.

Aşa a început discuţia cu fetiţa mea de 4 ani şi jumătate. O discuţie pe care poate o au copiii cu părinţiilor. Acei părinţi care au acceptat cea mai „grea” meserie din lume: să fie mamă şi tată. Care nu se gândesc că slujba lor de la stat sau de la privat e mai frumoasă sau mai uşoară decât cea de părinte.

Acum, la modă este „femeie de carieră, de succes” în loc de mamă a unu, doi sau trei copii. Nu mai este interesant acum să creşti copii la sân, ci este mai interesant să mergi cu haine decoltate la birou ca să se uite la sânul tău şeful sau colegii. Binecuvântarea nu mai este gânguritul copilului, ci prima, bonusul pentru îndeplinirea planului (fie în natură sau bani).

Taţii preferă să stea cât mai mult la muncă şi cât mai puţin acasă, lângă soţie sau copiii lor, pentru ca stresul acumulat în timpul zilei de muncă să nu se răsfrângă negativ asupra lor, prin manifestări violente sau mai puţin violente (tot un fel de scuză este).

Nu ne mai grăbim către casă, poate la copii, dar cu siguranţă ne grăbim mult mai tare către servici.

Ne dăm copiii pe mâna cadrelor didactice dar uităm un lucru care contează: învăţământul „şlefuieşte” cei 7 ani de acasă, ani care, dacă nu există, este ca şi cum ai şlefui vântul.

Acum oamenii sunt egoişti, nu doresc să îşi aducă aminte cât de mult se bucurau ei, copii fiind, de bunicii lor şi invers. Nu se gândesc că, poate, părinţii lor, i-au crescut mai greu sau mai uşor, dar totuşi au lăsat ceva în urmă: pe ei. Ne gândim cum să facem bani mai repede şi cum să îi cheltuim şi mai repede.

Poveşti precum criza mondială şi locală, că nu sunt suficienţi bani pentru creşterea şi educarea „în bune condiţii” a copiilor, sunt scuze puerile şi penibile. Nu ştiu câţi oameni şi-ar dori copii, dar există statistici care te înfioară cu cifrele despre avorturi şi despre natalitate în România.

„Numărul de avorturi din tara noastră efectuate in perioada 1989-2000, deci după legalizarea avortului sunt in număr 11.000.000. Numai in anul 1990 s-au efectuat un milion de avorturi in România. La nivelul judeţului Cluj, după statisticile din 1997 s-au efectuat 3221 de avorturi.”(sursa: http://www.provitacraiova.ro).

Numărul întreruperilor de sarcină care au avut loc între 1958 şi 2008 este mai mare decât populaţia actuală a României.

Oricare ar fi motivul, (fac excepţie unele motive medicale, dar doar unele) avortul e un blestem, nu o binecuvântare. Naşterea unui copil e o binecuvântare. Desigur, nu trebuie să ne înmulţim haotic, ca iepurii, dar familiile care pot, TREBUIE să aibă copii. E o datorie morală măcar faţă de părinţii lor.

Paradoxal, natalitatea la rromi (ţigani) e de 2,5 ori mai mare decât la români. De ce? Simplu: „las că ne dă statu’ bani şă ne creştem copiii”.

Politicile „sociale” au asigurat voturi pentru politicieni şi au asigurat accentuarea frustrărilor (dacă pot spune aşa) în rândul celor care muncesc şi care contribuie la bugetele statului doar pentru bunăstarea unora sau a altora.

Noile „trenduri” în materie de toleranţă încurajează căsătoriile între persoane de acelaşi sex, nerecunoscând că manifestări de acest gen sunt de fapt boli psihice. (Iar vor spune unii sau alţii că sunt rasist şi xenofob şi homofob; să spună lumea ce vrea, anumite date nu sunt culese şi prelucrate de mine, aşa că…)

Într-o vedenie de noapte, un creştin se văzu pe sine pe un drum lung şi purtând pe umeri o Cruce. Se mira foarte-foarte tare de aceasta, dar la scurtă vreme observă pe acelaşi drum alţi oameni, care, purtau şi ei nişte Cruci, de felurite mărimi şi materiale: de fier, de lemn, de marmură. A lui nu-şi dădea seama din ce material este, dar ceea ce-l deranja era lungimea Crucii. Nu putea scăpa de senzaţia aceasta. Dup un hotar de vreme, ce se gândi? Dar dacă ar scurta-o? Ar purta-o mai uşor, s-ar mai propti în ea, pe când aşa lungă, îi este incomodă. Făcu ce făcu omul nostru şi o scurtă un pic, apoi privind-o, încă un pic, aşa cum să-i fie mai comod s-o poarte. După o vreme-bună vreme, ajunseră la o prăpastie adâncă foarte şi mărişoară. Cum să treci peste aşa genune înfricoşată. ? Observă însă un lucru extraordinar. Cum oamenii nu aveau altceva la îndemână, îşi puneau Crucile peste falia aceea grozavă şi treceau dincolo, unde era lumină şi o mare bucurie. Ei, aşa o să facă şi el. Lăsă crucea sa jos, se odihni un pic şi apoi încercă s-o proptească de celălalt mal. Dar…nu ajungea. Se întristă foarte şi tot socotind, îşi dădu seama că tocmai cu cât şi-a scurtat el Crucea, i-ar fi fost de ajuns. Copleşit de tristeţe şi transpirat….se trezi.

Articolul de faţă, scris cu sufletul şi mai puţin cu mintea (poate e puţin sau mai mult incoerent) nu vine să judece ci prin el doresc să trag un semnal de alarmă cu privire la ce ne-a dat Dumnezeu mai de preţ: viaţa. Iar viaţa noastră, a părinţilor, sunt copiii.

Dacă v-am întristat, iertaţi-mă. Dacă v-am supărat, o să vă treacă. Dar poate am trezit în domniile voastre măcar o fărâmă de iubire, iubire din care să se nască viaţa.

Cu drag,

al dumneavoastră Bogdan de Vişeu de Maramureş

În atenţia

 INSTITUŢIA PREFECTULUI JUDEŢULUI CLUJ

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ JUDECĂTORIA DEJ

CONSILIUL LOCAL al COMUNEI CHIUIEŞTI, JUD. CLUJ

PARTIDUL NAŢIONAL LIBERAL CLUJ

Spre ştiinţă

Primar Mihuţ Gavril

Noi, Asociaţia „Eternul Maramureş”, cu sediul în Jud. Maramureş, Or. Tăuţii Măgherăuş, reprezentată de Preşedinte, Ţicală Bogdan-Ioan, ,

în numele şi pentru Augustin Georgiu, domiciliat în sat Măgoaja, comuna Chiuieşti, jud. Cluj,

Am luat act cu stupoare despre manifestările extrem de violente ale primarului în funcţie, Mihuţ Gavril, fapte petrecute în satul Măgoaja, din data de 29 august 2011, sărbătoare creştină, raportate la domnul Augustin Georgiu, cetăţean al satului Măgoaja; acesta, primarul, l-a lovit cu pumnii şi picioarele pe Augustin Georgiu în bufetul satului, de faţă cu mai mulţi martori, mai apoi chemând poliţia şi acuzând că este deranjat de către partea vătămată.

Organele de poliţie prezente la faţa locului nu au intervenit pentru reţinerea atacatorului Mihuţ Gavril sub acuzaţia de vătămare corporală, acţiune prevăzută în Codul Penal art. 181 aliniat 2.

Prin prezenta propunem organelor abilitate, Instituţiei Prefectului Cluj, Consiliului Local al Comunei Chiuieşti, Partidului Naţional Liberal Cluj suspendarea din toate funcţiile deţinute, în conformitate cu prevederile Legii 215/2001 (R) şi ale Legii 340/2004 (R), până la finalizarea cercetărilor, a primarului bătăuş Mihuţ Gavril, întrucât acesta poate reprezenta un pericol public pentru comunitate.

Cu stimă,

 30.08.2011,  Preşedintele Asociaţiei „Eternul Maramureş”, Ec. Bogdan Ţicală

din anonimat

Faptele sunt simple: aflat în bufetul satului din Măgoaja, primarul PNL-ist (acum e PNL-ist, ca până acum a tot schimbat partidele ca pe şosete) s-a lăudat cu „lucrările sale la drumul către Rohia”, DN 18B sectorul Măgoaja – Rohia. Dacă până în data de 14 august 2011, dată la care împreună am înfăptuit parastasul lui Pintea în Măgoaja şi am demarat proiectul „Drumul lui Pintea”, era un drum de ţară, acum se lucrează la „asfaltare” (adică la lucrări de mântuială făcute pe foarte mulţi bani, cu şpăgile de rigoare, că doar urmează alegeri); primarul s-a lăudat că primăria face drumul ce trece peste un deal şi leagă Rohia de Măgoaja, în loc să spună că C.N. Drumuri Naţionale este contractantul lucrării, primăria ;i consiliul local Chiuieşti nefiind în stare să aloce fonduri pentru astfel de lucrări.

Omul care a făcut ceva pentru satul Măgoaja, adică a acordat respectul cuvenit celui care s-a născut în sat, haiducului Pintea Viteazu’, erou local, nu a putut să nu spună lucrurilor pe nume şi i-a răspuns, respectuos primarului, că „N-aţi făcut nimic în satu’ ăsta, pentru oameni. Tot ce aţi făcut de când sunteţi primar aţi făcut doar pentru cei din Chiuieşti. Până şi sărbătoarea în memoria lui Pintea aţi mutat-o în Chiuieşti, la o dată care nu are nici o legătură cu Pintea, iar Căminul Cultural din Măgoaja, unul dintre simbolurile localităţii, l-aţi lăsat în paragină.” Aşa cum am scris şi în articolul http://www.eternulmaramures.ro/2011/08/16/sfanta-maria-pentru-noi-roaga-te/ , oamenii satului sunt toţi întristaţi că nu se face nimic pentru Măgoaja.

Auzind acestea, „domnul” primar s-a înfuriat şi a început să îl lovească pe Augustin, acesta suportând cu stoicism loviturile, convins fiind că şi martirii acestei ţări au suferit pentru cauzele drepte şi plăcute lui Dumnezeu, în sfântă zi în care se prăznuieşte tăierea, pentru satisfacerea orgoliilor, a capului Sfântului Ioan Botezătorul; aceasta mai ales că primarul, aflând că noi demarăm proiectul „Drumul lui Pintea” în 14 august 2011, l-a ameninţat încă de pe atunci pe Augustin că dacă nu mută proiectul în ziua de 4 septembrie 2011 în comuna Chiuieşti îi arată el, primarul, lui Augustin, reiterând, dacă mai era nevoie, ura sectanţilor împotriva creştinilor adevăraţi.

Mai apoi, primarul bătăuş, tot el, a chemat reprezentanţii poliţiei din comuna Măgoaja, acuzând că nu poate să bea liniştit în bufet, din cauza lui Augustin Georgiu. Poliţiştii, aşa cum le şade bine, în loc să cerceteze fapta, au stat şi au asistat cum primarele îl jignea în continuare pe Augustin, iar cei aflaţi la acea oră în bufet tăceau şi nu spuneau nimic. Păi cum să nu se uite, dacă li s-au diminuat salariile, iar primarul le mai aruncă şi lor câte o „firimitură”.

Din păcate, spun sătenii, nu este la prima faptă de acest fel, primarul bătăuş fiind un recidivist în ce priveşte „corecţiile fizice” aplicate celor care spun lucrurilor pe faţă.

Întrucât „organele legii” nu s-au sesizat cu privire la fapta primarului bătăuş, vom face de această dată adrese către IPJ Cluj şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Dej, poate mai există în această ţară şi un pic de lege şi dreptate. De nu, asta e, suntem obişnuiţi ca jmecherilor să li se dea dreptate în defavoarea drepţilor.

Având în vedere că azi este o zi de sărbătoare creştină, ne rugăm la Sfântul Ioan Botezătorul să mijlocească la Bunul Dumnezeu ca dreptatea să iasă la iveală, iar păcătoşilor să li se ierte păcatele.

Iartă-l, Doamne, pe robul Tău, Mihuţ Gavril, că nu ştie ce face.

Articol scris din relatările lui Augustin Georgiu, iniţiatorul Proiectului cultural „Drumul lui Pintea” şi semnat de Bogdan Ţicală, Preşedintele Asociaţiei „Eternul Maramureş”