Eternul Maramureş

Da. Pare ciudat, dar Maramureşul trebuie simţit, trăit, nu văzut sau povestit.

Aşa cum nu poţi traduce în cuvinte dragostea de mamă, aşa nu poţi să traduci sau să explici dragostea de Maramureş.

Cine nu a fost la noi şi nu a intrat într-o Biserică de lemn din Maramureş, fie ea veche sau nouă? Oare poate transcrie în cuvinte ce a simţit? Poţi să explici fiorul unei credinţe ancestrale, a legăturii dintre om şi lemnul din care s-a săvârşit Biserica? Adrenalina aceea care „circulă” în caz de pericol sau de excitaţie este prezentă atunci când intrăm într-o Biserică de lemn. Cum se poate explica aşa ceva? Cum poţi ca, atunci când intri să te rogi, într-o Biserică de lemn, să îţi „tresalte” sufletul?

Cine a fost în Maramureş, pe Văile Izei şi Marei, duminica sau în zi de sărbătoare, a văzut straiele populare pe care le-au îmbrăcat coconii noştri, nu a simţit un infinit de dragoste de copii? Aţi văzut cu câtă mândrie îşi poartă straiele coconii din Maramureş?

Dacă aţi fost pe la Săpânţa nu se poate să nu fi intrat şi la Cimitirul unde morţii râd după moarte de viaţa trăită aici, pe pământ. Acolo este o fărâmă din tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Puteţi voi să explicaţi asta?

Da oare „împtistrelile” de pe porţile maramureşene sau ale bisericilor de lemn, alături de acea „cruce celtică” – de fapt crucea maramureşeană – nu atestă oare că civilizaţia europeană are rădăcinile, dacă nu numai aici, măcar şi aici în Maramureş?

Multe se pot scrie dar, în concluzie, dragostea de Maramureş se poate doar simţi, nu se poate arăta; eventual se transmite din generaţie în generaţie. Odată ce ai fost pe la noi, nu uiţi „şohan”.

Bogdan de Vişeu

Sursa foto: www.holidaynews.ro