Eternul Maramureş

PÁRIA¹ s.m. 1. Persoană care se află în afara castelor şi care este lipsită de orice drepturi; p. ext. grup social din care face parte o astfel de persoană. 2. Fig. Persoană sau colectivitate urgisită, dispreţuită, căreia nu i se recunoaşte nici un drept. [Pr.: -ri-a] – Din fr., it. paria. (dex-online)

Oare aşa să fie fraţii noştri din afara graniţelor impuse de o istorie nedreaptă? Dacă nu e aşa, atunci de ce din majoritatea hărţilor care circulă în diverse medii lipsesc Maramureşul de Nord, de peste Tisa, o bună parte din Bucovina de Nord precum şi aproape jumătate din Crişana sau Cadrilaterul sau alte zone rupte din trupul ţării? De ce ne e frică să arătăm adevăruri istorice? Oare de ce ne e frică să spunem „Ei sunt fraţii noştri!”….

Unii ar spune, poate, „din raţiuni diplomatice”, de politică externă, alţii ar spune că nu le pasă, alţii spun că „şi aşa avem noi destule probleme în ţară” şi că ar trebui să ne grijim de problemele noastre. Noi nu suntem nici Burebista sau Mihai Viteazu sau Cuza Vodă, sau Ferdinand I sau… Gigi Becali (glumesc, desigur) să ne apucăm să înfăptuim unirea teritoriilor româneşti din afara graniţelor. Noi dorim doar unirea spirituală, culturală, mi ales că există o unire de limbă şi neam (pe asta nu ne-o poate lua nimeni).

Oameni buni, dacă le recunoaştem dreptul (căci se pare că până la urmă asta este) de a fi fraţii noştri, nu înseamnă că acum ne apucăm acum să emitem pretenţii teritoriale pentru pământul românesc din afara graniţelor. Am înţeles, în condiţiile de acum nu ne permitem „să supărăm” vreo naţie vecină (care ne poate da ceva – că despre asta e vorba), dar oare de când a devenit rostirea adevărului ceva enervant?

Nu putem decât să sperăm într-o reaşezare a pământurilor româneşti în graniţele lor fireşti, dar, dacă tot nu sunt „băgaţi în seamă”, de către autorităţile ţării în care vieţuiesc acum comunităţile româneşti, fraţii noştri, măcar să fim lăsaţi să ne ajutăm fraţii, să nu ni se pună „beţe în roate” de către autorităţile de tot felul (vamă, ministere de interne, de externe, ambasade, consulate şamd). Vrem să fim lăsaţi să ne ajutăm fraţii aşa cum ştim şi cum credem de cuviinţă. Ne-am bucura să fim lăsaţi să transportăm abecedare, carte românească, ajutoare de care au nevoie comunităţile româneşti din afara graniţelor. Domnilor parlamentari, diplomaţi, facem un apel la motivul pentru care aţi fost aleşi, să ne ajutaţi ca naţiunea aceasta să prospere.

Toată lumea vorbeşte în România de discriminare, dar când e vremea să ne uităm peste graniţă, la comunităţile româneşti, toţi îşi întorc capetele în altă parte, parcă fiindu-le ruşine de situaţia fraţilor noştri. De fapt nu e ruşine, ci ignoranţă, nepăsare.

Oare unde a rămas porunca aceea „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”? A, da, cred că a rămas doar în cărţile de religie şi filozofie, că „practica ne omoară”.

Dacă tot nu faceţi domniile voastre nimic pentru fraţii noştri, măcar lăsaţi-ne pe noi să facem, nu de alta, da la fiecare alegeri spuneţi că veţi face şi drege, doar pentru capital electoral, apoi…. sunt lăsaţi în plata lui Dumnezeu. Dar când e vorba de drepturile „minorităţilor” din România, toată lumea se bate pe proiecte şi acţiuni.

Mă întrebam unde e dreptatea, dar mi-am adus aminte: Dreptatea e la Dumnezeu şi… până ajungi la Dumnezeu te mănâncă toţi Sfinţii.

Şi totuşi…