Eternul Maramureş

Asta putem spune despre doi români din Poroscovo – Ucraina care au ajuns pe meleaguri româneşti, meleaguri care pentru bunicii lor erau natale, dar pentru ei sunt acum a doua casă.

I-am întâlnit azi, 23.06.10 în holul Prefecturii Maramureş în timp ce acordau un interviu unei televiziuni locale. Domnul Ioan Botoş, preşedintele Uniunii Regionale din Transcarpatia „Dacia” din Apşa de Jos, cel cu ajutorul căruia a fost posibilă „vizita” acestor doi români acasă, a fost prezent şi domnia sa.

Doi oameni simpli, naturali, fără inhibiţii şi aere de vedetă, o femeie şi un bărbat, veniţi de la peste două sute de kilometri de România pentru a descoperi un popor. Poporul lor. Oameni care păreau stingheriţi de atenţia care li se acordă şi, poate, nedumeriţi că li se acordă diplome din partea oamenilor politici ai judeţului când, de fapt, s-ar fi bucurat de cadouri folositoare, precum abecedare, dicţionare sau alte lucruri folositoare unor oameni care iubesc o ţară despre care au aflat doar de curând că este patria lor. Dar, cum la oamenii politici este un obicei să acorde diplome care să ateste că…. în loc să acorde celor ce merită bani sau lucruri folositoare, nu e de mirare că primilor români din Poroscovo care păşesc pe pământ românesc li se acordă diplome.

Tot încercăm să-i numim aşa cum i-au numit alţii: vlohi, vlahi, volohi, când de fapt ei sunt români, fraţii noştri. Români care şi-au păstrat identitatea peste zeci şi zeci de ani şi la sute de kilometri de ţară, sub ocupaţie străină şi sub veşnică ameninţare.

La ei au rămas limba străbună şi obiceiurile de bun simţ. Oameni fără acces la mijloacele moderne de informare au păstrat ce au mai sfânt: limba românească; nu şi-au bătut joc de ea aşa cum fac unii dintre românii din ziua de azi, ci au păstrat-o neîntinată.

Am observat la pieptul bărbatului o insignă tricoloră purtată cu mândrie şi respect, aşa cum ar trebui să facă fiecare român adevărat. Sunt culorile străbunilor, a acelora pe care soarta sau vremea sau împrejurările politice i-au exilat “la marginea lumii”.  Aceşti oameni strigă “Uitaţi, suntem şi noi aici, fraţii voştri! Am ajuns la capătul lumii şi am fost lăsaţi de izbelişte! Am fost ai nimănui până acum! Acum suntem acasă! Ajutaţi-ne să ducem din casa aceasta şi la cei pe care i-am lăsat în Ucraina. Avem nevoie de o biserică, nu de secte, avem nevoie de cărţi româneşti într-o bibliotecă, nu de diplome”. Să-mi fie iertat că mi-am permis să pun vorbe “în gura” celor doi români “volohi”, dar asta cred că simt doar că, din respect faţă de clasa politică sau din alte motive, nu şi-au permis să spună ce gândesc.

Din păcate pentru noi, la finalul interviului acordat de fraţii noştri de mai departe de „dincolo de Tisa”, un domn reporter i-a salutat pe cei doi cu un salut despre care dumnealui spunea că „aşa se salută pe la noi” – serbus. Domnule reporter, poate pe la „noi” în Ungaria. Că dacă voiaţi să subliniaţi multitudinea popoarelor care convieţuiesc cu noi în Maramureş (în bună pace), puteaţi la fel de bine să salutaţi cu „Da sfidania” sau „Auf wiedersehen” (poate era mai aproape de realitatea judeţului Maramureş). Nu de alta, da se putea citi mirarea pe feţele celor doi români când nu ştiau cum să vă răspundă la un salut preluat, nicidecum românesc.

Domnule reporter, deşi la conducerea ţării şi a Băii Mari se află şi un partid minoritar, să încercăm să nu facem din linguşire un sport naţional. Iar dacă aţi dorit să fiţi „spiritual” să ştiţi că nu aţi reuşit, întrucât oamenii aceia ştiau că în România limba naţională este limba română, nu o limbă provenită din neologisme. A, să ştiţi că în Maramureş este Horincă, nu pălincă!

Acum, un salut ca pe la noi, la creştinii din Maramureş: Doamne-ajută şi Dumnezeu vă-mburde-n rai!

 Bogdan de Vişeu