Eternul Maramureş

“Vrei să ştii cât de veche este Biserica? Lasă pe istorici şi pe arheologi să afle! Noi ştim că Biserica nu este veche şi nu este nouă; Biserica este dintotdeauna şi pentru totdeauna; marea taină a Bisericii este cea din sufletul nostru!…” (Gheorghe Stanciu-Baca – sfintiiinchisorilor.wordpress.com)

Biserica. Pentru unii însăşi credinţa, pentru alţii doar un locaş de cult. Pentru majoritatea creştinilor, Biserica înseamnă dragostea faţă de Dumnezeu şi respectul faţă de străbuni.

Asta leagă Moroşenii de pe cele două maluri ale Tisei: credinţa în Dumnezeu, respectul faţă de strămoşi şi dragostea de neam, cel ce a fost şi cel ce va veni. De nu era credinţa în Biserică şi neam, graniţele impuse de regimurile de oprelişte ar fi distrus de mult identitatea românilor de dincolo de Tisa, din Ucraina. Să nu uităm că Sfântul Iosif Mărturisitorul, Episcop al Maramureşului de pe ambele maluri ale Tisei a propovăduit credinţa întru Dumnezeu.  Pe scurt, acest Sfânt a fost episcop al Maramureşului şi mărturisitor al dreptei-credinţe, fiind trecut în rândurile sfinţilor de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, alături de mitropoliţii Ardealului, Ilie Iorest şi Sava Brancovici. S-a născut în secolul al XVII-lea, într-un sat din Năsăud, într-o familie de creştini ortodocşi şi a dobândit învăţătură de la preoţii satelor şi mergând prin mânăstirile si schiturile Maramureşului. Este hirotonit preot, după care, în anul 1690 este ales episcop al Maramureşului, fiind hirotonit de mitropolitul Moldovei de la acea vreme, Dosoftei. Reşedinţa episcopală a fost la început în incinta mânăstirii Sfântul Mihail din Peri, dar când aceasta a fost desfiinţată, scaunul episcopal s-a mutat la mânăstirile Giuleşti şi Budeşti din Maramureş. Sfântul ierarh Iosif a fost un neobosit apărător al credinţei ortodoxe, îmbărbătându-şi fără preget păstoriţii să păstreze învăţăturile Bisericii, într-o vreme în care presiunile pentru uniaţie sau pentru trecerea la calvinism, venite din partea conducerii străine, erau tot mai numeroase. În anul 1701 a fost chemat la Viena, unde i s-a propus renunţarea la ortodoxie, în schimbul unor avantaje materiale. A refuzat categoric, ceea ce a dus la iscarea unui val de acuze injuste şi calomnii ce i s-au adus. În cele din urmă a fost arestat şi întemniţat, dar nu pentru multă vreme, deoarece la presiunile românilor maramureşeni, va fi eliberat. În anul 1705, este iarăşi adus la judecată şi condamnat, dar iarăşi intervin românii maramureşeni, aşa că la sfârşitul anului Sfântul va fi eliberat, interzicându-i-se însă dreptul de a mai rămâne în fruntea comunităţii ortodoxe din Maramureş. În anul 1711 va reveni însă în scaunul episcopal, dar fiind slăbit de atâtea suferinţe, îşi dă viaţa în mâinile Domnului, la scurtă vreme după aceea.

O astfel de credinţă păstrază vie în sufletele şi în cugetele noastre speranţa că Moroşenii, fraţii de pe ambele maluri ale Tisei, vor ajunge ziua în care nu vor mai exista “poduri de flori” (sau de beton, sau de lemn) ci pur şi simplu vom fi acasă la noi oriunde ne-am afla, pe oricare dintre maluri.
Din păcate, de-a lungul istoriei noastre zbuciumate, românii de pretutindeni au fost şi îs folosiţi ca şi carne de tun pentru diverse acţiuni, laice sau religioase, înrăind parcă şi mai mult condiţiile de viaţă de pe ambele maluri ale Tisei; nu mă refer aici doar la traiul material, ci şi la cel spiritual.

Acum, mai mult decât oricând, trebuie să ne unim forţele şi împreună să trecem peste necazuri; trebuie să ne educăm coconii în credinţa strămoşească, să-i creştem cu frică de Dumnezeu şi cu iubire de oameni; doar aşa vom reuşi să fim uniţi, indiferent dacă numai Tisa ne desparte. Dacă lăsăm necazurile şi pe cei ce ne prigonesc să ne distrugă istoria comună, atunci pentru copiii noştri nu mai este nici o scăpare: vom fi pe veci despărţiţi de sârmă ghimpată. Dar dacă încercăm să trecem peste greutăţi şi să ne mobilizăm să rememorăm istoria comună, de fraţi, de-un singur neam, atunci cu siguranţă avem şansa de a scoate sârma ghimpată de pe malurile Tisei precum şi din sufletele noastre.

Să fie bine înţeles: acest articol nu instigă la violenţă, ci la iubire de Dumnezeu şi de oameni. Acest demers al nostru, al Moroşenilor, este unul normal şi de bun simţ. Cei ce au urechi de auzit, să audă; cei ce au ochi de văzut, să vadă; cei ce au suflet de simţit, să simtă! Să simtă româneşte, să simtă moroşeneşte!

Am înfiinţat şi Asociaţia “Eternul Maramureş” tocmai pentru a veni în întâmpinarea fraţilor noştri români, de peste Tisa şi din străinătate, prin programe şi acţiuni comune care să aibă ca ţel tocmai păstrarea credinţei străbune şi a neamului românesc. Cu ajutorul moroşenilor şi al românilor încercăm şi vrem să reuşim să inspirăm coconilor noştri dragostea de neamul strămoşesc, să prezentăm istoria românilor aşa cum este, nu aşa cum încearcă unii a o promova.

Doamne-ajută!

Bogdan de Vişeu